Ceauşescu, vânător de duminică

În anii regimului comunist terenurile de vânătoare erau exploatate prin acţiuni cu protocol de gradul zero. Ceauşescu a fost pasionat de vânătoare. Dintre regulile vânătorii, respecta sezoanele diferitelor specii de vânat. Spectaculoasă şi dificilă era vânătoarea anuală organizată pentru şefii misiunilor diplomatice din România.

Greu de desluşit cum a ajuns vânătoarea în panoplia distracţiilor din high-life-ul comunist! Biografiile revoluţionarilor bolşevici surghiuniţi în neprietenoase regiuni din Rusia menţionează vânatul şi pescuitul ca determinate de dorinţa supravieţuirii.

Maestrul Maurer

Dintre români, pasionat din tinereţe de vânătoare fusese doar Maurer. După propria-i mărturie, plictisindu-se în anii debutului provincial în magistratură, se apucase de vânătoare în împrejurimile pitoreşti ale Sighişoarei

Şi-a convins apoi “tovarăşii cu munci de răspundere”  să introducă vânătorile în programul vizitelor din teritoriu şi, ca divertisment, pentru înalţi oaspeţi străini. Au început cu invitaţiile adresate lui Hruşciov şi altor lideri din ţările frăţeşti. Şi au continuat cu  oameni de afaceri şi politicieni occidentali. „Se crea o atmosferă plăcută care topea gheaţa firească între oameni care nu se cunosc iar funcţiile lor cer cântărirea cuvintelor, explica Maurer beneficiile politice ale vânătorilor din Carpaţi. Iar amintirile şi opiniile plăcute despre oamenii politici contează în relaţiile diplomatice dintre ţările lor (…) Poate că practicându-se în natură şi în colectivitate şi fiind o activitate specifică începutului societăţii omeneşti, oamenii devin în timpul ei mai destinşi şi de aceea este o distracţie, prin tradiţie, preferată de oamenii politici” (Lavinia Betea, “Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008).

Cu jeep-uri americane

Dacă Dej participase la vânători exclusiv din obligaţii şi interese politice,  pe Ceauşescu l-a pasionat vânătoarea.

Înainte de-a fi în vârful puterii, făcuse vânători cu Maurer, Chivu Stoica, Apostol şi alţi tovarăşi. Se deplasau cu vehicule sigure şi confortabile în terenul de vânătoare, după mărturia unui organizator al vânătorilor din acei ani (Vasile Crişan, “La vânătoare cu Ceauşescu”, Editura Adevărul Holding, 2010) Conducătorii foloseau jeep-uri americane până la producţia autohtonă de maşini ARO. Pentru ei, acestea se  dotau cu echipamente speciale de protecţie.

După venirea lui Ceauşescu la putere, silvicultorii începeau înainte pregătirile de vânători la cerb, deschise la întâi septembrie. Cât ţinea perioada de vănătoare, conducătorul găsea zilnic, dimineaţa, pe biroul său o situaţie specială despre  „boncănitului” cerbilor în rezervaţii. El alegea şi comunica locul iar silvicultorii, securiştii şi activiştii  locali intrau în febra pregătirilor.

Ceauşescu venea cu maşina până la limita accesibilităţii terenului. Apoi, ghidat de câte-un silvicultor local, urca potecile de munte, echipat cu bocanci şi ţinută de vânătoare. Îl urma aghiotantul care-i căra armele şi muniţia. În jargon vânătoresc, vâna cerbii pe „dibuite”. Ceauşescu n-avea însă răbdare să aştepte în acelaşi loc mai mult de patru-cinci minute.

Şeptic, în aşteptarea urşilor

Mai liniştit decurgeau vânătorile de urşi organizate primăvara şi toamna.

De pregătirea lor se ocupau o mulţime de silvicultori care formau sălbăticiunilor reflexe condiţionate, punându-le hrană în locuri şi la ore anume. Aproape instalau observatoarele pentru vânători. Aşteptând  sosirea urşilor, Ceauşescu juca şeptic – în doi sau în patru, după caz – instalat în observator. Fără să-i pese de regulile jocului, când nu-i conveneau cărţile, le schimba imediat.

Competiţia dintre vânătorii Ceauşescu şi Maurer le era de-acum  cunoscută tuturor organizatorilor. Cum să fi procedat altfel decât favorizându-l pe cel mai mare în funcţie? Îl poziţionau ca să-i vină lui urşii în bătaia puştii şi încasând ironiile lui Maurer.

Spectaculoase erau vânătorile de mistreţi, „la goană”, cu mulţimi de  gonaşi şi grija ca standul principal unde şedea Ceauşescu să fie fruntaş. Deseori, prin anii 60-70, din noiembrie şi până în februarie, Tovarăşul ieşea duminica la fazani. Cu trecerea anilor, s-a simţit tot mai obosit de acest gen de vânătoare.

Un bucheţel romantic pentru Lenuţa

Ca oricare vizită de lucru, aveau şi vânătorile protocolul lor. Tot atât de minuţios se pregăteau şi gazdele pentru „întâmpinarea înaltului oaspete”.

Pentru gustarea dinaintea vânătorii, răspundea era triplă – a Gospodăriei de partid, Securităţii şi conducerii locale. Din fermele partidului se aducea carnea de pui, ficăţeii de pasăre, cârnăciorii şi frigăruile din meniul standardizat. Puii crescuţi în gospodăriile pădurarilor, vinul roşu, fiert şi lipiile prospăt coapte erau contribuţia locală. Securitatea lua probe din orice s-ar fi pus pe masă, controla şi dezinfecta vesela. Ceauşescu gusta din puii autohtoni, stropiţi cu mujdei de usturoi, rupând bucăţi din carnea proaspăt scoasă din frigare.

Acompaniată de curtea ei de neveste, toamna, la Cuşna, apărea şi  Elena Ceauşescu. Femeile urmăreau spectacolul de la casa de vânătoare dar participau la ospăţ. În absenţa soaţei sale, Ceauşescu îi culegea un bucheţel de flori de pe poteci şi din poieni de munte. I-l  oferea, galant, la întorcerea acasă de faţă cu aghiotanţii şi personalul reşedinţei. Un gest romantic de nesfiită dragoste care înduioşa şi uimea martorii.

Naş la botezul vânătorilor

O acţiune aparte a fost vânătoarea pentru  şefii misiunilor diplomatice din România. Se organiza la finele lui ianuarie sau începutul lui februarie. În stilul specific, înştiinţa şi Scînteia despre eveniment fără să dea detalii despre loc, participanţi şi rezultate.

Vânau fazani, după mărturia lui Vasile Crişan, în Pădurea Albele, la 45 km de Bucureşti. Două echipe, din câte 120 gonaşi şi 10 pădurari susţineau spectacolul. După ştiinţa organizatorilor cinegetici, de armamentul şi muniţia din dotare se îngrijea Armata. La sfârşit, gazdele şi invitaţii petreceau într-un mare cort alb.

De neuitat pentru participanţi şi organizatori rămânea ritualul botezului vânătoresc suportat de novici. De regulă, Ceauşescu făcea pe naşul, înarmându-se cu un băţ impresionat. Peste diplomatul culcat deasupra vânatului împuşcat, liderul român rostea formula consacrată:  „Astăzi intră în rândul vânătorilor din România, domnul (tovarăşul) ambasador din…. În numele Republicii Socialiste România (urma o lovitură), în numele meu personal (altă lovitură) şi în numele vânătorilor din România, vă declar vânător (ultima lovitură).”              

Proiectul sistematizării şi modernizării satelor

Sistematizarea satelor n-a fost, aşa cum s-ar putea crede,  un proiect conceput şi aplicat de Ceauşescu în anii 80.

Obiectivul a fost formulat de Marx şi Engels  în Manifestul Partidului Comunist (1847) ca „înlăturarea treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş prin îmbinarea muncii agricole cu cea industrială”. Astfel apare şi în programul comuniştilor din România după moartea lui Stalin.

Informare pentru chinezi

Programul sistematizării  rurale, Ceauşescu l-a prezentat astfel, în primăvara lui 1966, ambasadorului Chinei la Bucureşti: „Ne preocupă problema ridicării nivelului satelor noastre. În amplasarea noilor întreprinderi industriale mergem pe linia de a le stabili în centrele de raion ţinând seama de faptul că până acum am construit mai ales în raioane mari şi multe oraşe au rămas în urmă. În cursul acestui cincinal vrem să construim întreprinderi în centrele raionale; ele vor atrage ţăranii din comunele din jur în activitatea industrială şi vor ajuta la ridicarea nivelului material şi cultural al satelor. Ne-am propus să avem în fiecare comună şcoli de opt ani, brutării, magazine care să contribuie la ridicarea nivelului general al satelor. Am luat măsuri să începem să sistematizăm construirea satelor pentru a grupa locuinţele astfel ca şcoala, căminul cultural să poată fi mai bine folosite, să putem introduce mai economic lumina electrică, să asigurăm apa necesară. Toate aceste măsuri vor face ca nivelul general al satelor să se ridice. Desigur, acesta este un proces lung dar el trebuie început. Dacă nu începem să construim întreprinderi industriale şi să organizăm brutării, magazine, şcoli etc, vom rămâne în urmă cu satele şi este greu să vorbim de comunism  cu oraşe mari şi sate înapoiate.”

Case noi şi copii la şcoală

Un proiect fezabil, la prima vedere. Prin tradiţie, ca şi Scorniceştiul,  satele româneşti s-au înfiripat de-a lungul văilor iar casele şi le-au ridicat ţăranii din materialele aflate la îndemână. Cu excepţia Transilvaniei, unde reformele împăraţilor habsburgi Maria Tereza şi Iosif al II-lea au impus şi reguli de cadastru, sătenii din Vechiul Regat construiseră totdeauna după placul şi puterile proprii. Fără proiecte arhitecturale, fără studii de teren şi mai ales, cu rare excepţii, fără meşteri de o anume calificare.

Ţăranul investise în animale şi pământ până la colectivizare. Dar colectivarea îi  deturnase interesele ancestrale. Pe de altă parte, investiţiile din silvicultură, construcţii de drumuri, exploatări ale resurselor solului şi subsolului absorb forţa de muncă reprezentată de ţărani în putere. Noii salariaţi îşi cheltuie chibzuit câştigurile în case noi de locuit şi finanţarea copiilor trimişi la şcoli în oraşe.

Majoritatea gospodăriilor din satele româneşti s-au ridicat în anii 50-70 din salariile acestor angajaţi. Conceptele de  sistematizare şi modernizare rurală s-au exprimat atunci prin fixarea hotarelor intravilanului. Şi prin introducerea normelor de construcţii la casele sătenilor. Parte a proiectului modernizării rurale au fost investiţiile socio-culturale: dispensare, maternităţi, grădiniţe, brutării, biblioteci, cămine culturale şi cooperative de consum.

Recensământul din 1966 şi categoria de ţară   

La recensământul populaţiei din primăvara lui 1966 s-a constatat că ţara avea 19 103 163 locuitori. Mai mult cu peste un milion şi jumătate decât la precedenta numătoare din 1956.

Dar,  în pofida imenselor eforturi de industrializare şi extensie a oraşelor cu noi cartiere,  conform recensământului din 1966, mai bine de 60% dintre români domiciliau în mediu rural. Raportul dintre salariaţii în industrie (20, 2% în 1965) şi cetăţenii care-şi câştigau traiul din agricultură (62, 6% în 1965) era, de asemenea, nesatisfăcător pentru ambiţiile programelor comuniste. Prin astfel de  indicatori, România se plasa în categoria ţărilor slab dezvoltate, cu economie preponderent agrară.

Nici între celelalte ţări comuniste, România nu s-a situat bine sub raportul „creşterii bunăstării materiale şi spirituale”. Obiectivul era reprezentat în programul PCR prin anumiţi indicatori statistici. Precum raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală, numărul de şcoli, grădiniţe, serviciile oferite populaţiei, reţeaua de drumuri asfaltate şi canalizare, locuinţe prevăzute cu utilităţi moderne,  numărul paturilor de spital şi a personalului medical calificat la mia de locuitori etc.