Ceauşescu, moştenitorul diplomaţiei lui Dej

Ceauşescu a început prin a continua în politica externă principiile exprimate în Declaraţia din aprilie 1964. Se estimează azi că perioada guvernării Maurer (1961-1974) a fost o etapă prodigioasă în istoria diplomaţiei româneşti. Prezentăm în cele ce urmează elementele comune din politicile celor doi lideri comunişti.   

Pe Corneliu Mănescu, ministrul de Externe moştenit de la Dej, Ceauşescu l-a menţinut până în 1972. În tot acest timp, s-a folosit de „atacanţii” şi strategii predecesorului – Maurer şi Bodnăraş. Venirea la putere a guvernului Maurer, în 1961, a însemnat o etapă nouă şi în relaţiile externe, una în care puterea politică se sprijinea pe departamentul externelor, a mărturisit Corneliu Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008)

Dej – rece şi calculat, Ceauşescu- spirit voluntarist  

Politica lui Dej era caracterizată de prudenţă şi de stabilire a consecinţelor, mai ales a celor pe termen lung. Inflexibilitatea şi voluntarismul lui Ceauşescu, manifestate ulterior excesiv şi în aceste direcţii, vor avea consecinţe fatale. 

Deşi după condamnarea lui Dej, în 1968, Ceauşescu nu i-a mai recunoscut şi amintit vreun merit predecesorului,  între cei doi lideri comunişti ai României au existat semnificative asemănări. Comparându-i, Mănescu a mărturisit “slăbiciunea” amândurora pentru diplomaţie. Fiecare, “dorea să ştie tot, să conducă tot şi fiecare dintre ei a dorit să realizeze lucruri deosebite cu care să rămână în istorie”, a povestit acesta. Dintre informările aflate pe biroul lor, dimineaţa, le citeau întâi pe cel primite de la Externe. Deşi primeau ştiri şi analize pe aceleaşi  teme şi de la Interne şi de la secţia de relaţii externe a CC al PCR, le preferau pe acestea, obţinute legal prin canalele specializate ale diplomaţiei.

Garantul Maurer

Primul ministru Maurer reprezenta  garanţia continuării politicii lui Dej. Până a luat bine frâul puterii, de el s-a folosit Ceauşescu şi în contactele diplomatice. Extensia acestora în peste o sută de capitale ale lumii, după mărturia lui Mănescu, permitea schimburi economice şi culturale de amploare. Astfel că guvernarea Maurer e apreciată cea mai bună etapă din istoria diplomaţiei româneşti.

Sintetizând linia politică pe care o coordonase, Maurer a declarat următoarele principii: „Fiecare partid comunist are dreptul de a-şi elabora singur, fără amestec din afară, linia sa politică. Fiecare partid este răspunzător pentru acţiunile sale numai în faţa poporului său, deci nu există un partid „părinte” sau un partid „frate mai mare”, cum se considera cel sovietic. Toate partidele comuniste sunt egale, ziceam noi, indiferent de cât de mare este ţara ce-o reprezintă. Între statele socialiste relaţiile trebuie să fie de respectare a independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestec în treburile interne şi integritate teritorială” (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008).

A continuat Ceauşescu şi tehnicile lui Dej, derivate din practici uzuale de marketing şi de diplomaţie. Prin combinaţia cererilor multiple şi a trântitului uşii în faţă  şi-a perfectat constant negocierile cu sovieticii. Iar cadrul interacţiunii l-a studiat şi amenajat cu grijă prin colaboratorii direcţi şi echipele din subordinea acestora.

Cu pălăria-n cap, lângă de Gaulle        

Citându-l pe Corneliu Mănescu, Ceauşescu moştenise şi o viziune supradimensionată a rolului său din politica mondială. În stingerea conflictului chino-sovietic, Dej se închipuia într-un “colectiv de reprezentanţi ai mişcării comuniste internaţionale, cu Togliatti, cu Thorez” care să negocieze între coloşii imperiului roşu. Punându-se pe-acelaşi plan cu personaje  ilustre ale epocii sale, Dej uita în acele euforice momente că România era ceea ce fusese demult: o ţară mică, la cheremul marilor puteri. Şi că marii oameni politici îşi datorau reputaţia  nu atât  calităţilor proprii, cât puterii şi mulţimii celor pe care-i reprezentau.

Dacă Dej se închipuia printre aceştia, Ceauşescu, în schimb, se vedea pe sine înaintea tuturor. Îşi întreţinea aceste iluzii căutând  şi raportându-se doar la defectele celorlalţi. O oarecare admiraţie simţise, poate, faţă de Gaulle, după observaţia lui Corneliu Mănescu. Care-l domina fizic, în primul rând. Stând alături, în vizita din mai 1968 a preşedintelui francez în România, de Gaulle, în uniformă de general, îl depăşea, cu mult, pe Ceauşescu. Deşi acesta din urmă îşi păstrase pălăria pe cap la primirea oficială de pe aeroport, după relatările Sandei Stolojan, traducătoarea părţii franceze în limba română (« Cu de Gaulle în România », Albatros, Bucureşti,1994).

Elemente de discordie : femeia şi intelectualul

Şi practicile lui Dej de lucru cu ministrul de Externe Mănescu le-a continuat Ceauşescu.  Se decidea asupra chestiunilor externe curente, după mărturia lui Mănescu, în două feluri: în Secretariatul Comitetului Executiv şi între patru ochi, în cabinetul lui Ceauşescu. Aceste din urmă întrevederi se refereau la persoane, nu la evenimente. Intrau în această categorie numirile de ambasadori sau componenţa delegaţiei României la ONU. Din algoritmul delegaţiei celor cinci delegaţi făcea parte obligaţia introducerii unei  femei şi a unui om de cultură. Aceste două poziţii erau surse de divergenţe între demnitari care-şi susţineau protejaţii.  Tovarăşa “respectabilă” trimisă la ONU  – cum va pretinde curând Elena Ceauşescu să fie delegata României – s-a nimerit, deseori, fiica lui Petru Groza, Mia.

Canal de mediere Moscova- Pekin

Calmarea spiritelor de la Moscova şi Pekin a fost altă încercare a lui Ceauşescu de continuator al lui Dej. Ca şi acela, conştient că nici unii, nici ceilalţi nu aveau, pe de-a-ntregul, dreptate. Cât de bine speculase Gheorghiu-Dej conflictul sovieto-chinez, indică furia lui Hruşciov. “Dacă  n-ar fi fost chinezii, i-am fi dat un picior în …”, îi spune liderul sovietic lui Tito despre Dej.

Românii execută pe dos comanda sovietică

Când şi cum anume se apropiaseră românii de Mao? În opinia lui Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997) aceasta s-a produs în 1963. Atunci i s-a cerut lui Dej,  ca în conflictul dintre Stalin şi Tito, să scrie un articol în revista „Pentru problemele păcii şi socialismului”. Sub semnătura lui Maurer a apărut însă un material care nu susţinea punctul de vedere hruşciovist ci pleda pentru încetarea polemicii chino-sovietice. Dacă românii evitaseră angajarea, alţi parteneri se aliniaseră. Kadar, spre exemplu, protestase, la indicaţia  Kremlinului, contra „comunismului internaţional, antisovietic”. Dar chinezii „nu construiesc comunism antisovietic”,  l-a contrazis Ceauşescu în faţa lui Brejnev, în mai 1966.

De ce s-au supărat chinezii

După informarea ce i-o făcea în martie 1966 lui Ceauşescu, ambasadorul Chinei la Bucureşti, ruptura dintre cele două supra-puteri comuniste s-a produs în 1959. Hruşciov îi făcuse preşedintelui Eisenhower, la prima sa vizită în America, două „cadouri”. Primul:  ruperea acordului de ajutorare a Chinei în producerea armei nucleare.  Al doilea: declaraţia publică în favoarea Indiei în conflictele acesteia de frontieră cu China. În opinia lui Mao, liderul sovietic trădase astfel marxism-leninismul şi internaţionalismul proletar, încălcând şi bunele practici între „fraţii” comunişti. Conflictul chino-sovietic se-alimenta şi din alte situaţii. Hruşciov solicitase, bunăoară, construcţia unei staţie de radio în China pentru menţinerea legăturii cu submarinele sovietice. Drept răspuns, chinezii au cerut sovieticilor planuri şi specialişti pentru fabricarea de submarine proprii. Dar au respins  contraoferta Moscovei de a crea o flotă comună de submarine sub conducere sovietică.

Fascinaţi de „zeul” Mao

La Pekin, conceptul coexistenţei paşnice era taxat ca o crimă sub numele de „revizionism”. Căci Mao nu avea relaţii cu Statele Unite, condiţionându-le de recunoaşterea principiului „o singură Chină”. China nu era reprezentată nici la ONU, locul ei fiind „uzurpat” de Taiwanul ocupat de americani dar considerat, la Pekin, teritoriu chinez. România susţinea recunoaşterea „dreptului legitim” al chinezilor de a fi reprezentaţi la ONU. Iar liderii români erau copleşiţi de personalitatea lui Mao, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil. Acela „nu vorbea, ci pronunţa sentiţe. Când saluta mulţimea cu mâna ridicată, adopta o „ţinută marţială”, de „zeu”.

 Mai mult decât o declaraţie de continuare a politicii predecesorului a fost invitaţia făcută de Ceauşescu ambasadorul Chinei la Bucureşti pentru a-l informa despre discuţiile purtate la Moscova în septembrie 1965. I-a relatat, corect, chestiunile ridicate şi soluţiile sovietice. I-a vorbit şi de pledoaria lui în favoarea normalizării relaţiilor chino-sovietice. Mao, la rându-i, prin comunicările trimisului său diplomatic la Bucureşti, în martie 1966, îşi arăta preţuirea pentru acest aliat situat în coasta duşmanului. Din nota audienţei reiese şi că, în loc de atenuare, conflictul escaladase.  Divergenţele Chinei cu Moscova, declara diplomatul chinez, au atins chestiuni esenţiale precum  „a apăra marxism-leninismul sau a-l trăda, în a spijini revoluţia sau a fi împotrivă, în a lupta împotriva imperialismului american sau a colabora cu el împotriva revoluţiei”. Degeaba se bucurase Mao la îndepărtarea lui Hruşciov. Degeaba a trimis atunci o delegaţie la Moscova ca să sfătuiască noua conducere să înceteze politicile „revizioniste”.

Românii, profitorii cursului hruşciovist

Ceauşescu luase cunoştinţă de declaraţiile lui Hruşciov de destindere a relaţiilor cu Occidentul şi America, scurt timp după intrarea sa în componenţa Biroului Politic condus de Dej, Simultan însă, liderul sovietic instituise o formă legală de control asupra celorlalte state sovietizate prin crearea  Tratatului de la Varşovia (OTV).

Conceptul coexistenţei paşnice, pus în centrul noului curs a diplomaţiei soveitice,  nu era o creaţie a ideologilor lui Hruşciov. Aşa cum s-a întâmplat în toate încercările reformatoare ale Moscovei, a fost extras şi promovat din arsenalul leninist. Strategul revoluţiei bolşevice şi al statului sovietic previzionase, în campania alegerilor primului Soviet Suprem, posibilitatea coexistenţei paşnice prelungite între socialism şi capitalism. Într-un nedefinit viitor. Românii au aderat repede la linia aceasta deşi Dej, între ai săi, ironiza pretenţia lui Hruşciov de-a coexista paşnic cu capitalismul  peste numai în patru ani. Nici în 40 de ani, prognozase pragmaticul Dej, într-un timp când o treime din populaţia planetei trăia sub semnul steagului roşu.

Odată această linie adoptată de sovietici, Bucureştiul a deschis front larg de acţiune diplomaţiei româneşti. De la politica predecesorului în relaţiile internaţionale, Ceauşescu s-a abătut mai târziu decât în celelalte domenii. În raportul la Congresul al IX-lea al PCR, mărturiseşte Paul Niculescu –Mizil, capitolul consacrat politicii externe a sintetizat pur şi simplu  Declaraţia din aprilie 1964 (O istorie trăită, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).

Din vara lui 1965 şi până la moarte, Ceauşescu a repetat obsesiv că România socialistă este un stat independent şi suveran. Că promovează cooperarea pe bază de egalitate şi avantaj reciproc cu alte state şi se opune oricărui  amestec în treburile sale interne. I-a exasperat pe sovietici şi pe ceilalţi „fraţi” din CAER şi Tratatul de la Varşovia cu această consecvenţă. Şi-a atras, în schimb, beneficii, prestigiu şi simpatie din exteriorul blocului socialist. Iar „ai lui” i-au  reproşat, cu statornicia spiritului cominternist, că atunci când duşmanul te laudă, înseamnă că acţionezi în folosul lui, nu al „cauzei” comuniste.