Ceauşescu la spectacol de striptease şi exerciţii de dicţie

Demnitarii din generaţia a doua au povestit şi savuroase momente din viaţa lui Ceauşescu – tocmeli de precupeţ în pieţe străine sau reacţia ce-a avut-o la un spectacol italian mai decoltat. Îi cunoşteau şi slăbiciunea „răguşelii” tratate de doctori fără folos. Ca şi efortul lecţiilor de dicţie. 

O formidabilă impresia făcuse Ceauşescu, la început, şi gărzii vechi din conducerea partidului. Afişând steagul conducerii colective contra cultului personalităţii, trecuse imediat la fapte de impact.

Jos cu Dej de pe pereţi!

A început cu a da jos tablourile predecesorului Dej şi clasicilor marxism-leninismului de pe pereţi. Şi mai ales, prin a critica faptul în termeni duri. “Nu era cârciumă şi prăvălie unde să nu fie portret, zice Ceauşescu despre Gheorghiu-Dej, puţin după înmormântare. Ori în felul acesta nu cinstim. Noi am exagerat şi am mai discutat, de altfel, şi la plenară şi cu portretele clasicilor. (…) Biroul e o încăpere de lucru unde omul trebuie să lucreze. Nu găseşte, în afară de noi, la ţările socialiste aşa ceva”.

Înaintea validării  alegerii sale de Congresul al IX-lea, reuşise să cureţe pereţii şi de portretele celor în viaţă şi de umbrele celor morţi. Maurer îl sprijinise şi aici, propunând decorarea birourilor cu picturi. Şi recomanda peisajele. Pînă la urmă s-a ajuns la concluzia – şi mai mulţumitoare pentru bonzii partidului – ca în sălile de şedinţe ale organizaţiilor de partid, tineret şi sindicat să fie expuse portretele membrilor Biroului Politic în ordinea următoarea: Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş. N-au apucat să fie bătute cuiele de tablouri în pereţi deoarece, după Congres, formaţia îşi pierduse actualitatea.

Pe pereţii astfel pregătiţi, peste câţiva ani s-a agăţat portretul lui Ceauşescu. În birourile organizaţiilor de partid, săli de clasă, creşă şi grădiniţă, cabinetele medicale şi avocăţeşti, pretutindeni şi unic conducător.    

Un om ca toţi oamenii?

Simpatic, deschis dar imprevizil în reacţii, şi-a caracterizat Paul Niculescu-Mizil, şeful („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). „Un om ca toţi oamenii”, a scris despre el povestind cum călătoriseră împreună în străinătate şi înainte de-a deveni conducător. Pe-atunci Ceauşescu pălăvrăgea cu lucrătorii ambasadelor unde se cazau.  Căuta, în orele libere, pieţe şi bazare. Lua în mână mărfuri diverse, plăcându-i tocmeala, mai ales cu câte-o vânzătoare. Zgârcit structural, până la urmă plătea ceva neînsemnat sau nu cumpăra nimic.

Trăise alături de Ceauşescu şi momente de degustare a „artei capitaliste” la Scala din Milano. A reacţionat însă imprevizibil, chiar jignitor pentru gazde, la un spectacol de revistă, „mai puţin liric şi mai mult strip-tease”, povesteşte Niculescu-Mizil. După doar câteva minute de la ridicarea cortinei, Ceauşescu s-a ridicat brusc, şoptind însoţitorilor: „Plecăm!”. Şi dus a fost, zgomotos, cu toată echipa, uluind spectatorii şi jignind actorii.

Maeştri în arta discursivă

Efortul pregătirii şi desfăşurării Congresului al IX-lea şi stresul bâlbâielii sale congenitale l-au stânjenit până-ntr-atât pe Ceauşescu încât a rămas fără glas câteva zile după aceea. „Răguşeala” de care suferă  în momente de stres va fi una dintre grijile constante ale medicilor săi curanţi. 

Cei care l-au cunoscut pe Ceauşescu din tinereţe, spun însă că, aşa defectuoasă cum îi era la bătrâneţe vorbirea, înregistrase un reviriment după venirea la putere. Făcuse exerciţii în faţa oglinzii, şopteau între ei tinerii demnitari.

La lecţii de oratorie se gândiseră şi bătrânii. Bârlădeanu mărturisea că îi sugerase lui Bodnăraş să i-l trimită pe Radu Beligan (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2008).  Deşi maestrul Beligan îşi reprezenta tagma în forurile politice, ideea n-a fost acceptată. Dacă soţii Ceauşescu acceptaseră un profesor pentru a-l scoate pe secretarul general din bâlbâială,  firul acestor istorii poate duce şi la actriţa Silvia Popovici. Soţul ei, Maxim Berghianu fusese adus de la Cluj la Bucureşti unde Ceauşescu îi încredinţase imediat după înscăunarea sa însemnata funcţie de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Pe-atunci soţii Berghianu întreţineau relaţii apropiate cu Ceauşeştii.  Iar Silvia Popovici avansase ideea unui cenaclu de poezie cu  soaţele demnitarilor. Am putea crede, după stilul epocii, că şi rolul principal din „Gioconda fără surâs”, intrepretat de Silvia Popovici, e un  omagiu adus Elenei Ceauşescu. Pelicula regizată şi scenarizată de Malvina Urşianu este primul film românesc despre intelectualul produs de „vremurile noi”. „Giocondei”, tânără inventatoare şi ingineră şefă a unui mare combinat, îi lipseşte surâsul deoarece, deosebit presupusului model, nu s-a-mplinit ca soţie şi mamă.

Recordman la oratorie

„Muncă de cea mai înaltă răspundere” – era denumirea sintetică a  atribuţiile derivate din statusurile lui Ceauşescu. Se subînţelegeau prin această sintagmă şedinţe, vizite de lucru, întâlniri şi cuvântări. Dintre toate, în public răzbat comunicate şi pasaje lustruite de Dumitru Popescu. Căci, mărturiseşte acesta, în „oratoria greoaie, stângace” a liderului sunt numeroase  inadvertenţe  lexicale şi formulări incorecte.

Nici Ceauşescu n-avea pretenţia, în primii ani, să-i fie publicate integral discursurile. Stabilise, implicit, un modus-vivendi cu redactorul-şef al Scînteii. După ce primea dactilograma speech-ului, Popescu începea s-o „lucreze”: o rezuma şi corecta expresiile defectuoase.  Apoi publica textul fără solicitarea acordului vorbitorului. În aşteptarea „textului oficial”, dactilografele, tehnoredactorii şi tipografii oficiosului partidului rămâneau „mobilizaţi”, indiferent de oră, până la scoaterea ziarului din rotativă. Cu avionul sau elicopterul, câteva exemplare erau expediate imediat lui Ceauşescu oriunde s-ar fi aflat acesta în ţară. Dej nu primise asemenea probe ale  devoţiunii şi zelului revoluţionar!

Atunci când îi „lucra” comunicările pentru diverse întâlniri şi reuniuni, Popescu ţinea seama de focalizarea pe specificul naţional. Ideea valorificării moştenirii culturale şi istorice a fost, scrie el, piesă de rezistenţă a discursului politic. Lui Ceauşescu nu-i scăpau însă nici interpretările sovietice.  „Ce-o să zică tovarăşii sovietici când vor citi fraza aceasta?, obiecta el uneori.  Ce interes are să-i aţâţăm?” (Dumitru Popescu, “Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006).

Revenind la  speech-urile ţinute de Ceauşescu în „întâlnirile cu oamenii muncii”, acestea n-au fost totdeauna la fel de aride ca în anii 80. Între înaltul oaspete din Capitală şi activele regionale de partid, preşedinţii de colectiv sau directorii de întreprinderi, spre satisfacţia mulţimii dimprejur, se înfiripă dialoguri. Vorbitorul local le deschide, simplu,  cu adresarea „dragi oaspeţi”. Iar reprezentul regonalei de partid  cu „iubite tovarăşe Ceauşescu, iubite tovarăşe Maurer”, până în 1967, primul ministru fiind onorat la paritate cu liderul partidului.

Nici programul vizitelor în teritoriu nu vine de la Bucureşti gata făcut. Ca unor aşteptaţi musafiri de nişte ospitaliere gazde, liderii locali îl propun şi supun spre aprobare, la faţa locului. Ceauşescu n-a fost nici atât de zgârcit cu felicitările şi darnic cu criticile „nerealizărilor” dintru-început. Intră, uneori, în priză cu interlocutorii, se însufleţeşte şi gustă chiar glumele.  Dar de obsesia creşterii investiţiilor s-a arătat totdeauna stăpânit aşa cum se vede din stenogramele vizitelor prin ţară. „Aveţi venituri mari, trebuie să vă preocupaţi ca din asta să investiţi mai mult, i-a felicitat bunăoară pe ţăranii din Sântana (Arad) în februarie 1966, să contribuiţi cu mijloacele pe care le are comuna ca să creăm condiţii de viaţă din ce în ce mai bune (…) ca să apropiem din ce în ce mai mult viaţa satului de cea a oraşului.”   

Bolile lui Ceauşescu certificate de ministrul Sănătăţii

Judecând după informarea privind sănătatea conducătorilor, făcută, în 1969, de Aurel Moga, Ministrul Sănătăţii, evaluarea lui Nicolae Ceauşescu nu cauza motive de îngrijorare.

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, specifică aceasta, în vârstă de 51 de ani prezintă de mai mult timp o discretă disfuncţie hepatică, evidenţiată îndeosebi printr-o creştere moderată a transaminazelor serice.

În luna iulie 1968, a fost decelată o periostită apofizară a primei vertebre lombare, cu dureri spontane şi provocate la acest nivel, care s-au remis în urma tratamentului balneo-climatic efectuat.

Cu ocazia eforturilor vocale şi a unor răceli, a prezentat cataruri repetate faringo laringiene, cu disfonie accentuată şi prelungită în ultimul timp.

Ţinând seama de cronicitatea suferinţelor, este necesar ca tovarăşul să aplice în continuare recomandările privind dieta alimentară, programul de viaţă şi de muncă, precum şi indicaţia de a evita eforturile vocale, atât în ceea ce priveşte durata cât şi intensitatea lor.

De asemenea, în scopul aplicării celor mai judicioase măsuri terapeutice, este necesară o observaţie medicală continuă cu examinări periodice, atât clinice cât şi prin examene de laborator.” 

Cu excepţia disfoniei (răguşelii amintite), prin comparaţie cu evaluarea celorlalţi din conducere, sănătatea liderului e una de fier. În caracterizările celorlalţi, chiar mai tineri decât el, domină ateroscleroza, ulcerul, aritmiile, cardiopatiile, hipertensiunea arterială. Iar sindromul de suprasolicitare pare a face parte din fişa postului. Spre exemplu,mai tânărul Paul Niculescu-Mizil (45 ani) suferea de hipertensiune arterială oscilantă, aritmie extrasistolică, migrene, fenomene dureroase  precordiale declanşate de stări de încordare nervoasă. Ilie Verdeţ (45 ani) se trata de surmenaj, maladie ulceroasă, parodontopatie. Cu sindrom de suprasolicitare şi ulcer fuseseră diagnosticaţi Virgil Trofin (42 ani) şi Dumitru Popescu (42 de ani), cel din urmă având grave pusee de hipertensiune arterială. Cât despre bolile şi recomandările medicale pentru veterani, lui Maurer (67 de ani) i s-a prescris program de muncă de 8 ore pe zi, săptămână de lucru de cinci zile şi câte două săptămâni de concediu la trei luni. Un regim asemănător i se recomnada şi lui Chivu Stoica (60 de ani) ce prezenta crize atipice de angină pectorală, spondiloză, ateroscleroză etc. O lungă listă de boli de mai mare gravitate s-a înşiruit după numele lui Bodnăraş (64 de ani) căruia i se recomanda reducerea zilei de muncă la 6 ore.