Ceauşescu – fiu, părinte şi soţ model

În cartierul nomeklaturii, soţii Ceauşescu aveau reputaţia de familie model. Nu-şi încurajau copiii la pretenţii şi mofturi şi locuiau cu părinţii în aceeaşi curte. Seară de seară, prima doamnă a ţării îşi spăla lenjeria intimă înainte de-a o trimite la spălătorie.

În 1965, Ceauşescu avea 47 de ani. Preluând modelul multora, soţii Ceauşescu locuiau cu părinţii în cartierul nomenklaturii. „Un om ce ţinea la familie”, îl apreciau vecinii din Primăverii.

Mărturiile despre viaţa privată ne-au parvenit de la  Suzana Andreiaş, menajera familiei Ceauşescu din 1960 până la căderea regimului (Maria Dobrescu, „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial”, Amalteea, Bucureşti,  2004). Harnică, onestă şi devotată, după spusele unor ofiţeri din Direcţia a V-a, ardeleanca a beneficiat de încrederea stabilă a stăpânilor deoarece era analfabetă.

Copii modeşti şi studioşi

Copiii Ceauşeştilor n-au făcut părinţilor griji deosebite, a relatat menajara. Au învăţat la Liceul Dr. Petru Groza, şcoala beizadelelor roşii, duşi şi aduşi de la şcoală cu maşină de serviciu.  Zoia şi Valentin au fost premianţi. Ca să-şi facă lecţiile pe-a doua zi, n-aveau nevoie de îndemnuri Lui Nicu însă părinţii i-au adus meditatori. Zoia a intrat fără examen la facultate pe bază de note bune. Dar şi de noi reglementări, făcute tocmai în anul acela, pentru admiterea în învăţământul superior, fără examen, a bacalaureaţilor merituoşi. 

Copiii aveau un program, părinţii altul, nici nu mâncau împreună. Mama lor nu-i încuraja niciodată la pretenţii sau mofturi. Chiar, dimpotrivă. Abia când Valentin a împlinit 12-13 ani, băieţii au avut camera lor, până atunci dormind toţi trei copiii împreună.

Cu socrii instalaţi în curte

După mărturia Suzanei Andreiaş, până la a fi capul partidului, Ceauşescu ocupase o casă destul de modestă în Primăverii. O reşedinţă cu trei dormitoare, bucătărie, sufragerie şi anexe. În zisul „oficiu” păstrau mâncarea gătită de azi pe mâine. Zilnic, menajera gătea supă şi „felul doi” pentru două zile. Într-o zi gătea, cealaltă, spăla şi făcea curat.

Abia în 1965, personalul casei a crescut cu patru fete puse în subordinea menajerei. Li s-a încredinţat însă spre îngrijire şi Vila 11. Construită pentru Gheorghiu-Dej, după gusturile de vedetă ale fiicei sale Lica, în vila aceea erau cazaţi oaspeţii străini. Cât ce s-a ales Ceauşescu au început lucrările de extensie a reşedinţei unde va locui până la sfârşit. Printre altele, s-a amenajat şi o „cameră de film”, un fel de sufragerie, de fapt, pentru 15 spectatori.

În curtea din Primăverii a fost de la bun început şi-o casă pentru Mam Mare, soacra lui Ceauşescu din Petreşti. Au mărit-o şi i-au adus acolo şi pe bătrânii din Scorniceşti. Pe ei i-au instalat la parter, iar pe soacra mică, la etaj.

Somnul de după prânz

Aşa cum îi vedea personalul reşedinţei, poziţia de prim om al ţării nu schimbase prea multe din obiceiurile soţilor. Dimineaţa, după ce dejunau împreună, el pleca primul la „sediu”, ea, la ICECHIM. Ea rămânea să telefoneze la Sector, direcţia  Gospodăriei de partid care se ocupa de aprovizionarea demnitarilor. Comanda alimentele strict pentru ziua respectivă după meniurile redactate de medicul familiei, doctorul Schacther. Soacra din Petreşti rămânea apoi să supravegheze, cu mână de fier, casa, copiii şi personalul.

Soţii Ceauşescu prânzeau acasă. Soţii nu pofteau lucruri deosebite la masă, după spusele memajerei. Zi de sărbătoare ori lucrătoare, nu lipsea de la prânzul Ceauşeştilor ciorba: de ştevie, de salată, de zarzavat acrită cu borş. La felul doi, cum scria în meniul cantinelor, alte verdeţuri:  mâncare de spanac cu ochiuri de ouă, ardei umpluţi, mâncare de urzici. De la fiertura urzicilor, Ceauşescu cerea să bea şi zeama. Grătar de pui şi vită, de porc foarte rar. El nu mânca niciodată conopidă, legumă necunoscută în satul copilăriei lui. Nu bea cafea, nu mânca ciocolată. Îi plăcea însă ceaiul cu lapte.

El se culca, după-masă, un ceas-două. Acesta obicei de ţăran de-a rupe ziua în două în toiul muncilor verii, după spusa lui Ştefan Andrei, l-a păstrat totdeauna. (Lavinia Betea, Andrei Ştefan , „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli”, Bucureşti, Adevărul, 2011).

 În vila din Primăverii nu primeau musafiri, nici n-a dormit cineva străin, a mărturisit menajera Suzana Andreiaş. Îi mai călcau surorile lui, cumnata şi fratele ei. Dar numai în primii ani. Copiii Adelei şi ai lui Gogu Petrescu se vizitau des cu copiii Ceauşeştilor. Doar ei rămâneau şi peste noapte în vila de la Snagov, dar niciodată în Primăverii.

Culmea luxului cosmetic –deodorantul cu vaporizator

Nimeni din familie nu intra încălţat în reşedinţă. Se descălţau în faţa pragului, punându-şi papuci de casă.

Ceauşeştii se îmbrăcau şi se dezbrăcau singuri, n-au admis niciodată să fie ajutaţi de personal. El îşi punea, seara, hainele în perfectă ordine pe  umeraş iar ea spăla, în baie, singură, lenjeria lor intimă. Abia după această primă operaţie, personalul o prelua şi o ducea la spălătorie, după mărturia menajerei Suzana Andreiaş.

Până în 1965,  Lenuţa se coafase singură: îşi punea seara bigudiuri şi se aranja dimineaţa. Nu folosea farduri, doar ruj. Dar prima tovarăşă a ţării a primit în dotare coafeză, manichiuristă, pedichiuristă şi un maseur care venea, zilnic, de la Spitalul Elias. În ce-l priveşte pe Ceauşescu, nu s-a parfumat deloc. Culmea luxului îngrijilor sale corporale au fost deodorantele cu vaporizator.

Beţiile lui Nea Andruţă

Părinţii mâncau în „casa lor” mâncare gătită, adusă de la Sector. Bisericoasa Lixandra ţinea posturile şi-şi căuta alinare la slujba de duminică de la biserica din Dorobanţi, peste drum de Liceul I. L. Caragiale.

Savurase, o vreme, şi Nea Andruţă micile plăceri ale vieţii într-un bufet „popular” din Calea Dorobanţilor. Se cinstea şi îl cinsteau cu plăcere, recunoscându-l, muşterii şi chelnerii. Venea tatăl conducătorului ţării acasă rupt de beat, după mărturia menajerei. Oricât de plutitor prin aburii alcoolului ar fi fost, nu scăpase însă niciodată din vedere „detaliul” de-a nu înjura sau face scandal decât după ce-nchideau uşa pe dinăuntru.  Îl auzeau paznicii şi angajaţii, prefăcându-se  muţi şi surzi: pe unde-ar fi scos cămaşa dacă s-ar fi spus că-şi râd de tatăl Tovarăşului? Nici măcar tatăl Andruţă nu îndrăznea să-şi supere fiul. Declara în monologurile sale de beţiv că n-are de ce să meargă la Nicu, ajuns „mare domn”. Nici fiul nu călca prin casa părinţilor. Doar la aniversări îi poftea şi pe ei în „casa mare”. Deşi, „feciorul cu stea în frunte” nu părea deloc ruşinat de purtarea părintelui său.

Atentă era nora la viaţa din „casa cea mică”. Elena Ceauşescu îşi vizita des mama. Afla acolo şi năzdrăvăniile  socrului. După mărturia Ilincăi Preoteasa, în cartier se ştia că ea manevrase ca birtul unde-şi petrecea Nea Andruţă singurele ceasuri plăcute din „domiciliul obligatoriu” la Bucureşti să fie transformat în Lacto-bar (Lavinia Betea, „Poveşti din Cartierul Primăverii”, Bucureşti, Curtea Veche, 2010).

De mila lui Andruţă se îndura şi cuscra din Petreşti care-l servea des cu ţuică. Îi aducea şi menajera câte-o sticlă-n poşetă. Bietul bătrân n-a fost violent, povesteşte aceasta. Bea şi „se făcea fleaşcă” între patru pereţi. Nu s-a adaptat niciodată în „palatul” fiului şi nurorii. Nici măcar să mânânce altfel decât la ţară, n-a învăţat. Dacă-i puneai dinainte marmeladă, brânză şi unt, le mânca împreună, după ce le  amestecase pe fundul farfuriei.

Bolnavi, bătrânii din Scorniceşti au petrecut anii din urmă internaţi în sanatoriul cu circuit închis din Otopeni. Acolo a stat vreme lungă înaintea morţii Lixandra, răstignită la pat de paralizie.

Râd în soare, macarale!

Punct obişnuit pe ordinea de zi a întrunirilor Comitetului Politic Executiv a CC al PCR din anii 60 şi 70 au fost hotărârile privind construcţia de noi „cartiere muncitoreşti” în Capitală şi oraşele ţării.

Statisticile arată că, după numărul de apartamente noi construite, în 1966, România s-a plasat pe un merituos loc opt între statele lumii cu 6, 1 apartamente la mia de locuitori.  S-au dat în folosinţă 117 100 de apartamente noi numai în acel an. Germania de Vest, fruntaşa respectivului clasamentului (10, 1 apartamente noi la mia de locuitori), era secondată de Uniunea Sovietică, Japonia, Franţa, Anglia, SUA, Iugoslavia şi România.

Un apartament = 50 salarii medii  

Deloc întâmplător, în programul delegaţiilor partidelor comuniste şi muncitoreşti la Congresul al IX-lea al PCR, gazdele au introdus vizite în noile cartiere ale Capitalei.

Cât costă însă un apartament? După cum rezultă din stenogramele şedinţelor conducerii partidului, un apartament cu două camere reprezintă o investiţie echivalentă cu 50 de salarii medii pe economie la nivelul anului 1965 (56-57.500 lei).  Iar preţul de cost al unui apartament cu trei camera s-a evaluat la 72-73 000 lei. După căderea regimului, aşadar, vânzarea acestora chiriaşilor nu s-a făcut în pierdere, ci cu profit net de sută la sută pentru statul proprietar. Şi cu două bonusuri: omisiunile coeficientul de uzură şi chiria încasată de stat de-a lumgul anilor de folosinţă.

Ca peste tot însă, Ceauşescu ridică ştacheta şi la programul de investiţii în construcţiile de locuinţe, edilitare şi turistice. În primăvara lui 1966, spre exemplu, a decis suplimentarea investiţiei pentru construcţia aeroportului Bucureşti-Otopeni. În aceeaşi perioadă, s-au aprobat fonduri pentru strămutarea oraşului Orşova în vederea finalizării Hidrocentralei Porţile de Fier. Cerul frânt de turnurile macaralelor devine imagine simbol în reportajele televiziunii, ilustraţiile din ziare şi artele vizuale. „Râd în soare, macarale” – s-a vrut a fi un refren de succes al muzicii uşoare româneşti.

Publicitatea turismului românesc 

Marile investiţii de pe litoralul Mării Negre potenţează optimismul tabloului „înfloririi” oraşelor. Ideea turismului pe litoralul românesc plecase de la cehoslovaci. Ei propuseseră, în cadrul CAER, să amenajeze ansambluri turistice, preconizând amortizarea investiţiei prin concesionarea exploatării lor pe timp de zece ani. Proiectul, preluat spre implementare de Dej prin forţe proprii, s-a arătat de succes atrâgând şi mulţi occidentali. Dacă în 1964, două sute de mii de turişti străini veniseră în concediu pe Litoralul românesc, în 1971 s-a depăşit milionul.

Nota bene: România a fost prima ţară socialistă ce-şi face reclamă în mass-media occidentală. Poiana Braşov,  Mamaia şi mănăstirile Moldovei erau pe-atunci socotite „perle ale turismului românesc”. Un clip britanic de promovare, bunăoară, îndeamna la călătorie spre Bucureşti („Parisul Estului”), în ţara unde “umorul, distracţia şi peisajele superbe par să ia în râs acea barieră între est şi vest”. Ieftine, sigure, liniştite şi … exotice!, sunt destinaţiile româneşti în acea perioadă. În plin război rece, a-ţi face concediul într-o ţară din Est avea iz de aventură.