Ceaușescu, canal de mediere al americanilor cu nord-vietnamezii și chinezii

Sfidându-i pe sovieticii, liderii români au creat punți de legătură între Washington și Hanoi, apoi între Casa Albă și Pekin. Documentele arată că acțiunile au fost strict-secrete, partea română fiind reprezentată de Ceaușescu și Maurer.

Paralel cu cartea neamestecului în treburile interne și egalității între state jucată cu sovieticii Ceaușescu etala pretenții de personalitate politică internațională. L-au susținut și pionii diplomației lui Dej care demaraseră noul curs românesc, și generația a doua de demnitari. Ceaușescu a depășit însă și aici limitele unor ambiții normale. Credea sincer în utopia realizării relațiilor de egalitate între toate națiunile lumii. I-ar fi plăcut, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, să conteze și în alegerea președinților americani.

București- Hanoi cu escale la Moscova și Pekin

Paul Niculescu-Mizil a susținut că demarajul implicării în războiul din Vietnam s-a produs la imboldul lui Ceaușescu și Maurer. “Trebuie să fim în zonă”, percutase premierul la noutățile spuse de  Ceaușescu asupra situației din Vietnam (România și războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, București, 2008).

Astfel că, în 1966, sub coordonarea lui Maurer, s-a format o echipă cu două subdiviziuni.  Cu conducerea vietnameză țineau legătura Maurer, Bodnăraș și Niculescu-Mizil. Iar cu americanii trata Maurer, Mănescu, Macovescu, Corneliu Bogdan. La dus și întors din Vietnam, delegațiile românești făceau escale la Moscova și la Pekin. Discuțiile asupra acestor manevre n-au depășit cercul demnitarilor din Prezidiul Permanent al CC al PCR. Cele mai multe s-au purtat strict între Ceaușescu și o parte dintre emisari, astfel că o viziune completă a lor nu aveau decât liderul partidului și Maurer.

Mesaj de solidaritate cu Hanoiul

Prima delegație trimisă la Hanoi (mai 1966) a condus-o Bodnăraș. Solidaritate cu cauza Vietnamului a fost mesajul ei anunțat public.

În timpul întâlnirilor vietnamezo-române, pe canalele diplomatice dintre București și Washington, secretarul Departamentului de stat Dean Rusk i-a transmis Corneliu Mănescu poziția americanilor față de Vietnam: nu au pretenții în zonă, nu doresc să rămână acolo, nici să extindă războiul. Ca să nu-i irite pe nord-vietnamezii, și așa foarte circumspecți, că discutaseră, peste capul lor, cu americanii, mesajul nu le-a fost transmis. Pilonii punții  erau însă de-acum stabiliți.

China contra negocierilor vietnamezo-americane

Delegații români au avansat la Hanoi doar ideea creării unor condiții de tratative directe cu americanii. După ce se încheie lupta, adică încetează bormbardele americane, au acceptat aceștia.

Mai inflexibili decât nord-vietnamezii s-au manifestat însă chinezii, un pericol cu enorm potențial de-a extinde confruntarea la scară planetară. China  se pregătea chiar pentru eventualitatea extinderii războiului. În pofida reafirmării prieteniei cu românii, i-au informat că nu vor mai deschide culoar de zbor spre Hanoi decât delegațiilor invitate de vietnamezi.

După atingerea țintei călătoriei și  convorbirile de la Pekin și Moscova, Paul Niculescu-Mizil a sintetizat astfel poziția partenerilor de dialog: 1. Vietnamul  acceptase inițiativa românească; 2. China nu dorea ca războiul să sfârșească în avantajul SUA dar nici al URSS; 3. Sovieticii dezaprobau dorința românilor de afirmare internațională.

Incognito în Vietnam

A doua delegație românească în Vietnam a condus-o Maurer, în octombrie 1966. S-a făcut cu înștiințarea americanilor, dar incognito, la sugestia vietnamezilor. Drumurile se neteziseră însă.

Din Irkuțk, oaspeții au călătorit cu avion pus la dispoziție de oficialitățile chineze. S-au întors, ca și data trecută, după alte halte la Pekin și la Moscova.  Ceaușescu l-a vestit acum, prin Corneliu Mănescu, pe președintele Lyndon Johnson că vietnamezii acceptă negocieri dacă americanii încetează bormbardamentele.

Mandat american lui Maurer

Față în față cu președintele Johnsohn și secretarul de stat american Rusk, Maurer a discutat apoi deschis,  în iunie 1967, la Casa Albă, despre Vietnam și China, situația din Orientul Mijlociu și relațiile bilaterale româno-americane.

Memorandumul convorbirii, întocmit de partea americană, arată clar mandatul de negociatori încredințat românilor de Casa Albă, specificând următoarele: „Președintele a spus că primul ministru Ion Gheorghe Maurer va vizita și alte țări și că are libertatea de  a descrie conversația avută împreună și de a cita orice a spus el, dacă aceasta va fi folositor. Președintele a spus că i-ar plăcea să discute cu chinezii despre tratatul de neproliferare și să lucreze la pregătirea unor norme care să înlăture războiul nuclear. El a repetat că SUA vor să retragă   trupele din Vietnam și dacă Primul ministru ar putea să-l convingă pe Ho Și Min să retragă trupele sale. Primul ministru poate să promită că Președintele va începe negocieri în dimineața următoare.”

Solie de pace la Pekin

Astfel s-a deschis un al doilea canal american de mediere, prin români, de data acesta cu China. Maurer s-a grăbit cu vestea cea mare spre Pekin (4-7 iulie 1967). Îndemnându-l pe omologul său Zhou Enlai să negocieze cu americanii, Maurer a folosit argumente dăunătoare intereselor Moscovei. „Ni se pare, a zis el, că stabilirea relațiilor oficiale dintre China și SUA ar avea avantajul că discutarea marilor probleme cu SUA nu ar fi apanajul numai al unei singure țări socialiste, așa cum este ea acum, când marile probleme se discută între SUA și Uniunea Sovietică.” S-ar anula, spune el, și teoria propagandiștilor americani despre refuzul chinezilor la inițiativele americane de normalizare și pace.

Argumentele lui Maurer au găsit ecou la Zhou Enlai căruia i s-a atribuit o reușită caracterizare a coexistenței pașnice dintre cele două super-puteri, Uniunea Sovietică și  America: „un singur pat pentru două visuri”. Adică una dintre ele „se străduiește să-și urmeze expansiunea, iar cealaltă să-și asigure pozițiile dobândite”.

Românii în răspântia intereselor dintre chinezi și sovietici                                         

Problema Vietnamului a fost câmp de dispută și între China și Uniunea Sovietică, fiecare scontând hegemonia în zonă. După principiul internaționalismului proletar, atacul imperialiștilor americani asupra Vietnamului roșu, echivala cu o declarație de război asupra comunismului. De aici sarcinile de ajutor repartizate membrilor Tratatului de la Varșovia.

Punct de pornire al colaborării româno-americană a fost mesajul adresat de Dej lui Kennedy după “criza rachetelor din Cuba”. Cunoscându-l, secretarul de stat american Dean Rusk a adus primul în discuţie folosirea serviciilor României pentru criza asiatică în întâlnirea cu Gaston Marin din mai 1964.  Statele Unite vizau atunci un acord cu Laos şi reconcilierea cu China. Despre prietenia lui Bodnăraş cu Kang Sheng, șeful serviciilor speciale chineze se șoptea demult în cercurile politice și diplomatice. Și nu fără temei. Perioada când Bodnăraș frecventase ceea ce el numea „școala de spioni” a Cominternului, coincide, în bună parte, cu timpul când viitorul influent personaj al Chinei Populare se instruia la Moscova.

În octombrie 1965, la încheierea misiunii ambasadorului american la Bucureşti, Maurer i-a spus că n-ar trebui ca americanii să ignore China,  care, contrar aparențelor, e mult mai puţin agresivă şi mai de încredere decât Uniunea Sovietică. Perpectivă socotită extrem de periculoasă de către Brejnev, care, la întrunirea de la Moscova a CPC al Tratatului din aceeași lună aprecia că o înţelegere între China şi America ar însemna cea mai serioasă ameninţare la adresa mişcării comuniste.

De la americani, românii așteptau avantaje economice i-a mărturisit premierul Maurer președintelui Lyndon Johnson și secretarului de stat Dean Rusk în întâlnirea de la Casa Albă din vara lui 1967. O țară mare ca a lor n-are de câștigat din schimburile cu o țară ca România. Dar poate că independența ei poate stârrni interesul american. Străduința românilor pentru independență e legată însă de dezvoltarea economiei. Argumentația acesta i-ar fi supăra și pe frații din Tratat și pe prietenii chinezi dacă ar fi ajuns la urechile lor.

Operații secrete americane și sovietice

După întâlnirea lui Maurer cu reprezentanții Casei Albe în vara lui 1967, a demarat o acțiune secretă, purtând în documentele americane numele codificat de Operaţiunea PACKERS. Coordonatorul ei a fost Averell Harriman, fostul ambasador american la Moscova când România semnase armistițiul cu Puterile Aliate. 

Utilizându-i pe români ca mesageri, americanii urmăreau să-i convingă pe liderii chinezi să nu se mai opună negocierilor dintre Washington şi Hanoi. Ca principală legătură dintre Harriman, oficialitățile românești și Hanoi a fost George Macovescu, prim adjunct al MAE. Mulțumiți de rezultate, Dean Rusk și Harriman estimau un Premiu Nobel pentru pace, cu susţinere americană. Macovescu le-a răspuns însă că românii „nu tânjesc după un premiu şi că pacea ne-ar fi de ajuns”, după cum reiese din nota conversaţiei din ianuarie 1968 citată de istoricul american Larry Watts (Ferește-mă, Doamne, de prieteni…, Editura RAO, București,  2011).

După plecarea președintelui Johnsohn de la Casa Albă, succesorul său Richard Nixon a solicitat românilor continuarea eforturile de mediere. Americanii indicau capitala României ca locul cel mai potrivit de negociere cu vietnamezii. Premierul român  Maurer era apreciat bun cunoscător al gândirii Hanoiului și nucleu al acestor  acţiunii prin vizitele proprii şi rapoartele emisarilor români. Sub presiunea Moscovei, oficialitățile vietnameze au pus piciorul în prag alegând, în final, Parisul.

În contraponderea Operaţiunii PACKERS, tot în 1967, dar la celălalt pol al afacerii, serviciilor speciale sovietice au pus la cale altă acțiune secretă, numită Operaţiunea INTERKIT. Urmărea coordonarea acțiunilor țărilor din Tratatul de la Varșovia  pentru discreditarea, suubminarea şi izolarea Chinei.

Deoarece în viitorul apropiat, Ceaușescu atacase zgomotos linia sovietică, Brejnev a decis şi pentru România acţiuni asemănătoare celor de discreditare a Chinei, arată istoricul american menționat.  Un succes ar fi fost divizarea conducerii sale interne și înlocuirea lui Ceaușescu cu un altul mai fidel dragostei și atașamentului față de Uniunea Sovietică.