Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceaușescu

Excluderea lui Drăghici din partid a fost precedată de ședințe critice și statistici. Demonstrând abuzurile din vremea lui Dej, Ceaușescu curăța terenul pentru instalarea lui în istoria partidului.

În anliza „primăverii de la Praga” s-a vorbit prea puțin despre  efectele condamnării crimelor stalinismului. La vârfurile PC Cehoslovac se cerea adevărul despre execuţia celor 280 de cominterniști după procesele trucate din anii 50. În vreme ce Antonín Novotný,  liderul PC Cehoslovac  din 1953 se afla la putere, Gustav Husák (președintele Cehoslovaciei în 1968) ispășise nouă ani de închisoare. Pe acest fond, Novotný,  a fost înlocuit la începutul anului 1968 cu Alexander Dubček.

Aceste mișcări n-aveau cum scăpa observației liderilor comuniști din București.

Tatonări preliminare 

Cu disensiunile și interpretările derivate din procesele staliniste postbelice, abuzurile luptei de clasă și cultului personalității, Ceaușescu fusese într-una la curent.  Curând după luarea puterii se pronunţase, în cercurile înalte ale partidului, pentru condamnarea publică a predecesorului sub acuzația de cult al personalităţii. Testa reacţiile veteranilor Maurer şi Bodnăraş, după cum i s-a părut martorului Paul Niculescu-Mizil (O istorie trăită, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).  Dac-a văzut că niciunul dintre cei doi nu anchiesează, a renunțat, temporar, la idée. Oricât s-ar fi grăbit cu proiectul  scrierii unei  istorii a partidului, îl vor fi sfătuit aceștia, trebuia încă ținut  seama de  concluziile Plenarei CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. Căci pregătirea și regizarea evenimentelor interne de  partid intraseră, ca totdeauna, în sarcinile secretarului cu organizatoricul.

Omagiu lui Dej

Iar Ceaușescu enunțase atunci, în aplauzele participanților,  alegații ca  acestea: „Mulți se întreabă acum, zicând: „Dar de la voi nu aveți de reabilitat pe nimeni?” Nu avem de reabilitat, ce să facem. N-avem pentru că nu am luat măsuri, nu ne-am lăsat învinși de acest lucru, pentru că în partidul nostru prim-secretar am avut pe Gheorghiu-Dej, care, cu toate greutățile, a știut să strângă în jurul lui activul și să împiedice această politică dușmănoasă. Pentru aceasta partidul nostru, Comitetul Central, trebuie să-i fie recunoscător tovarășului Gheorghiu-Dej.” Se hazardase, încă, să combată învățăturile Congresului al XXII-lea al PCUS (17-31 octombrie 1961) de unde s-au inspirat cu scenariul mega-producției bucureștene. În partid trebuie „cultivată” dragostea pentru conducători, recomandase Ceaușescu, nominalizându-l pe Dej ca meritând-o din plin .

Victimele Securității

Discuțiile din conducerea partidului, începute în vara lui 1967, s-au soldat și cu statistici ale Consililului Securității Statului (CSS) privind victimele  Securității Poporului din 1950 până-n 1968 întocmite pentru Ceaușescu. Ca și cum instituția creată de Ceaușescu n-ar fi avut legătură cu vechile organe, documentele apar ca o veritabilă carte neagră a comunismului. 

Într-un prim document, datat aprilie 1968, s-a menționat cifra de 91 333 arestați politici în acea perioadă. Cu valori maxime în 1952 ( 24 826 arestați) și 1951 (19 236 arestați). Reiese însă din el și că în ultimii doi ani ai regimului Dej s-au operat mai puține arestări pe considerente  politice (223 în 1963 și 240 în 1964) decât în primii doi ani de putere ai lui Ceaușescu (294 în 1966 și 312 în 1967). Din totalul perioadei 1950 – martie 1968, peste 70 000 de români au fost trimiși în justiție și condamnați. Dar 16 942 au fost puși în libertate din anchetă sau achitați în justiție ca nevinovați.  Alți 25 740 de cetățeni au suferit “internări administrative“ în anii 1950-1954 și 1958-1963. Vârful acestui gen de represiune a fost atins în 1952 (11 913 persoane) iar minimul s-a înregistrat în 1963 (18 persoane). Pentru 60 000 de oameni s-a decis pedeapsa la domiciliu obligatoriu. Dintre aceștia, sunt menționați circa 44 000 ca “dislocați” din zona de frontieră cu Iugoslavia, în 1951.

Diferențe de perspectivă

În primăvara lui 1968, din birourile CSS lucrurile se  văd altfel decât în urmă cu numai un cincinal. “Restricțiile domiciliare“ din 1949 suportate de “cca 3000 moșieri“ sunt taxate acum ca “ilegale“ deoarece nu se concepuseră încă actele normative. Și  “internările administrative“ fuseseră ilegale în majoritatea cazurilor, fapt dovedit la desființarea  “unităților de muncă“ din 1954. Din 20 477 de deținuți eliberați atunci din coloniile și lagărele de muncă, doar 509 au fost trimiși în judecată, celorlalți fiindu-le clasate dosarele.

În mod neobișnuit și fără explicații scrise, aceeași instituție a întocmit, în aceeași lună, o “notă“ cu cifre deosebite. De la cei  70 000 de arestați și condamnați în perioada 1950-1968, efectivele au scăzut la 31 505 persoane. 85% dintre acestea sub acuzația de “uneltire contra ordinii sociale“ (taxată acum ca abuz) și doar 15% ca făcând parte din grupuri organizate și bande teroriste (reprezentând, adică, o reală infracțiune). În categoria acestor din urmă, ponderea o dețin legionarii.

Șapte milioane de suspecți

În 1961 însă, acuzându-i pe “deviatorii de dreapta“ însuși Ceaușescu vorbise de 89 000 țărani arestați între anii 1950-1952, din care 37 000 mijlocași și 7 000 săraci. Și tocmai Alexandru Drăghici jucase atunci rolul ministrului de Interne justițiar care-a eliberat și repus în drepturi 34 000 de nevinovați. În primăvara lui 1968 însă, printre multele învinuiri aduse lui Drăghici era și aceea că,  în 1965, Securitatea ținea în evidențe, ca suspecți, 7 milioane de români.

Din documentele aflate la dispoziție și mărturiile foștilor demnitari se înțelege că nici primul, nici al doilea bilanț al victimelor Securității n-a fost pus în discuția conducerii  partidului. După 1968, de altfel, nu s-au mai analizat niciodată activităților Internelor și Armatei, Ceaușescu asumându-și puterea deplină de control și decizie asupra acestor sectoare.

Culisele reabilitării lui Pătrășcanu

În dezbaterile din vara lui 1967 – toamna lui 1968, chestiunea reabilitării s-a pus exclusiv pentru comuniști. Dintru-început Ceaușescu hotărâse că partidul “nu-și va pune poalele în cap“. Astfel că,  sub eticheta de victime ale luptei pentru putere, doar Foriș și Pătrășcanu au fost reabilitați public. S-a decis și că nu mai pot fi trași la răspundere anchetatorii, judecătorii și procurorii din toate procesele incriminate. Căci faptele lor penale au fost prescrise prin depășirea termenelor legale în care ar fi putut fi urmăriți și judecați. “Ispășirea“lor consta în a-I pune în discuția organizațiile de bază unde sancțiune supremă putea fi excluderea din partid.

Mașinații secrete

În ceea ce privește mecanismele interioare reiese că Nicolae Ceaușescu acționase mai de demult prin Patilineț. Secretarul responsabil în CC cu “probleme speciale“ i s-a adresat, în primăvara lui 1966, subalternului său direct, colonelul Grigore Răduică. În cel mai strict secret, așa cum i se ordonase, Răduică a constituit un colectiv din adjuncţii secțiilor de control ale CC asupra justiţiei, procuraturii, MAI. Le-a interzis să-și informeze  superiorii despre misiunea, pe termen nelimitat, de cercetare a cazului Pătrășcanu (Lavinia Betea, “Lucrețiu Pătrășcanu, moartea unui lider comunist“, Curtea Veche, București, 2011).

Abia  în toamna lui 1967 a apărut și comisia alcătuită din membrii CC: Gheorghe Stoica (şeful comisiei), Vasile Patilineţ, Ion Popescu-­Puţuri, Nicolae Guină și Ion Stănescu. L­-au ataşat acestora și pe Grigore Răduică, singurul documentat asupra cazului Pătrășcanu din cercetările vechii comisii de investigație.

 În aprilie 1968, Patilineț nu s-a sfiit să declare că primise sarcina elucidării cazului Pătrășcanu din 1965. Și că abia în decembrie 1967, Prezidiul Permanent al CC al PCR a decis formarea comisiei care studia deja de doi ani documentele anchetei.

Cu mult mai rău ca-n vremea burgheziei

După aceea, foștii anchetatori, judecători, procurori, ofițeri cu funcții de comandă din Securitate și unii lideri comuniști au fost chemați în fața comisiei de partid. Li s-au cerut declarații verbale și scrise pentru stabilirea circumstanțelor morții lui  Foriș și Pătrășcanu și torturilor suportate de foști ilegaliști.

Pe baza acestor declarații, Maurer a făcut următoarele aprecieri: “Părerea mea este că presiunile la care au fost supuși oamenii aceștia de oameni care reprezentau acolo regimul nostru, depășesc cu mult presiunile făcute pe vremea burgheziei asupra oamenilor noștri. Eu am pledat multe procese în acele timpuri, am stat de vorbă cu oameni pe care îi apăram, am stat de vorbă cu foarte mulți tovarăși care au avut de suferit în timpul închisorilor și a anchetelor, nu pot să spun că aceștia  nu au fost bătuți, însă ceea ce s-a făcut cu oamenii aceștia pentru a-i determina să mărturisească aceste lucruri, este ceva care depășește cu mult ceea ce am cunoscut eu și sunt convins că o serie dintre noi care au trecut prin pușcărie își dau seama de aceasta.”

“Atitudine corespunzătoare“: Pamfil Șeicaru și Harry Brauner

Fără dezbateri în conducerea partidului, Ceaușescu făcuse anterior reabilitări.

În decembrie 1966, prin decret unic al Consiliului de Stat, a fost grațiat ziaristul Pamfil Șeicaru de condamnarea la moarte pronunțată, în contumacie, în 1945. Motivația menționa prescrierea pedepsei cu moartea dar și faptul că emigrantul are “atitudine corespunzătoare și desfășoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă țării noastre”.

 Tot în 1966, folcloristul Harry Brauner călătorea în străinătate, pe cheltuia statului român, la expoziţiile celebrului său frate, pictorul suprarealist Victor Brauner.

Pentru că, împreună cu Lena Constante intrase în cercul soților Pătrășcanu, întreținând relații mai mult decât apropiate cu aceștia, Brauner ispășise o condamnare de 12 ani de închisoare şi alţi doi de domiciliu forţat. Încrezător în Ceauşescu și în spiritul unor vremuri noi,  peste hotare, inocentul Brauner făcea regimului imense servicii de imagine.

Într-o scrisoare trimisă Lenei Constante din străinătate, Harry Brauner relata asemenea discuţii cu personalităţi artistice mondiale: „Mulţi mi-au pus problema antisemitismului din ţară. Le-am răspuns: „Sunt evreu, trimis de statul meu să văd expoziţia fratelui meu, judecaţi şi dvs.”Tuturor le-a produs satisfacţie răspunsul meu, toţi îşi pun încrederea în România şi desigur că argumentele mele sunt în favoarea simţămintelor lor. Sunt tare bucuros că pot influenţa cercurile cele mai închise şi mai însemnate până la urmă, în favoarea ţării mele.” (Irina Nicolau, Carmen Huluţă, “Surâsul lui Harry”, Ars Docendi, Bucureşti, 2010).