Au ţiganii biserică?

“Biserica ţiganilor a fost clădită din slănină şi aşezată în calea câinilor”, ziceau românii despre ţigani. Saşii transilvăneni au răspândit  zicala românească. 

Recensămintele post-comuniste n-au făcut lumină asupra numărului cetăţenilor români de etnie rromă. Undeva între 700 de mii şi trei milioane de persoane, apreciază diverse surse minoritatea care şi-a extins  caracteristicile asupra reprezentării „românului” în străinătate. Dintre toate statele Europei Centrale şi de Răsărit, România este ţara cu cei mai mulţi cetăţeni de etnie rromă. 

Iluminismul transilvănean

Deşi prezenţa ţiganilor în ţinuturile valahe e atestată din secolul XIII, vor trece încă secole până la a stârni interesul autorităţilor pentru soarta şi starea lor. Sub influenţa ideologiei luminilor, Curtea din Viena s-a preocupat întâi de ţiganii transilvăneni. De altfel, Transilvania este unică în diversitatea etniilor sale, scria preotul Michael Lebrecht din Şura Mică citat de Marian Zăloagă („Reflectarea vieţii religioase a ţăranilor transilvăneni din secolul XVIII în surse germane”, Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeti, Alba-Iulia, 2002).

Prin deciziile luate de Maria Tereza (în 1768 şi 1773) şi Iosif al II-lea (1782) s-a dus o politică dură de asimilare şi sedentarizare a ţiganilor transilvăneni, subliniază cercetătoarea Emmanuelle Pons („Ţiganii din România, o minoritate în tranziţie”, Compania, Bucureşti, 1999).  Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie şi chiar să-şi mai vorbească limba proprie. Prin poruncă împărătească li se cerea să-şi clădească locuinţe, să poarte portul şi să vorbească graiul celorlalţi din partea locului. Nu aveau voie nici să circule dintr-un comitat într-altul fără învoirea autorităţilor. Li s-a impus să nu mai umble despuiaţi, să nu mai posede cai şi să nu mai doarmă claie peste grămadă – copii şi tineri -, de ambele sexe, împreună. Au fost luaţi copii de ţigani din familiile lor şi daţi în plasament familiilor de altă etnie sau la orfelinate. Li se impune chiar educaţie religioasă.

De la poruncă la faptă

Despre manifestările de religiozitate ale ţiganilor în urma acestor porunci vorbesc sursele germane consultate de cercetătorul Marian Zăloagă. Ţiganii din Trasnilvania, menţionează acestea, nu aparţin unei confesiuni aparte. Ei se ataşează confesiunilor îmbrăţişate de comunităţile pe lângă care trăiesc. Ţiganii din ţinuturi secuieşti şi ungureşti se ţin fie de reformaţi, fie de romano-catolici. Cu excepţia celor din regiunea Sibiului care se ataşau de ortodocşi, mare parte din ei se botezau greco-catolici. Fiind atât de mulţi, au primit „subpopi” anume.

Ţiganii sunt însă dezinteresaţi de credinţă. “Nu arareori pot fi întâlniţi la biserică, mai ales la cea românească, (unde) sunt gata să te uşureze de bani sau de alte bunuri”, observa unul dintre saşii citaţi. De aceea, în multe localităţi, li se şi interzicea să rămână în sat pe timpul serviciului religios din biserici. Sunt, în fapt, oameni fără religie, fără credinţă în viaţa sufletului după moartea trupească. “Biserica ţiganilor a fost clădită din slănină şi aşezată în calea câinilor”, repetau saşii, cu plăcere, o vorbă de duh auzită de la români.

Slujitori ai Satanei şi mâncători de copii

Nu i-au ajutat deloc pe ţigani să împlinească poruncile împărăteşti nici celelalte etnii transilvănene.

Prejudecăţile erau atât de adânc înrădăcinate în a-i considera sub-oameni, încât în Transilvania ca şi pe întreg cuprinsul Balcanilor circula stereotipul că ţiganii sunt slujitorii Satanei. Aberaţiile mergeau până la a-i acuza de antropofagie. Până în zilele noastre „ţiganul care fură copiii cu sacul” a rămas o ameninţare de efect, folosită de mamele de la ţară pentru a-şi convinge pruncii să nu iasă de sub ascultarea părintească.    

Dintre toate ritualurile creştinilor, botezul a fost prima şi cea mai răspândită practică printre ţiganii obligaţi la viaţă religioasă. Ritualul este însă o imitaţie, lipsită de evlavie şi credinţă în semnificaţiile sale. În descrierea unuia dintre cronicarii saşi citaţi în studiul menţionat, imediat după naştere, copilul era îmbăiat într-o groapă cu apă, făcută direct în vatra bordeiului. Curând se trecea la botezul nou-născutului. Martori şi naş de botez nu se iau dintre ţigani, ci se caută persoane mai de vază. Urmează o „cinste” la cârciumă,  făcută naşului de către tatăl  copilului. Trataţia consta în pâine şi vinars (rachiu tare). Cu aceasta se socotea creştinarea desăvârşit încheiată.

Căsătoriile între ţiganii transilvăneni din secolul XVIII nu presupuneau ritualuri şi jurăminte religioase. Cu totul altfel stăteau lucrurile la căsătoria cu un neţigan, condiţionată de către împărăteasa Maria Tereza prin respectarea unor reguli. Dacă mireasa era ţigancă iar mirele ungur catolic, fata trebuia să facă dovada cunoaşterii unor precepte religioase şi a unor deprinderi gospodăreşti. Pentru că împărăteasa a interzis şi căsătoria fetelor de vârstă fragedă, în cazuri ca acestea de căsătorii mixte, ţiganii apelau la martori  mincinoşi care “îmbătrâneau” mireasa.     

Eliberarea ultimilor sclavi din Europa

„Dezrobirea” ţiganilor din Moldova şi Muntenia s-a făcut, după cum Mihail Kogălniceanu, recunoaştea, sub presiunea curentelor occidentale de gândire. Prima dată au fost eliberaţi robii mănăstireşti şi domneşti din Moldova în 1844. Abia peste trei ani, în plină epocă a modernităţii bătrânului continent, mănăstirile munteneşti se vor lipsi de aceşti ultimi sclavi din Europa.

Deşi ţiganii se împărţeau, după proprietarul lor, în robi domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, e puţin probabil ca, în ţinuturile istorice ale Vechiului Regat, să fi existat preocupări bisericeşti legate de ei. Locuiau în sălaşe, conduşi de juzi ţigăneşti. Ca orice „bun nemişcător” erau vânduţi, schimbaţi sau dăruiţi de stăpânii lor. Preţul se oferea după numărul „sufletelor” dar şi … după cântar. În chiar secolul XIX, robul ţigan se vindea la oca. Dar costa de trei ori mai mult ocaua de bărbat decât cea de femeie. Ca să obţină un preţ mai bun, stăpânii îi îngrăşau înaintea târgului.

Într-un discurs rostit în 1891, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, Mihail Kogălniceanu a povestit astfel nenorocita lor stare: „Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.”

Înduioşătoare poveste scrisă de Vasile Alecsandri despre Vasile Porojan, prietenul ţigan din copilăria sa, rememorează trista istorie a dezrobirii ţiganilor de pe moşia părintească.   „Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mircești, am declarat țiganilor adunați că sunt liberi! (…) Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, și bucuria lor prin o mie de sărituri deșănțate, ca oameni mușcați de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge și a-mi zice:

-Stăpâne, stăpâne, ce ți-am greșit ca să ne urgisești astfel, păcătoșii de noi?!… Ne faci slobozi?… Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?… Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?… Stăpâne, nu te îndura de noi și nu ne depărta de mila măriei tale!”

Odiseea libertăţii a început cu birtul satului. „Laia se opri la cea întâi crâșmă, povesteşte Alecsandri, pentru ca să celebreze noua lor poziție socială, apoi se opri la a doua crâșmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconașului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertușca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., și astfel au dus-o întruna până ce, bându-și până și căciulile și apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra și de la Bacău.” După vreo şase săptămâni de le eliberare, ţiganii au revenit la Mirceşti. Însuşi prietenul copilăriei sale, ce învăţase meşteşugul de pitar, s-a întors „acasă” spre bătrâneţe. Primit şi tratat generos de poet, a dispărut însă după două zile, furând şi un cal.

„Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l așteaptă și a-l feri de neajunsurile unei libertăți pripite”, concluziona Alecsandri în reflecţiile asupra foştilor robi ţigani.

De ce-au „ales” ţiganii ţinuturi româneşti?

Istoria ţiganilor pe teritoriul de azi al României prezintă aspecte curioase. În primul rând, nu putem stabili, cu precizie, originea şi momentul apariţiei lor aici.

După majoritatea presupunerilor, India ar fi spaţiul lor de origine. Ar fi călătorit atât de departe de „casă”, ca robi ai tătarilor. Când tătarii înşişi ar fi devenit robi, ţiganii au continuat starea de robie la noii stăpâni. În Vechiul Regat ţiganii au fost eliberaţi din robie abia la mijlocul secolului XIX. Primele menţiuni documentare ale ţiganilor în Moldova fac referire la secolul XIV. Ţiganii apar ca robi ai mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. Primul studiu românesc despre ţigani l-a făcut Mihail Kogălniceanu, în 1837, la cererea Universităţii din Berlin.

De ce-au rămas însă ţiganii în număr atât de mare în aceste zone, de vreme ce erau alungaţi de pretutindeni în Europa? Faptul dă şi mai mult de gândit deoarece în Vechiul Regat au suportat o politică sclavagistă, iar în Transilvania una de dură asimilare, menţionează cercetătoarea Emanuelle Pons.

O ipoteză a numărului mare de ţigani din provinciile româneşti, deloc măgulitoare pentru etnia majoritară, e de natură economică. Cuceririle otomane, cu consecinţa obligaţiilor la care sunt supuşi creştinii, au generat tendinţa de a se reţine mâna de lucru gratuită a robilor ţigani. Mai ales că valahii nu stăpâneau meşteşugurile practicate de aceştia: potcovitul cailor, fabricarea obiectelor de uz casnic din aramă şi cositor, prelucrarea aurului şi argintului. Cum biserica ortodoxă nu admitea decât muzica vocală în ritualul său, comunităţile româneşti n-au dezvoltat forme de instruire în interpretarea muzicii instrumentale. Astfel că pentru întreg spaţiul ortodox al Europei de Est, ţiganii sunt creatori de folclor şi sufletul petrecerilor elitelor şi oamenilor de rând.

Cât despre rolul acestora în economia rurală românească, elocventă e situaţia lor de la mijlocul secolului XX. În absenţa proletaritului rural, partidul comunist a instalat atunci fierari şi potcovari ţigani în funcţii de primari, secretari de partid  şi preşedinţi de colectiv. Inedita situaţie a intrat în „folclorul nou”. În studiul amintit, Emanuelle Pons consemnează următoare mostră: „Cobori Doamne pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut./ C-a făcut din cal măgar/ Şi ţiganul secretar.”