„Vreau să fiu Stalin al României!” – şi-ar fi prezis , de mic, Ceauşescu

Când Ceauşescu îşi ispăşea condamnarea la Doftana, sovieticii traversau anii „marii terori” staliniste. 

În vremea „reportajelor” despre clanţele şi robineţii de aur din vilele dictatorului, s-au răspândit multe poveşti din viaţa lui. În interviuri reale sau false, oameni apropiaţi relatau stranii, ridicole ori umoristice păţanii.

Într-o „Biografie neretuşată” a lui Ceauşescu (Românul, 1994) – concepută, în principal, pe temeiul documentelor din Arhiva CC al PCR, preluată de Armată în decembrie 1989 – a fost reprodusă şi presupusa mărturie a Niculinei Rusescu. Această soră mai mare, întemniţată după execuţia fratelui, ar fi relatat unui ziar post-decembrist următoarea istorie despre ucenicul cizmar Ceauşescu: „Pe atunci, meşterii îşi trimiteau ucenicii, calfele tinere pe la clienţi, fie pentru a primi ce-i de lucru, fie pentru a înapoia cele lucrate. De multe ori Nicolae pleca de dimineaţă şi venea pe înserat. Îmi amintesc, era după grevele de la Griviţa, a apărut într-o zi mult mai târziu. Soţul meu s-a supărat rău de tot. Când Nicolae a intrat în atelier s-a repezit şi l-a pălmuit pe băiat, strigând: „Ce ne facem noi cu tine? Ce vrei tu să faci? Ce-ai să ajungi?” La care a căzut năpraznicul răspuns: Nene eu vreau să fiu Stalin al României!”.

Aşa să fi fost? Cine mai ştie?! Adevărat ori nu, pe Ceauşescu l-au placat „stalinist naţionalist” exegeze politologice consacrate.

Dar oameni ce-şi pun, necondiţionat, fiinţa şi viaţa în slujba unei „cauze”, a unei credinţe sau ideologii – acţionând pentru reuşita ei, cu orice preţ şi risc -, sunt din acelaşi aluat. Misionarii şi profeţii, revoluţionarii şi animatorii de grave schimbări sociale, marii exploratori şi savanţi au multe puncte comune ale profilului psihologic. Cât despre comunism, profeţii şi liderii lui l-au vrut noua religie a omenirii. Cu ţelul de-a coborî,  pe pământ, paradisul.

Mit şi realitate

Dar ce ştia pe-atunci tânărul Ceauşescu despre „ţara sovietelor”? Lozinci despre uriaşele succese ale colectivizării şi primelor planuri cincinale, răzbunarea săracilor pe bogaţi, distrugerea oricărei forme de exploatare şi instituirea dreptăţii şi egalităţii între cetăţeni. Doar ce autorizau spre difuzare mecanismele staliniste de propagandă. Poveşti dintr-un tărâm îndepărtat, cu „oameni noi”.  Cu învăţământ şi servicii de sănătate gratuite, concedii prin sindicat în staţiunile destinate altădată ţarului şi aristocraţiei ruse, cu „palate” ale culturii şi sportului pentru „oamenii muncii”. Fără şomeri, fără asupritori. Feeria întreţinută de instituţiile sovietice a vrăjit numeroşi intelectuali, artişti şi oameni de cultură din Europa. Iar antibolşevismul nazist îi potenţa miracolele.

De dinăuntrul graniţelor sovietice, altfel se vedeau însă toate. Aşa se face că un lung voiaj în URSS l-a lecuit  de comunism pe Panait Istrati. În „Spovedanie pentru învinşi” (1929), scriitorul se arată înfiorat de cele trăite la faţa locului. Steagurile, „colţurile lui Lenin” şi „stambele acoperite cu fraze”, stârpirea argumentelor cu poliţia politică şi înnăbuşirea criticii prin cenzură l-au dezgustat. „Un vid universal”, a taxat el „viaţa nouă”. „Nu-i deloc vorba, aici, de socialism, ci de o teroare care tratează viaţa umană ca material bun pentru război social”, a fost verdictul călătoriei . Dar cine să-l creadă? La Paris („oraşul luminii”!), prin acea mărturie, Istrati a devenit un proscris printre intelectualii de stânga şi tovarăşii francezi. Şi era încă devreme pentru ce-avea să mai vină!                   

Între anii 1936-1938, Stalin a înregistrat recordul absolut al terorii politice, scria Roy Medvedev istoricul desemnat de politica glasnost să se pronunţe pe această temă. În 1936, afirmă el, s-au dat peste o mie de condamnări la moarte. Anul următor, bilanţul celor executaţi în procesele staliniste a sărit de 350 000. A coborât uşor, la 200-300 de mii, în 1938.

Acele e timpul când Nicolae Ceauşescu îşi ispăşea condamnarea în închisoarea Doftana. Anii formării sale ca revoluţionar deplin, a postulat istoriografia comunistă.

Gladiatorii lui Stalin

Fără ştirea ori bănuiala soldaţilor credincioşi  Kremlinului, „patria sovietelor” intrase deja în declin. Pentru a construi comunismul în ţară şi pentru a întreţine iluzia lui în afara ei, printre altele, Stalin a pus în mişcare ghilotina proceselor politice. O manipulare neelucidată de contemporani a fost rolul de “ţapi ispăşitori” ai neîmplinirilor încredinţat bolşevicilor din „garda lui Lenin”. Iar ei şi-au asumat rolurile de conspiratori, agenţi imperialişti  şi sabotori comandate de Stalin. Regia acestor manevre persuasive a aparţinut procurorului Andrei Vîşinski. Viitor scenaristul al abolirii monarhiei şi proclamării republicii în România.

Încercaţii bolşevici, instructori şi agenţi ai Cominternului s-au mărturisit vinovaţi cerşindu-şi groaznice pedepse. În faţa plutoanelor de execuţie au cântat “Internaţionala” şi au  strigat “Trăiască Stalin!”

Au fost ei însă contrarevoluţionari?  Opoziţia era atunci lichidată în URSS, a recunoscut, în 1991, Viaceslav Molotov, primul ministru din anii “marii terori”. “Stalin a vrut ca anul 1937 să devină continuarea revoluţiei… într-o situaţie internaţională complexă iar noi l-am ajutat”, a fost explicaţia sa pentru acei “gladiatori ai lui Stalin”. Care mergeau către moarte, ca nişte  piloţii kamikaze, convinşi de cauza revoluţiei.

Niciunul dintre aceşti revoluţionari nu aderase la comunism determinat de visul bogăţiei ori promisiunea puterii. Nici Ceauşescu şi ceilalţi tovarăşi ai săi din Doftana nu puteau prevedea alianţele şi deciziile ce i-au adus la putere după război.

Copiii cominterniştilor

Fanatismul credinţei mergea atât de departe la revoluţionarii comunişti  încât anihila şi cea mai profundă relaţie umană: ataşamentul şi grija faţă de proprii copii.

Ana şi Marcel Pauker sunt un cuplu reprezentativ pentru acest tip de existenţă. Simion Pauker, tatăl lui Marcel a fost un înstărit proprietar de ziare şi ziarist (printre altele secretar general de redacţie la ziarul „Adevărul” , de stânga pe-atunci). Marcel şi Ana Pauker au avut trei copii. Şi fiecare câte un altul din legături extraconjugale.

„Prima fiică a părinţilor mei, Tanio a murit la şapte luni de dizenterie, a relatat despre istoria familiei sale Tatiana Brătescu (Poveşti din Cartierul Primăverii, Compania, 2010) . Tanio s-a născut în România. Fratele meu Vlad s-a născut la Viena, eu m-am născut în Uniunea Sovietică. Până la 4 ani, fratele meu a trăit ca un fel de ţigan nomad. Viena, Berlin, apoi a poposit, la 4 ani şi jumătate, la Moscova. Mama fusese trimisă la Şcoala leninistă din Moscova. Era însărcinată cu mine. Clara Zetkin a spus că nu acceptă ca o femeie însărcinată să fie cursantă a şcolii deoarece din cauza sarcinii nu poate fi atentă. În cele din urmă au acceptat-o. M-a născut, a stat 9 zile cu mine şi m-a lăsat la spital. Ea a plecat la şcoală pentru că de acolo nu i s-a dat voie să stea cu copilul. (…) Avea o prietenă olandeză care venise cu soţul ei, în 1921, în Uniunea Sovietică. El era inginer, ea studentă la engleză. Lenin invitase intelectuali progresişti din Occident să ajute la construcţia patriei muncitorilor. Cu condiţia să vină cu provizii pe doi ani şi cu bani să poată cumpăra uneltele necesare pentru construcţie. Aşa veniseră şi cei doi în Rusia. Mama a întrebat-o pe Neli dacă poate să mă ţină la ea. Neli a acceptat.”

Între timp, Marcel Pauker a fost trimis la “munca de jos” pe şantierul Magnitogorsk. Iar Ana Pauker, instructoare a Cominternului în Franţa. Acolo a conceput-o pe Maria (Maşa), fiica lui Eugen  Fried. Maşa a  crescut în Franţa, în familia lui Maurice Thorez. Trimisă de Comintern în România, Ana Pauker i-a lăsat pe Vlad şi Tatiana într-un orfelinat special, lângă Moscova.

Până la sosirea Anei Pauker în URSS (1941) fiica ei a crescut în astfel de instituţii. Create pentru „copiii ostatici în jurul cărora se făcea multă gălăgie că Marea Uniune Sovietică are grijă de copiii luptătorilor comunişti din întreaga lume”. A fost, printre alţii, colegă cu un băiat al lui Mao Tze Dun şi un fiu al lui Togliatti. Când părinţii unor astfel de copii erau „demascaţi” şi condamnaţi în procesele staliniste, urmaşii lor erau mutaţi din casele Cominternului, în cele pentru copiii “duşmanilor poporului”.

Deşi tatăl lor a fost executat ca „spion în favoarea României”, Vlad şi Tatiana Pauker n-au fost alungaţi dintre „copiii Cominternului”. Căci în galeria portretelor de „eroi ai internaţionalismului proletar” ce decorau culoarul instituţiei, se afla şi fotografia mamei lor: Ana Pauker, închisă în „temniţele burghezo-moşierimii române”.     

Un şut în fund

Dintre români, au fost executaţi în 1937 foştii lideri ai PCdR Vitali Holostenko (1928-1931) şi Alexandru Ştefanski-Gorn (1931-1934), Gelbert Moscovici (fratele liderului social – democrat Ilie Moscovici), Elena Filipovici, David Finkelstein-Fabian (traducătorul operelor lui Lenin în româneşte), Alexandru Dobrogeanu – Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea), Leon Lichtblau (unul dintre autorii atentatului de la Senatul României în 1920), Timotei Marin, Ecaterina Arbore, Alexandru Nicolau, Imre Aladar (fost deputat în Parlamentul României). În  1938 le-au împărtăşit soarta Elek Koblos, alt fost lider al PCdR (1924-1928), Eugen Rozvani, Marcel Pauker, Dori Goldstein.

Judecata cădea, de regulă, în atribuţiile unor “tribunale revoluţionare”.compuse din trei membri. Sentinţa era adusă la cunoştinţa condamnaţilor în celulă. Iar execuţia se făcea prin împuşcarea în ceafă. „Şutul în fund” cum numise cinic metoda un ofiţer sovietic. Aşa se-nfăptuia la propriu, a lămurit fostul cekist în mărturiile sale. Condamnatul era întors cu faţa către  perete; apoi i se apropia revolverul de ceafă. Simultan cu apăsarea pe trăgaci, cekistul îi aplica şi un şut în fund. Să nu stropească haina militară, murdărind-o cu sânge de trădător. 

Mama Securităţii

În 1938, circa zece milioane de cetăţeni sovietici zăceau în lagăre şi închisori. Fuseseră denunţaţi de cunoscuţi, vecini şi neamuri ca “duşmani ai poporului”, “spioni”, “sabotori” sau “agenţi ai puterilor imperialiste”. Luând cuvântul la şedinţa festivă organizată la Teatrul Balşoi cu ocazia aniversării a 20 de ani de existenţă a Cekăi, Anastas Mikoian s-a lăudat astfel: “La noi fiecare cetăţean este un colaborator al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne”.

Dacă revoluţionarilor de profesie li se trasa mărturia mincinoasă ca sarcină de partid, pentru ceilalţi se aplica „punerea în probă”. Adică tortura fizică, autorizată printr-o decizie a Biroului Politic a CC al PCUS în 1937. Logica ei era ca a Inchiziţiei: dacă acuzatul e nevinovat, va avea putere să reziste la orice caznă. Se practica smulgerea unghiilor, stingerea ţigării pe piele, “zăbala”, “frigarea”, bătutul la tălpi, cămaşa de forţă,  fracturarea coloanei vertebrale. Pentru personaje şi efecte deosebite, cu rezultat garantat se aplicau “manejul” (plimbarea îndelungată în cerc în jurul anchetatorului) şi “ancheta în ture” (cu privarea celui anchetat de somn). Mecanismele de control ale conştientului fiind astfel annihilate, anchetatul semna orice declaraţie i s-ar fi cerut.

50 de ani – kaneţ film!

Mai luminate apar comportamentele ciudatei comunităţi de revoluţíonari în romanul lui Artur Koestler “Întuneric la amiază” (1940). Revoluţionarii care mărturisesc comploturi, sabotaje şi trădări la comanda partidului, acţionează în continuare pentru “cauză”, explică un personaj. Când revoluţia va triumfa pretutindeni în lume, oamenii vor afla adevărul despre aceşti eroi.

Logica nu-i era, de altfel, proprie lui Stalin. Lenin chiar îşi bătea joc de bolşevicii bătrânii. Şi spunea că după ce-au împlinit 50 de ani, ar trebui trimişi la străbuni. “În această glumă nu tocmai veselă se ascundea o idee serioasă: fiecare generaţie revoluţionară, după un timp, devine un obstacol în dezvoltarea ulterioară a ideilor pentru care această generaţie îmbătrânită luptase până atunci”, a povestit Troţki.