„Sforarul” Bodnăraş i-a predat lui Ceauşescu lecţia crimei politice

Bodnăraş l-a înlăturat pe Foriş şi a reprezentat „forţele patriotice” la 23 august 1944.  Ofiţerul dezertor era atunci cetăţean al URSS şi agent în serviciile speciale sovietice

În toamna lui 1943, Foriş privea optimist viitorul. Nu-şi închipuia că e, deja, de două ori condamnat. O dată ca trădător, şi a doua oară ca “forţă nedestoinică”, cum l-a numit Bodnăraş. Căci Foriş nu reuşise vreo acţiune de rezistenţă sau sabotaj, nici să închege un “front popular”, cum ordona Moscova.

Din lagărul Tg.Jiu, în prima parte a anului 1944, Dej a pregătit, simultan, trei lovituri: evadarea conducătorilor partidului din închisori; înlăturarea lui Foriş; şi coordonarea prestaţiei comuniştilor în Blocul Naţional Democrat pentru lovitura de palat din 23 august 1944.

Din tot ce s-a întâmplat în 1944, tânărul Ceauşescu a învăţat, pe viu, amoralitatea în “numele cauzei”. Şi, predată de Bodnăraş,  lecţia crimei politice.

Soluţia Bodnăraş

Emil Bodnăraş (1904- 1976)  a fost unul dintre mentorii şi protectorii carierei lui Ceauşescu. Sub ochii şi îndrumarea lui, Ceauşescu va „creşte” la rangul de general şi funcţia de şef al direcţiei politice a Armatei. Propusă de Bodnăraş a intrat, în 1974, Elena Ceauşescu în nucleul puterii.

Abia cu două săptămâni înainte de eliberarea lui Bodnăraş din toamna lui 1942, Gheorghiu-Dej i-a încredinţat şi misiuni afară. Sarcina lui era să facă orice-ar fi „posibil omeneşte” ca să scape de lagăr. Soluţia a fost  mituirea cu bani daţi  de „colectivul” din Caransebeş.

Capital de la conducerea deţinuţilor comunişti a primit şi pentru negustorie. Şi-a făcut o firmă la Galaţi cu potenţial de călătorie prin ţară. Cât despre partid, Dej îi atrăsese atenţia să nu-l contacteze pe Foriş, ci pe Rangheţ. Ca şi Ceauşescu, Iosif Rangheţ (1904-1952) era cizmar (richtuitor).  Până în 1943, când Foriş l-a cooptat în CC, fusese secretar al Regionalei Banat. Aşa intrase în legătură cu comuniştii din Caransebeş. După „abaterea”cu plicul uitat în maşină, Foriş l-a înlăturat pe Pârvulescu de la conducerea „compartimentului război”, încredinţând funcţia lui Rangheţ. 

În împrejurările date, Bodnăraş  a căutat să-l contacteze pe Rangheţ prin colonelul Precup, cunoscut al comuniştilor din închisori. Ofiţerul condamnat pentru complot împotriva lui Carol al II-lea, menţinea relaţii cu Foriş prin Iuliu Orban. Prin acea legătură, Foriş a aflat însă de eliberarea lui Bodnăraş şi l-a chemat. De teamă de-a nu fi dat „dezertor de la partid”, cum motiva Bodnăraş în 1952, s-a dus la întâlnirea cu liderul  PCdR. Iar Foriş i-a făcut lui Bodnăraş bucuria primirii în partid şi funcţiei de adjunct al lui Rangheţ la „compartimentul război”.

I-a repartizat-o ca tehnică pe Florica Mintzer, pe-atunci încă soţia deţinutului la Caransebeş Radu Mintzer (viitorul Radu Mănescu, adjunct al ministrului de Finanţe şi profesor la ASE). Florica Mintzer, condamnată şi ea la 25 de ani închisoare în contumacie, va deveni „tovarăşa” lui Bodnăraş.

Încă din prima etapă a acţiunilor sale, Bodnăraş l-a implicat şi pe fratele său Manole, de profesie fotograf (viitor ambasador al României în Albania).

Bodnăraş a preluat legăturile lui Rangheţ în partid şi, infiltrat în bârlogul lui Foriş, a început să-şi creeze o reţea secretă de oameni şi case conspirative. Primise la Caransebeş, în toamna lui 1942, sarcina de-a pregăti evadarea unui grup mai mare de comunişti şi, secundar, sarcina debarcării lui Foriş.

Negustorul de vite şi operatul de hemoroizi

Prima întâlnire dintre Dej şi Bodnăraş (octombrie 1943) pare un act de vodevil. Bodnăraş deghizat în negustor de vite, cu  barbă roşie şi pălărie, izmenindu-se cu accentul evreiesc, a sosit în oborul din Tg.Jiu. După ce-a dat ocol, preţăluind vitele, a simulat o criză de apendicită. Transportat urgent la spital, conform planului ticluit, este pus în situaţia de-a nu se găsi pat pentru el.. Doar în rezerva lui Gheorghiu-Dej, operat de hemoroizi. Dej, povesteşte Chivu Stoica, ajunsese acolo prin intermediul doctoriţei Pelaghia Ionescu şi cu complicitatea directorului spitalului, Roşianu.

În felul acesta, Dej şi Bodnăraş, nestingheriţi de nimeni, au pus ţara la cale. Întâi de toate însă, Dej s-a înfuriat că Bodnăraş i se subordonase lui Foriş. Din precauţie, i-a retras lui Bodnăraş mandatul de-a se ocupa de evadarea plănuită. „Noi ne vom descurca cum vom putea”, i-a spus Dej, părând a-l abandona dispoziţiilor lui Foriş.   

A doua întâlnire dintre Dej şi Bodnăraş s-a petrecut în martie 1944. Veştile lui  Bodnăraş erau bune: îi „prelucrase”corespunzător pe Rangheţ şi Pârvulescu pentru eliminarea lui Foriş. Aşa s-a format, în secret şi la recomandarea lui Dej, o a doua troikă în conducerea PCdR din ilegalitate. Legătura dintre vechea conducere a PCdR, stabilită de Comintern în 1940, o făcea Pâvulescu. Din aprilie şi până în septembrie 1944, când a revenit Ana Pauker în ţară, Pârvulescu a fost prezentat ca secretar general al PCR.

În versiunea lui Bodnăraş din 1952, Dej a fost inspiratorul manipulării prin care l-a înlăturat pe Foriş („tov. Dej m-a ajutat să facem tot planul acţiunii unde trebuia jucat un joc foarte bine acoperit”, zice el). S-au discutat, în mesajele codate dintre ei, două posibilităţi: „internarea lui într-un sanatoriu” (arestarea într-o casă conspirativă), iar dacă nu merge, „atunci operaţia are loc, deci înseamnă lichidarea lui pe loc”.

Minţind că „primise legătura” cu serviciul său, Bodnăraş i-a transmis lui Foriş falsul ordin de la Moscova de a-i fi predate „cifrurile, cheile, iefcile, întâlnirile, legăturile, tot”.

Nu-i greu de imginat însufleţirea cu care-a fost comentată reuşita în „infirmeria” de la capătul barăcii 53 din lagărul Tg.Jiu. Acolo va fi aflat Ceauşescu şi conţinutul scrisorii trimise de Bodnăraş, în 16 aprilie 1944, lui Dej la Tg. Jiu şi lui Teohari Georgescu la Caransebeş.

„În seara de 4 aprilie, forţa nedestoinică a fost dată în lături cu tot ce-o susţinea, raportează Bonăraş triumful. Fără vâlvă, fără zguduiri. Doar o scurtă zvârcolire de 17 minute. Pe cât de lungă şi migăloasă a fost pregătirea, pe atât de rapidă şi concentrată a fost acţiunea. În trei ore măsurile au fost completate. Moştenirea ne-a fost predată efectiv, iar capul familiei (Foriş, n.n.), „nevastă-sa” (Victoria Sârbu, n.n.) şi prietenul casei (arhivarul, Remus Koffler, n.n.) au fost mutaţi la un sanatoriu bun şi daţi în grija unui prefect (sic!) specialist. La ora 1 noaptea am depus cheile şi toată averea familiei în mâinile bunului nostru prieten (Pârvulescu, n.n.) cel mai bâtrân şi mai priceput dintre noi cei de aici, astăzi stâlpul principal al familiei (partidului, n.n)”.

Şmecherie românească şi agenţi sovietici

Pe Bodnăraş l-a împins destinul, am putea spune, în vâltorile evenimentelor. Când l-a eliminat pe Foriş şi a reprezentat „forţele patriotice” în lovitura de palat contra lui Antonescu, Bodnăraş era cetăţean al URSS şi agent în serviciile speciale sovietice.

Ofiţerul dezertor din Armata Română (1932) prezenta multe necunoscute. Nici superiorii săi militari nu dezlegaseră enigma dezertării sale la sovietici. Un raport confidenţial, semnat de comandantul Brigazii a 8-a de Artilerie la 24 februarie 1932, avansase ipoteza dezechilibrului mental. I se recunoşteau însă, şi în aceste împrejurări, inteligenţa şi competenţa.

În închisoare, nu ascundea că făcuse „şcoala de spioni” la Moscova şi lucrase în GPU. Că fusese în misiuni în Franţa şi Germania. Sau că în România l-au capturat în timpul unei misiuni (1935). Se comportase, la proces şi în închisori, ca un comunist, a scris în memoriile sale Chivu Stoica.  În “munca de cunoaştere” din 1938, comisia doftaniştilor a constatat însă că Bodnăraş nu e membru de partid.  Că îi minţise, pe toţi, prin purtarea sa. Şi au decis ca Bodnăraş să fie ţinut în afara celulei de partid din închisori.  Dar tot timpul în preajma conducerii ei.

Puţini dintre apropiaţii lui Ceauşescu cunoşteau istoria cetăţeniei lui Bodnăraş. ”În închisoarea din Braşov, în 1935 – declara Bodnăraş, în 1952 -, mi s-a comunicat că eu am pierdut cetăţenia română pentru că am ocupat funcţii publice în Uniunea Sovietică. Eu în închisoarea Braşov am obţinut cetăţenia URSS printr-o comunicare oficială făcută de Ambasadă pe baza unei cereri care tot de acord cu Ambasada a făcut-o fratele meu în numele meu…”.

Sângele de pe mâinile lui Bodnăraş

„Perfectul specialist” ce l-a păzit pe Foriş, imediat după arestare, a fost Gheorghe Filipescu, declară Bodnăraş în 1952. Filipescu, agentul paraşatut de sovietici în toamna lui 1942, şi Florica Mintzer (viitoarea soţie a lui Bodnăraş) au fost şi gardienii lui Ion şi Mihai Antonescu. În seara de 23 august 1944, Antoneştii au fost duşi în aceeaşi casă conspirativă din Vatra Luminoasă unde l-au închis pe Foriş în 4 aprilie.

Cu Filipescu în subordine va lucra Bodnăraş şi în reţeaua sovietică încorporată în SSI după intrarea Armatei Roşii în ţară. În 1948, Filipescu era şeful  Direcţiei II (contra­informaţii) a SSI. Prin oamenii plasaţi de Filipescu  ca „provocatori” în jurul lui Pătrăşcanu, la ordinul lui Bodnăraş, ministrul Justiţiei a fost arestat pentru pregătire de fugă în străinătate. Acei „provocatori”, crezuţi prieteni de Pătrăşcanu, l-au înfundat cu declaraţii mincinoase în anchetă (L. Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu, moartea unui lider comunist, Curtea Veche, 2008).

În 1968, Filipescu urma să fie anchetat de comisia numită de Ceauşescu pentru “reabilitarea” lui Foriş şi Pătrăşcanu. După ce Filipescu recunoscuse verbal că a avut “provocatori” pe lângă Pătrăşcanu, a decedat în mod misterios. S-­a deschis, din mers, portiera maşinii care-l aducea să dea declaraţie scrisă. Iar Filipescu a căzut şi s-a lovit mortal.

Dar pe Bodnăraş nu l-a mai tulburat nimeni cu vreo întrebare.

Se înţelege că având asemenea poliţe în alb, Ceauşescu îi putea cere orice. 

Cu pistolul şi ciocanul la îndemână

Pe fundalul bombardamentelor anglo-americane, în 4 aprilie 1944, arestarea lui Foriş s-a făcut astfel după relatarea lui Bodnăraş: „Eu stăteam pregătit cu o mână pe pistol, cu alta pe ciocan şi când mi-am deschis haina să scot documentul, a văzut ciocanul şi s-a impresionat. I-am dat documentul, hârtia bătută de noi la maşină, s-a făcut alb ca varul, au apărut broboane de sudoare, a văzut pistolul în mână, îl aveam pus pe colţul mesei şi ţineam mâna pe mâner şi atunci el a spus: „Eu mă supun.” (…) Eu n-am văzut om aşa speriat. Dintr-o dată, era terci. S-a uitat la mine, n-a înţeles nimic. L-am luat şi i-am spus: „Ai auzit de GPU?” Zice da. Zic: „Uite, cu asta ai de-a face. Imediat îmi treci toate legăturile şi totul şi dacă vorbeşti un cuvânt sau calci alături, răspunzi cu capul.”

Ţapul ispăşitor Foriş

Chiar fără legături directe cu centrul mişcării, comuniştii primiseră sarcini clare. Prin însăşi Hotărârea Comitetului Executiv din 15 mai 1943 de autodizolvare a Internaţionalei Comuniste li se transmitea ce au de făcut. Documentul fusese semnat, printre alţii, de Ana Pauker ca şi reprezentantă a comuniştilor din România.

Există o “deosebire adâncă” între “problemele ce se pun în faţa clasei muncitoare în diferite ţări”, specifică documentul din 15 mai 1943. În consecinţă, Cominternul se dizolvă “liberând secţiile Internaţionalei Comuniste de obligaţiile decurgând din regulamentele şi deciziile congreselor” anterioare.

Dar apelul final este o directivă fără echivoc. Comuniştii trebuie să-şi concentreze forţele ”pentru sprijinirea prin toate mijloacele şi prin participarea activă la războiul eliberator al popoarelor şi al statelor coaliţiei antihitleriste pentru cea mai grabnică înfrângere a duşmanului de moarte al muncitorilor – a fascismului german şi a aliaţilor şi vasalilor săi.”

Aşadar, planul lui Dej de înlăturare a lui Foriş convenea şi “fracţioniştilor” din afară. Ştiau bine, cu toţii, “catehismul revoluţionarului de profesie”. Cu sau fără Comintern, ei rămâneau “capital destinat sacrificiului” pentru cauza revoluţiei proletare.  Iar după restabilirea legăturilor cu Moscova, ca unii ce nu organizaseă o rezistenţă activă contra naziştilor, vor avea nevoie de „ţapi ispăşitori”. Foriş şi oamenii săi vor fi aceia.