Şah-mat la Ceauşescu în fortul Jilava

Se bâlbâia aprig şi era foarte singur – şi-a amintit despre Ceauşescu un fost tovarăş de celulă la Jilava. Nu bănuia că e şeful lui în ierarhia utecistă. Cu atât mai puţin şmecheria întâlnirilor cu Lenuţa în case conspirative.  

19 luni a petrecut Nicolae Ceauşescu în închisoarea Jilava ( iulie 1940- februarie 1942). Din păcate, nu s-a păstrat  măcar o carte poştală care să-i ateste legături cu rudele sau cu camarazii din exterior.

A prins însă atunci, fără îndoială, o atmosferă febrilă şi mare înghesuială în celebrul Fort 13. Venirea lui Antonescu la putere (septembrie 1940), rebeliunea legionară (ianuarie 1941) şi intrarea României în război alături de armatele naziste împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941) au fost cumpene ale istoriei PCdR.

Dar cu relaţii şi şperţuri groase la şefi şi slujbaşi din justiţie, poliţie şi administraţia penitenciarelor, comunitatea comuniştilor s-a adaptat noilor rigori. Şi poate că, unii mai tineri, precum Ceauşescu, şi-au socotit închisoarea noroc în locul mobilizării pe front. Dar indicii credibile asupra acestor păreri nu s-au păstrat. Cu toate că avem mărturia unui companion de celulă cu Ceauşescu în închisoare Jilava.

O singură săptămână, în toamna lui 1941, Pavel Câmpeanu (nume real Beniamin Katz) a convieţuit între aceiaşi patru pereţi cu viitorul dictator. Deşi accentuat resemnificate de deznodământ, datorăm memoriilor sale (Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, 2002) semnificative descrieri şi poveşti cu talc din penitenciarele Caransebeş şi Jilava.

Regimul Jilavei, povesteşte Pavel Câmpeanu, era aparte. Pentru autorităţi, conta ca închisoare de tranzit, nu de executare a sentinţelor. Fiind sub jurisdicţie militară şi în timp de război, clustrarea era mai strictă. Se excludeau chiar ieşirile deţinuţilor la aer. Astfel că umila corvoadă a golirii tinetei devenea plăcută în monocromia cotidiană. Deţinuţii dormeau înghesuit pe priciurile de lemn ale celulei. Când se-ntorcea unul în somn, îi antrena pe toţi în mişcare. Tovarăşii de celulă petreceau zăvorâţi împreună 24 de ore din 24. Fără drept de vorbitor, singurele contacte erau paznicii şi gardienii. Uşa se desfereca de două ori pe zi – pentru masa de prânz şi cină.  Şi suplimentar, de două ori pe săptămână, pentru distribuirea pachetelor trimise de rude. Administraţia lua partea leului din aceste pachete, scrie Câmpeanu. Dar din  ziarele ce înveleau hrana, aflau şi ştiri.

În vreme de război, oameni feluriţi ajungeau condamnaţi politici.  La Jilava, deţinuţii nu purtau zeghe. După hainele şi pachetele de-acasă se intuia şi starea lor. Unii proveneau din familii înstărite, la alţii vedeai sărăcia. Studenţi exmatriculaţi pe criterii politice ori rasiale se amestecau cu muncitori şi oameni fără  meserie. Deşi evreii erau numeroşi, predominau românii. Comunitatea unei celule mari se diviza ziua în grupuri pe temeiul unor relaţii mai vechi sau a preocupărilor comune.  În mod paradoxal, a rememorat Câmpeanu, dominau jovialitatea şi apolitismul. Căci etapa Jilavei era relaxantă după anchetele Siguranţei şi procesele Curţii Marţiale. Deţinuţii ocoleau discuţiile şi dezbaterile politice de frica provocatorilor şi agenţilor de celulă. Preferau să-şi povestească întâmplări vesele din „civilie” şi să comenteze dur regimul închisorii.

20 de tineri erau în celula unde s-au cunoscut viitorul sociolog Câmpeanu şi cel ce deveni dictator. „Tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut şi foarte slab, avea o stângăcie a ţinutei proprie urbanizării nedigerate care, coroborată cu trăsăturile feţei şi cu expresia mai curând imobilă, îi dădea o înfăţişare puţin atrăgătoare, şi l-a amintit Câmpeanu. Vorbea puţin şi cu mare greutate, participa conştiincios la corvezi, nu gusta palavrele şi frecventele convorbiri hazlii, părea în acelaşi timp absent şi, pendulând între atenţie şi pândă, era singur, neînsoţit de coacuzaţi recomandaţi ca atare. (…) Ceauşescu nu numai că se bâlbâia aprig, dar şi purta pe chip o crispare ce părea să vestească această meteahnă”.

Ceauşescu făcea excepţie la obiceiul colocatarilor de-a povesti procesele şi arestările, pentru ce şi la câţi ani erau condamnaţi. Aşa se face că utecistul Câmpeanu, condamnat la 25 de ani muncă silnică în procesul cunoscut, după numele unui garaj, ca „procesul Leonida”,  n-a ştiut niciodată că, la momentul Jilavei, Ceauşescu era în CC al UTC. Superiorul lui, în  ierarhia lor. A intuit greşit, în acea săptămână şi izolarea lui Ceauşescu, închipuindu-şi că nu primea deloc pachete. S-ar fi crucit, să fi ştiut, de dibăcia cu care acela ieşea din Jilava să-şi întâlnească iubita în case conspirative! Şi ce istorisiri de senzaţie ar fi putut povesti! Căci, printre alţii, Ceauşescu îi cunoscuse pe celebrii în epocă „nicadori” Belimace,  Caranica şi Constantinescu, asasinii primului ministru I. G. Duca (decembrie 1933) închişi la Doftana. Asistase acolo şi la terifianta scenă de răzbunare a unui „vieţaş”: s-a azvârlit asupra gardianului-şef şi  i-a smuls nasul cu dinţii,  scuipându-l în curte.

Din miezul unei întâmplări al cărei protagonist a fost, Câmpeanu prefigurează personalitatea tiranului. Într-o zi, s-a organizat un „campionat de şah” în celulă. Au desenat tabla iar piesele jocului s-au confecţionat după patentul clasic în închisoare: din miez de pâine, lăsat la întărit, după  frământarea cu salivă.  În lipsă de preocupări, necompetitorii s-au activat în suporteri. A ieşit Pavel Câmpeanu campion pe celulă.

 Ceauşescu nu participase la competiţie. Dar l-a provocat pe câştigătorul ei la întrecere. Nu cunoştea, scrie Câmpeanu, alfabetul jocului. I-a comentat, aşadar, sarcastic şi spre amuzamentul spectatorilor, mutările. Învins, în hazul celorlalţi, Ceauşescu a părut excesiv de contrariat şi furios. Şi nu i-a mai vorbit fostului adversar. Nici la Jilava, nici în penitenciarul Caransebeş.

Şi, de aici, tuşele negre ale portretului de viitor dictator: vulnerabil, fără umor, impulsiv în tendinţa de-a fi cel mai bun, indiferent de domeniu, refuzând recunoaşterea şi asumarea unui eşec.  

„Mama” comuniştilor din închisori

În comunicările dintre deţinuţii comunişti şi tovarăşii lor din ilegalitate, comunicările erau cifrate. Fără îndoială că Siguranţa se recunoştea în „tanti Varvara”, ştia că organizaţiei de partid i se spunea „familia”, iar închisorii şi lagărului „universitate”. „Mama” era „ajutorul roşu”, secţiunea aceasta a PCdR fiind redenumită ulterior „sectorul apărare patriotică”.

Din vara 1941, după invazia Uniunii Sovietice de către trupele germane aliate cu trupele române,  majoritatea comuniştilor au fost închişi. Prin intermediul celor din clandestinitate au fost sponzorizaţi, în principal, de evrei interesaţi de opoziţia la antisemitism. Întregul partid supravieţuia datorită acestor ajutoare.

Din primăvara lui 1941 şi până la finele verii lui 1944, comuniştii din România n-au avut legături cu Moscova. A fost exclus astfel orice sprijin bănesc ori suport logistic sovietic direct.  De altfel, încă din anii “marii terori” Stalin începe să neglijeze sarcinile şi fondurile Cominternului. Era tot mai sigur de tactica “socialismului într-o singură ţară” opusă liniei revoluţiei mondiale, susţinută de Troţki, Astfel că începând din 1936, în structurile PCdR apare Comisia Centrală Financiară (CCF). Şeful ei a fost Remus Koffler (1902-1954), fiu de unui negustor din Galaţi. Trimis la studii în Germania, se repatriase în condiţiile ascensiunii nazismului. Membrii CCF au fost “burghezii” Emil Calmanovici şi Jacques (Jac) Berman cu soţiile. Până la finele războiului au gravitat în jurul acestora cotizanţi precum antreprenorul Emil Harstein şi psihiatrul Egon Weigl.

După formarea coaliţiei dintre URSS, Marea Britanie şi SUA, cercul sponsorilor PCdR s-a lărgit. Au cotizat la comunişti, printre alţii, magnaţii Max Auschnitt, Alexandru Ştefănescu şi Guban. 

Drept “recunoştinţă”, Koffler a fost condamnat la moarte şi executat de creditorii săi (1954). În anchetă a făcut următorul bilanţ financiar: “Munca la Comisia Centrală Financiară s-a dezvoltat satisfăcător în anii 1939-1941, lărgindu-se cercul cotizanţilor şi donatorilor printr-o prelucrare politică regulată. Prin începutul 1941, venitul lunar trecuse de 500 000 şi acoperea cheltuielile. În toată perioada începând din 1939 nu a fost cerere a Secretariatului care să nu fi putut fi imediat satisfăcută. Începând din 1942 veniturile lunare au fost fixate la 2 000 000 lei lunar (…) crescând apoi în 1943 la 3 000 000 circa, iar în 1944, după schimbare (a lui Foriş, în 4 aprilie n.n) am primit sarcină să ridic venitul lunar la 5 milioane şi să creiez (sic) o rezervă de 20 milioane ceea ce s-a realizat în şase săptămâni.” (Document reprodus de Stelian Tănase, Clienţii lu Tanti Varvara, Humanitas, 2005).   

Comuniştii să fie puşi la tăiat sare, a zis Antonescu

Antibolşevismul lui Antonescu s-a simţit repede şi în tratamentul politicilor. În aprilie 1941,  pe marginea unui raport asupra penitenciarului pentru femei Dumbrăveni, şeful guvernului a indicat următoarele: „Este indiscutabil ca acei ce urmăresc prăpădul neamului să fie trataţi cum sunt. Nu mai trebuie să fie amestecaţi cu delicvenţi de drept comun.   Comuniştii să fie puşi la tăiat sare. Trebuie ţinuţi la un loc. Trebuie păziţi serios. Trebuie hrăniţi cu mămăligă şi cartofi, să nu li se dea carne. Cine urma să distrugă o ţară, să fie distrus.”

În asemenea circumstanţe, orice activitate anti-războinică sau anti-rasistă a fost taxată şi pedepsită ca bolşevism de către Curtea Marţială. Propaganda victoriile Armatei Române din războiul-fulger comandat de Hitler a stârnit, fără îndoială, groaza tuturor celor consideraţi duşmani ai ideologiei fasciste şi naziste. (A se vedea în acest sens fragmente dintr-un documentar proiectat în 1941 în cinematografele româneşti despre festivităţile organizate la Bucureşti în cinstea cuceririi Odesei    http://www.youtube.com/watch?v=BVGNTivbSEg). 

Până când bătălia Stalingradului s-a decis în favoarea sovieticilor (februarie 1943), propaganda şi măsurile regimului Antonescu pentru descurajarea potrivnicilor şi-au făcut efectul. De la inscripţionarea pereţilor cârciumilor cu atenţionari precum “Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare”, la deportările masive de evrei şi ţigani în Transnistria, de la prezenţa aliaţilor germani, la înştiinţările de morţi, răniţi şi dipăruţi în “războiul sfânt cu Satana bolşevică”,  starea de spirit era macabră.

Şahul – distracţie revoluţionară

Nu întâmplător, în a doua jumătate a secolului XX şahiştii sovietici au dominat competiţiile internaţionale.  Pentru depistarea şi antrenarea talentelor s-au făcut investiţii enorme, şahul fiind considerat „sportul minţii” fondatorilor comunismului. Propaganda sovietică îl promova ca pasiune a revoluţionarilor surghiuniţi de regimul ţarist în ţinuturi îndepărtate.

Se ştia că  preferinţele lui Stalin de „odihnă activă” sunt lectura, şahul şi biliardul. Urmându-i exemplul, Gheorghiu-Dej se amuza la masa de biliard. Ceauşescu a ales şahul. Dintre demnitarii ce i-au fost parteneri, l-a preferat, se pare,  pe Ştefan Andrei.

Şi pasiunea jocului de volei, Ceauşescu deprins-o în închisoare. La Doftana deţinuţii aveau echipe de volei, scrie în memoriile sale Chivu Stoica.

Căderea Secretariatului: din patru a rămas unu

Pe când Ceauşescu se afla la Jilava s-au produs importante căderi în partid.

Din 1940 Secretariatul PCdR era alcătuit din Ştefan Foriş, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi (nume real Iosif Roitman) şi Gavrilă Birtaş. În septembrie 1941, cu excepţia liderului Foriş toţi ceilalţi componenţi au fost arestaţi. Deşi căderea lor se datorase propriilor neglijenţe conspirative, l-au socotit pe Foriş trădătorul lor la Siguranţă.

Sub acuzaţia de „instigare la sabotaj împotriva ordinii de stat” a fost executat comunistul Filimon Sârbu, la Jilava, în iulie 1941. 

Alt eveniment nefericit al cărui deznodământ s-a consumat la Jilava, se leagă de  căderea grupului Paneth-Kornhauser. Trădaţi de Petre Melinte, doi bărbaţi şi trei femei au fost excutaţi în 7 noiembrie 1941 în apropierea închisorii.  Primiseră sarcină din partea PCdRsă organizeze un laborator de explozibili pentru sabotarea  transporturilor de război.