Prima funcţie „de stat” a lui Ceauşescu – vopsitor-şef la Caransebeş

În penitenciarul Caransebeş, Ceauşescu a fost admis în grupul ce va conta ca „elita roşie” a României. Cu „ceferiştii” lui Dej şi agenţii sovietici condamnaţi pentru spionaj s-a perfecţionat în „munca de partid”.   

În februarie 1942 Ceauşescu a fost mutat din închisoarea Jilava în penitenciarul Caransebeş. A stat în orăşelul bănăţean până în august 1943. Şi a trăit acolo cel mai bine din viaţa lui  de până atunci.

Între zidurile groase, rostuite cu temeinicia lucrului bine făcut de arhitecţii Imperiului Austro-Ungar, deţinuţii erau protejaţi şi de gerul iernii, şi de zăpuşeala verii. La Caransebeş, Ceauşescu a deprins confortul electricităţii, duşurilor şi încălzirii centrale din dotarea unui habitat.

Deţinuţii munceau înăuntrul şi în afara închisorii. Problemele de hrană nu se puneau aproape deloc. Închisoarea avea infirmerie şi bibliotecă. Iar celulele erau, în fapt, dormitoare de patru până la  20 de locuri. În curtea interioară se afla şi procuratura judeţeană. Iar familia directorului închisorii era găzduită în incintă.

Condiţii bune

Trei surse de hrană au avut deţinuţii, după memoriile lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, 2002). Conta puţin sursa primară a alimentaţiei oferite de închisoare („două castroane de zeamă transparentă, servite unul la prânz şi altul la cină”). În timp – pe măsura acutizării conflictului dintre conducerea partidului din închisori şi cea din afară -, s-au redus şi pachetele. Creştea, în schimb, ponderea alimentelor cumpărate de deţinuţi de pe piaţa locală. Bani mulţi câştiga „colectivul” din comercializarea produselor fabricate de deţinuţi şi plata constructorilor  aeroportului Caransebeş.

Încadrarea în „colectiv” a fost şi pentru Ceauşescu cea mai complicată dintre formalităţile transferului din Jilava la Caransebeş. Căci după cutumele statornicite în Rusia ţaristă, revoluţionarii trăiau închisoarea şi exilul deosebit deţinuţilor de drept comun. Modelul lui Stalin care „transformase închisoarea în universitate”, după expresia biografilor săi, trebuia urmat. Spusele sale au acţionat şi asupra deţinuţilor comunişti din România cu forţa cuvântului apostolic pentru martirii creştini.

La Caransebeş, fiecare nou sosit era supus „muncii de cunoaştere”, numită de sociologul Pavel Câmpeanu „contra-anchetă”. I se cercetau împrejurările arestării, declaraţiile şi confruntările, comportamentul în anchetă şi la proces.  În urma acestor cercetări, Nicolae Ceauşescu a fost sancţionat cu un vot de blam, după cum declară în autobiografia din 1945. Din cauza întâlnirilor  cu Lenuţa Petrescu, acompaniaţi de gardienii Jilavei, în case conspirative. Şmecherul îndrăgostit le va fi trezit simpatie, amuzament – şi, de ce nu, admiraţie, chiar -,  judecătorilor săi. Mai ales că în anchete şi închisori, tînărul „se ţinuse tare”. Clacaseră unii cu funcţii precum secretarul PCdR Gavrilă Birtaş.

Sancţionat de partid

Aşa se face că Nicolae Ceauşescu a fost sancţionat cu vot de blam, pe linie de partid, dar a primit şi prima lui funcţie într-o organizaţie productivă – şef al atelierului de vopsitorie. Şeful vopsitoriei “mâzgălea” obiectele confecţionate de celelalte secţii. Simula, în fapt,  participarea la procesul muncii, menţionează Pavel Câmpeanu, fost subaltern în echipă. “Cine face şi desface, are toată vara ce face”, îi plăcea lui Ceauşescu să repete o insolită „vorbă de duh” .

Dar fire nevăzute şi întâmplări mărunte leagă şi dezleagă nodurile unor situaţii şi evenimente. După relatarea iniţiatului Chivu Stoica, capul de pod în bunele relaţii dintre conducerea închisorilor şi comunişti au fost Maurer şi Moghioroş. Directorul Irimescu şi procurorul şef Dobrian de la Caransebeş fuseseră colegi şi prieteni cu avocatul Maurer. Graţie meseriei sale de instalator, Moghioroş intrase primul în casele şefilor şi paznicilor închisorii Doftana. Electricianul Gheorghiu-Dej a desăvârşit buna impresie a avantajelor muncii cu politici. “Împrumutul” acestora protipendadei locale a adus apoi beneficii şi capilor închisorii.  

La Caransebeş, conducerea “colectivului” îi contactase pe liderii comunişti din Banat. Prin lăcătuşul Leontin Sălăjan, şeful Regionalei de partid (viitor ministru al Armatei) şi turnătorul reşiţean Mihai Dalea (viitor ambasador în URSS) s-au stabilit legături între comunitatea comuniştilor deţinuţi, instituţiile şi personalităţile locale. Aflând despre construcţia unui aeroport militar la Caransebeş, Dej, ca un veritabil antreprenor, a ofertat 200 de lucrători. Începând din primăvara lui 1941, aceia parcurgeau aproape liberi distanţa dintre închisoare şi şantier, captând simpatia localnicilor. Şi au umplut buzunarele şefilor din administraţia locală şi centrală a penitenciarelor, justiţiei şi poliţiei. Dar, în opinia lui Foriş, liderul PCdR, muncind astfel, comuniştii din Caransebeş se făceau vinovaţi de-a ajuta războiul contra URSS.

Comparativ cu grupul redus şi anemic al comuniştilor din clandestinitate,  încă din1942, “colectivul” lui Dej din penitenciarul Caransebeş era veritabila organizaţie. Cu o forţă economică extraodinară, un sistem solid de relaţii clientare cu instituţiile statului şi, mai ales, fără cusur în disciplina centralismului democratic, conspirativităţii şi vigilenţei, La un moment dat, scrie Chivu Stoica în memoriile sale, plănuiseră legătura cu partizanii iugoslavi. Banatul era o regiune prielnică acţiunilor de gherilă. Dar situaţia din dreapta Dunării era diferită, românii fiind aliaţii nemţilor pe frontul de Est. Nicidecum sub ocupaţie nazistă cum vor scrie curând cărţile de istorie.

„Partidul nostru nu este o şcoală de filozofi, ci un partid de combatanţi. Până acum a fost ca o familie primitoare. Trebuie însă să devină o fortăreaţă care-şi deschide porţile numai acelora care merită.” I.V. Stalin

Dej, şeful primei întreprinderi comuniste    

Atelierele deţinuţilor funcţionau la parterul închisorii Caransebeş. Programul de lucru era  între orele  7-12 şi 14-17. Cizmăria era condusă de meşterul în branşă Vasile Vaida, condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1941 (viitor ministru al Agriculturii în 1948 – 1952, avându-l ca adjunct în primii doi ani pe Ceauşescu). Timişorenii Balogh şi Kafka erau şefii croitoriei. Viitoare “cadre de nădejde” coordonau celelalte ateliere: lustruit mobilă –Nicolae Matei (va fi, după război, şeful Regionalei UTC Prahova); jucării –Teodor Rudenko (va fi ambasador al României în China); cioplitorie în piatră – Boskovy (viitor şef al şcolii de cadre  UTM); strungăria în lemn – Rakovski  (zis Cocu) Mănescu (viitor colonel de Securitate).  

Funcţie mare deţinea în “colectiv” agentul sovietic Pantelimon Bodnarenko (viitorul director general al Securităţii Gheorghe Pintilie) ce se ocupa de contra-anchete şi de legătura cu Apărarea Patriotică. Petea Goncearuc (viitorul colonel Petrea Petrescu, adjunct al directorului SSI) era şeful corvezii. Bibliotecar a fost sociologul Miron Constantinescu, apoi contabilul  Ion Vincze. Vanea Leşanu, viitorul ofiţer însoţitor al Anei Pauker, a fost frizer la Caransebeş.

Tipograful Teohari Geogescu vindea, însoţit de gardian, obiectele lucrate de deţinuţi la piaţă sau la chioşcul din faţa închisorii. Iar ofiţerul dezertor Bodnăraş ţinea evidenţa muncii.  După eliberarea din toamna lui 1942, locul lui Bodnăraraş l-a luat avocatul Athanase Joja (viitor vicepreşedinte al Academiei RPR, ca logician şi filozof). Primul “econom” al “colectivului” a fost Vaida, succedat de Mihai Gere (şef al Gospodăriei de Partid în 1989).

În 1942, conducerea comuniştilor din Caransebeş îi apare lui Pavel Câmpeanu ca fiind alcătuită din Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica şi Miron Constantinescu. Iar sediul ei, celula 47 din secţiunea a II-a, locuită de Dej, Drăghici şi Chivu Stoica. I-a mai părut memorialiastului însă şi că autoritatea “incontestabilă” a lui Dej n-a fost formalizată. Că nu l-a ales şi nu l-a numit nimeni pe Dej, prestigiul său decurgând exclusiv din carisma şi reputaţia de învingător al “Balaurului” Doftanei. Şi că fără vreo “funcţie vizibilă, practică sau simbolică”, Dej incarna nedreptatea regimului ce-l osândise pentru organizarea unei greve. “Un bărbat chipeş, ale cărui mişcări degajau o eleganţă naturală, înzestrat cu mult farmec personal şi cu un vivace simţ al umorului, băutor temeinic, mai mult decât tolerant în extravaganţele claboratorilor lui în materie de femei”. Aşa l-a descris  Pavel Câmpeanu, admirându-i “nota umană”.

Practici secrete

„Colectivul” s-a format în închisoarea Doftana. A început printr-o „muncă de cunoaştere” pe fondul activismului de obţinere a statutului de deţinut politic, a povestit  Chivu Stoica în memoriile sale. Dintre cei circa 300 de deţinuţi închişi pe motive politice, doar vreo 60 erau membri ai PCdR în 1936. Cinci-şase luni a durat cercetarea lor amănunţită. Situaţia fiecăruia era apoi comunicată conducerii partidului de afară. Pe baza acceptului liderilor numiţi de Comintern, erau integraţi în partid doftaniştii corespunzători.

Atunci şi acolo s-a făcut şi primirea în PCdR a spionilor sovietici condamnaţi pe teritoriul românesc. În 1938, organizaţia comuniştilor din închisoarea Doftana ajunsese la 130 de membri.  În aprilie 1938 aceştia au organizat o conferinţa, singura întrunire cu conducerea aleasă conform statutului PCdR. În fruntea comitetului alcătuit din 11 membri s-a aflat agentul cominternist Dimităr Ganev.  Secundul lui a devenit Gheorghiu-Dej, secretar cu organizatoricul. Moghioroş, Apostol, Chivu, Bernath Andrei şi Andrei Prot (fost inginer la uzinele de avioane IAR condamnat pentru spionaj) erau, de asemenea, printre aleşi. După cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, „colectivul” s-a diminuat. În 1940 circa 90 de deţinuţi au fost eliberaţi din Doftana după ce optaseră pentru revenirea acasă, în URSS  prin acordul încheiat de autorităţile româneşti cu cele sovietice.

După cutremurul din 4 noiembrie 1940, „colectivul” s-a mutat la Caransebeş. Cu directorul Irimescu în frunte şi atelierele de lucru încărcate în trenuri, dar şi cu practicile politice perfectate.

Manea Mănescu, fratele hoţului Lenin şi al trădătorului Rakovski

Intelectualul preferat de Ceauşescu a fost Manea Mănescu (1916 – 2009 ). Înaltul demnitar a rămas în memoria colectivă prin sărutatul mânii lui Ceauşescu la despărţirea din 22 decembrie 1989.      

La Caransebeş, Ceauşescu l-a cunoscut pe fratele acestuia, Rakovski Mănescu. Zisul Cocu a urcat însă în ierarhia comunistă doar până la rangul de colonel de Securitate. Pe el, ca şi pe Gavrilă Birtaş şi pe Ady Ladislau care nu se comportaseră bine în anchete, cadrele partidului i-au azvârlit în linia întâi a “luptei cu duşmanul de clasă”: la Interne şi la Securitate.

Insolite destine au avut toţii trei fiii lui Constantin Mănescu.  Micul meseriaş ploieştean, cunoscut probabil de Ceauşescu în lagărul din Târgu-Jiu, pare  personaj caragelian. Amestecându-i pe Voltaire, Marx şi Saint-Simon, scrie Pavel Câmpeanu, visa vremea când fiecare truditor va binemerita căsuţa lui cu grădină. Îşi botezase fiii ca atare. Cel mare, Lenin, era cunoscut prin urbea natală, ca Leancu, hoţ de buzunare. Prin numele celui de-al doilea, tatăl voise să-l omagieze pe revoluţionarul Cristian Rakovski. Călcase strâmb, la Siguranţă, şi Cocu! Nici mezinul, botezat neaoş Manea, nu i-a împlinit speranţele. A săruta  mâna şefului nu-i gest de revoluţionar!      

Închisoare, dulce casă

Altă legendă a ilegaliştilor a fost întâmplarea cu Mihail (Mişa) Postanski.

Intrase în viaţa publică românească prin condamnarea ca  spion sovietic. Via Aiud, a  sosit la Caransebeş. Expirându-i pedeapsa în 20 ianuarie 1941, a fost dus la Poliţia locală pentru formalităţile de transfer în lagărul din Tg. Jiu. A doua zi însă, a izbucnit rebeliunea legionară. Şi unde să se adăpostească mai bine spionul sovietic dacă nu “acasă”? Spre hazul deţinuţilor şi gardienilor a apărut la poarta penitenciarului rugând să fie reprimit.  

Între 1949-1953, sub numele de Mihai Posteucă, acest personaj va fi interfaţa Stalin, Dej şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. După ce Stalin a decis construcţia Canalului şi consilierii sovietici au făcut prospecţia, părţile s-au întâlnit la Moscova. Împrejurul mesei de tratative s-au aşezat, de-o parte, Stalin, Molotov, Beria, Kaganovici, de cealaltă Dej, Gheorghe Gaston Marin şi Posteucă.

Sub directoratul lui Posteaucă s-a organizat “procesului de la Canal” (1952) soldat cu 25 de condamnări. Trei sentinţe capitale au fost executate.