Între mica şi marea istorie: Războiul din afara cărţilor, timpului şi hărţilor

 Un portret în miniatură al unei ţări poate fi istoria unei familii, spunea frumos Milovan Djilas, unul dintre teoreticienii schimbărilor din miezul secolului XX. Nescrise însă la vreme, istoriile şi memoriile familiei dispar la o a treia generaţie.

Precum istoria războiului făcut de bunicul meu, plugarul Sima Antone, din satul Băneşti, plasa Hălmagiu, comitatul Zarandului. Mobilizat cu cei din leatul lui în vara lui 1941, făcuse „tot Frontul”. Printre obiectele familiei, din războiul lui s-a păstrat doar o fotografie. Ea-l însoţise pe frontul rusesc, într-un spital din Bucureşti, la Budapesta apoi, şi într-un sfârşit, spre satul lui din Munţii Apuseni. 

Fotografia e a bunicii, maica Rozalea, cu fetiţa ei de patru, cinci ani. Peste cadrele ei s-au întreţesut memoriile celei de-a doua conflagraţii mondiale într-o casă de ţărani fără cărţi, fără calendar, fără ceas şi fără hartă. O casă cum aveau mai toate familiile soldaţilor plugari din Armata Română.

Şi-acum, memoria personajelor: povestea roasă de vreme a maicii Rozalea, istorisirea sibilică a soldatului, întâmplările din spatele fotografie şi gândurile întrebătoare ale fetiţei ce-a devenit mama mea.

1. Memoria nevestei de soldat:  Bunica mea şi celelalte neveste din sat cu bărbaţi în război, fuseseră înştiinţate să vină cu pruncii la primăria Hălmagiului. Ele să-mbrace hainele bune, iar copiii, haine „naţionale”. Vor fi fotografiaţi, li s-a spus, pentru “scrisoarea” către bărbaţi. Unde se-aflau atunci soţii lor? Cine să ştie, în sat, alt  răspuns decât cuvântul “război”?!

O săptămână cususe, cu soacra, costumul naţional al fetiţei. Haine de sărbătoare în sat erau totdeauna veşmintele noi, ţesute în casă. “Cârpa de cap” şi “cârpa de-ncins” se cumpărau de la „boltă”. Costum naţional, cu „primă” tricolor, avea doar preoteasa. După el se luase şi maica în croiul şi cusătura hainelor fetiţei sale. Le împrumutase apoi pentru fotografie  şi altor copile cu taţi în război. Maica putuse în graba aceea să încheie întregul costum – cămaşa, opregul, laibărul şi poalele – căci dintre toate suratele ei, doar ea avea un singur copil.

„Toiul” războiului le-a ajuns însă şi pe neveste. Atunci au urcat, împreună cu caii, la munte şi s-au ascuns în păduri. “Să nu le ia” soldaţii ruşi – pe ele şi caii – când treceau “puhoi pe drumul Şortocului”.  Spre Berlin, întrebam? “Vântu să-i ştie!”- răspundea amintirii, bunica. Nu văzuse nici unul, de-aproape. Cine-ndrăznea să se rupă de-ai lui şi să intre-n păduri, către sat? Că oameni or fi fost ca toţi şi aceia!  Luaseră cai, cum să nu, dar nu veniseră ruşi după ei. Şi ea-l  plânsese pe Suru, rechiziţionat pentru sovietici de notabilităţile româneşti ale primăriei.

2. Memoria soldatului: Bunicul meu, numit după rânduiala satului de către nepoţi taicu Antone, n-a vrut să-mi răspundă la ce făcuse pe Front.

Dar l-am auzit evocând cu cumnatul ce-i fusese “leat” şi pe front, o întâmplare ca o poveste: cum i-a-nştiinţat Dumnezeu de război. Stăteau taicu şi alţi doi feciori cu caii noaptea-n izlaz. Şi dintr-o dată, la răsărit, deasupra Culmii Găinii, trei spice mari s-au ivit pe linia orizontului. De la stânga la dreapta. Şi înapoi. Şi iar de la stânga la dreapta  şi înapoi. Le păruse apoi că s-a stârnit vijelia. Ca de apropierea lupilor s-au speriat şi caii. Iar spicele acelea mari (“ca plopii”), frământate de vântul tot mai puternic, au vrut să i se-mpotrivească. Tot mai încet şi şovăielnic (“păşeau”) dintr-o parte în alta. Când au căzut (“în genunchi”), n-au  mai văzut nimic.

Şi-atunci au ştiut că va veni Răul. Dumnezeu nu mai poate îndura păcatele oamenilor şi-i va pedepsi într-un fel. Că-n faţa lui Dumnezeu nu te poţi ascunde. Şi nimic nu te scapă de mânia Domnului. Decât tot îndurarea lui. Acela a fost “semnul lui de mânie” şi vestea pedepsei.

Va fi fost un vis ulterior evenimentelor prin care subconştientul bunicului meu atribuia o cauzalitate înfricoşătoarelor fapte de război? Sau o sugestie provocată de amestecul de real şi imaginar al mentalului colectiv din aceste comunităţi arhaice pe fundalul unei nopţi cu ceaţă?  Ori poate numai aburii alcoolului de prune nelipsit din întâlnirile bărbaţilor tineri?

Povestea însă o ştia atunci şi-o aproba, în felul evocat, tot satul.   

Când am ajuns în şcoala primară, taicu citea şi el din cărţile luate de mine cu împrumut din biblioteca sătească. Crezusem c-ar prefera romanele sovietice de război. Dar a rămas cititor de poveşti populare. “Om bătrân – se stricase la cap”, îl ironiza maica. Şi începând de la ea, toţi vecinii de seama lor. “Că lui Dumnezeu nu-i place asta, îl certa ea. Nu scrie, oare, în Sfânta Scriptură “fericiţi cei săraci cu duhul că aceia vor moşteni împărăţia cerurilor?…”  

Taicu Antone părea să n-audă. Deasupra masei, apropia cartea de lampa cu petrol şi citea isprăvi de războinici  de pe „tărâmul celălalt”.

3. Povestea fotografiei:  Pe spatele ei, nevasta soldatului scrisese: “Dragul şi iubitul meu soţ află despre mine că sunt sănătoasă care sănătate ţi-o doresc şi ţie dar mai multă de la bunul Dumnezeu la care mă rog împreună cu fetiţa noastră iubită Marioara să te aducă sănătos acasă”.

Textul, povestea maica Rozalea, fusese dictat de notarul de plasă.

În fotografie, dreaptă în hainele închise la culoare, îmbrobodită mult peste conturul feţei, nevasta de 21 sau 22 de ani pare o înnegurată şi matură femeie. Urcată pe-un scăunel – decorul şi compoziţia aparţineau notabilităţilor comunei – “iubita fetiţă Marioara” e întristată ca mama ei.

Costumul cusut în „cruciuliţe” şi  opregul  strâns cu panglică tricolor, le purtasem şi eu la serbarea din prima clasă primară. Pe-atunci am aflat şi explicaţia încruntării personajelor din fotografie. Primarul le-a spus nevestelor de soldaţi că bărbaţii lor “luptă cu Satana bolşevică” în “sfântul război de întregire a neamului românesc”. Cei rămaşi acasă au datoria „către ţară şi Domn” să-mbărbăteze oştirea. Prin dragoste şi credinţă. Să nu le pară cumva bărbaţilor de pe front că nevestele lor se „destrăbălează” ori nu le poartă grija. Aceasta-i o datorie către ţară şi Dumnezeu, predica şi preotul satului în slujbele de duminică.

Fotografia trimisă pe front a călătorit nu se ştie până unde şi când.

Familia Sima Antone şi Rozalea, cu fetiţa lor Marioara pot conta ca familie reprezentativă de etnie românească dintr-o comunitate transilvană. Aparţineau populaţiei ştiutoare de carte a României într-o vreme când potrivit recensământului din 1930, analfabeţi erau 44% din populaţia Vechiului Regat, 62% dintre basarabeni, 34% bucovineni şi 33% transilvăneni. Ştiutorii de carte ţărani făcuseră una până la patru clase primare, rare fiind cazurile începutului de gimnaziu şi excepţională finalizarea lui.

Soldaţii plugari nu ştiau citi o hartă. Nu aveau reprezentări geografice, nici istorice. Străină le-a fost, prin urmare, viziunea spaţio-temporală asupra locurilor străbătute. Timpul muncii lor de agricultori, caracteristic încremenirii “duratei lungi” din  istoria medievală, fusese până atunci măsurat după zile şi munci, anotimpuri şi astre cereşti.

4. Memoria fetiţei ce-a devenit mama mea

Norocul de-a nu fi rămas fată orfană, s-a chemat „patul de fier”. Românii dormeau când s-a dezlănţuit aupra lor atacul de partizani. Un glonţ a ricoşat din ţeava patului în coapsa tatălui ei. Mai grav decât beteşugul piciorului era deprinderea  „răului la beţie” cu care a revenit el acasă.
Dar mama ei, maica După povestea războiului contra Satanei bolşevice din Răsărit, la şcoală învăţase cum „glorioasa” Armată sovietică eliberase România de „ocupantul” nazist. Nu i-au păstrat nici tatălui livretul militar – nu era bine să aminteşti de frontul rusesc.
Taicu Antone trăise din ce se făcea, nu se ştie de când, în satul lui. „Cobora la ţară” toamna, de câteva ori, cu căruţa încărcată de mere, ţuică şi magiun de prune. Şi le schimba în satele din pusta Banatului pe grâu şi porumb. Trocul acesta a luat sfârşit, prin anii 70, cu moartea lui.  
Maica Rozalea s-a trezit cu puţin înainte de moarte cu pensie de urmaş după  bărbatul  veteran de război.  
A murit fără a înţelege de ce războiul cu ruşii se făcuse iar „sfânt”…