În Ceauşescu şi-a pus Dej speranţa de evadare

Pentru evadarea lui Gheorghiu Dej, clocită împreună cu agenţi sovietici, primul vizat ca organizator  a fost Nicolae Ceauşescu  

Condamnarea lui Nicolae Ceauşescu urma să expire în august 1943. În Nicu – cum îl numeau ceilalţi din închisoare – şi-a pus Gheorghiu-Dej speranţele de organizare a evadării sale. N-a fost să fie. Căci Ceauşescu n-a fost pus în libertate, ci mutat în lagărul din Târgu-Jiu.

Tânărul Ceauşescu ajunsese aşadar să conteze pentru veteranii partidului mai mult decât ştiau camarazii de rând. Şi decât au vrut să recunoască, după moartea lui, aceia care cunoşteau faptele. În 1967, în faţa comisiei de cercetare asupra lui Foriş şi Pătrăşcanu, generalul Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko), fostul responsabil al legăturilor „celulei” din Caransebeş cu conducerea PCdR din clandestinitate, a relatat  cum apăruse soluţia Bodnăraş. La el a apelat Dej abia după ce a constatat că pe Nicu nu-l vor elibera la termen. Dovadă incontestabilă a simpatiei şi încrederii lui Dej în Ceauşescu va fi convieţuirea lor în acelaşi dormitor din lagărul  Tg. Jiu.

Şef nedorit  

De altfel, ca şef al vopsitoriei din penitenciarul Caransebeş, Ceauşescu făcea parte din conducerea deţinuţilor.  Petrecea puţină vreme  în atelierul său de lucru, după cum vor mărturisi ulterior doi foşti subalterni ai săi. Unul dintre ei (Pavel Câmpeanu) a scris că se sustrăgea de la treabă.  Celălalt (Mihai Gere) povestea că, şi la Caransebeş, Nicu era chemat deseori la întâlniri şi discuţii cu ceilalţi şefi ai deţinuţilor.      

În deceniul scurs de la prima arestare a lui Ceauşescu în 1934, situaţia se schimbase mult în Partidul Comunist din România (PCdR). În 1940, după vizita la Moscova a unei delegaţii alcătuite, în cele din urmă, din Ştefan (Istvan) Foriş şi Teohari Georgescu, Cominternul a decis ca ardeleanul de etnie maghiară, să fie liderul filialei sale din România. Predecesorul, ungurul Bela Brainer (1939-1940), decedase pe neaşteptate la Bucureşti. După obicei, la Moscova s-au decis toţi componenţii Secretariatului: Foriş, Iosif Chişinevschi, Constantin Pârvulescu, Gavrilă Birtaş şi Teohari Georgescu.    

Exceptînd episodul participării ca voluntar în primul război mondial şi la revoluţia bolşevică a lui Bela Kuhn din Transilvania (1919), Foriş (1892 – 1946) n-a fost nici pe departe un “revoluţionar de teren”. În 1940, licenţiatul în matematică la Budapesta, ce-şi declara jurnalismul ca profesiune, ar fi vrut să rămână la Moscova. Rolul de funcţionar al Cominternului în metropola sovietică era de preferat vieţii de claustrare în Bucureşti. Mai ales că nici limba română n-o vorbea bine.

Numirea lui Foriş în fruntea partidului l-a suprins şi pe companionul său, Teohari Georgescu. Atunci când discutase, separat de Foriş, cu liderii Cominternului, aceia i-au dat impresia că-l vor numi pe Pârvulescu, Şi mai surprinşi încă au fost cunoscuţii lui Foriş din închisoare. Printre reproşurile lor era atitudinea “capitulardă” manifestată de Foriş de două ori. Întâi, în 1935, când, împreună cu Dori Golstein, încercase să-i facă să se supună rigorilor administraţiei de la Doftana. A doua oară, în 1938, când Siguranţa l-a eliberat pe bază de angajament că renunţă la activităţile comuniste.

Drumul spre iad

Foriş a zăbovit atât cât s-a putut la Moscova. A trecut clandestin graniţa românească în noaptea dintre anii 1940 şi 1941 prin “canalul” Tulcea – Izmail. Cu barca adică, folosind luntraşi, gazde şi călăuze din reţeaua condusă de bulgarul Dumitru Coliu (nume real Dimităr Kolev).

Chiar dacă nu  voios, şeful konspiratziei sovietice în România a ajuns sănătos la Bucureşti. Şi s-a instalat în Cartierul Primăverii. Aici a aflat însă drumul spre iad într-o spirală de trei cărări.

Prima s-a datorat  întreruperii legăturilor cu URSS. Fără girul Cominternului (desfiinţat, de altfel, formal în mai 1943), Foriş şi-a pierdut legitimitatea. Pe-a doua, a determinat-o rămânerea sa în clandestinitate. În vreme ce se-nmulţeau “căderile” de partid în rigorile legislaţiei de război, tovarăşii arestaţi pun libertatea lui Foriş pe seama colaborării cu Siguranţa. Şi cu Gestapo-ul. A treia determinantă  a dramei a fost chiar personalitatea sa. El seamănă într-una sămânţa vrajbei, înstrăinării, certurilor şi disputelor cu puţinii ilegalişti bucureşteni. Căci Foriş nu avea calităţile esenţiale de lider – forţă de mobilizare şi capacitate de organizare a subalternilor. Nici charismă.

Dar ce-i lipsea lui Foriş, avea cu prisosinţă Dej. “Bătrînul”  (cum îl numeau ceilalţi tovarăşi ai săi după modelul numelui conspirativ preferat pentru sine de Stalin), patrona efectiv “colectivul” din Caransebeş.  Iar pregătirile lui sunt în două direcţii: de evadare şi de eliminare a conducerii reprezentate de Foriş.

Totul s-a petrecut pe fondul evenimentelor din război şi unei schimbări de atmosferă în cercurile politice şi în opinia publică românească.

Iubirile ultimului şef comunist numit de Comintern

Datorită anchetelor din “procesul Pătrăşcanu” (1954) şi anchetei comandate de Ceauşescu (1968), etapa Foriş e singura clară din istoria clandestinităţii partidului.

Ştim astfel că Foriş avea la dispoziţie mai multe case conspirative. Dar a preferat să stea la familia contabilului Redlingher. Tehnici ai săi erau soţii Rosenberg, cunoscuţi sub numele conspirative de Romeo şi Julieta (după război, Romeo Runcan va fi contabil la CC, iar Julieta Runcan, ziaristă la Scînteia). Altă tehnică, basarabeanca Victoria Sârbu domicilia cu el. Curând i-a devenit “tovarăşă de viaţă” şi adjunctă la partid.

Situată strategic pe colţul unei străduţe, vis-à-vis de locul de azi al TVR, casa Redlingher era, cum s-ar zice, sediul partidului. În celălalt  pol stabil al activităţilor sale erau două, la început, tipografii clandestine ce editau, sporadic, manifeste, acte false şi  ziare.

Foriş ieşea cam o dată la două săptămâni. Făcea cafea după cafea la ibric şi, taciturn, se aşternea la scris. Redacta, interminabil, rapoarte, rezoluţii şi scrisori. Ieşea din casă cam o dată la două săptămâni. Dar pentru aceasta avea totdeauna la dispoziţie o maşină cu şofer. Iar musafirii şi-i primea cu fereală: Koffler cu banii partidului; tovarăşii din Secretariat – Birtaş, Chişinevschi, Pârvulescu; şi, uneori, Paraschiva Brainer (văduva predecesorului) sau Constanţa Crăciun (viitoare ministră a Culturii).

Studentă la Litere şi Filozofie şi fiică a unui respectabil “burghez”, Constanţa i-a stricat rău reputaţia liderului PCdR.  Obligată prin regulile cospirativităţii să rămână cu Foriş şi peste noapte, bărbatul i-a propus să împartă patul. Îndrăgostită de contabilul Ion Vinţe (Janos Vincze), Constanţa l-a reclamat altora din Secretariat.  S-a îmbolnăvit, s-a plâns ea, deoarece refuzându-l pe Foriş, acela a trimis-o să doarmă pe duşumea. Aşa se face că şi “căderea” din 1942 a lui Vincze (condamnat la muncă silnică pe viaţă) şi a Constanţei (condamnată la 25 de ani muncă silnică) a ajuns trecută pe răbojul “trădării” lui Foriş.

Din amănunţitele anchete la care-au fost supuşi tovarăşii lui Foriş, ultimul lider al PCdR pare a face figură de afemeiat. Dar “aventurile cu femei” sunt mai curând încercări de depăşire-a angoasei şi claustrării. Prima soţie, Lotti, l-a părăsit pentru Sraer, avocatul apărării comuniştilor. S-a recăsătorit apoi cu Tatiana Leabis, fosta “tovarăşă” a lui Leonte Răutu şi viitoare nevastă a generalului Bulan. Pe Melita Scharf (viitoare nevastă a lui Gheorghe Apostol) i-a suflat-o Chişinevschi.  Şi s-a oprit la tehnica Victoria Sârbu cu care-a avut, după război, o fetiţă. El – înalt şi obez,  ea – măruntă şi fragilă, sărea în ochi asimetria perechii.  Profesoara din Soroca, cu numele conspirativ Mira, intrând în cuplu cu liderul PCdR l-a părăsit pe Petrea Nicolae. Nu pentru că s-ar fi îndrăgostit, ci pur şi simplu pentru ca tovarăşul Foriş să muncească mai bine, după cum a declarat ea în anchetă.

Unici în Europa: rupţi de Stalin şi de Moscova 

Cel mai mic partid comunist din Europa a trăit experinţa unică a independenţei faţă de Comintern şi de Stalin în anii războiului.

Conducerea partidului din închisori cunoştea situaţia punând-o, de asemenea, în  seama trădării lui Foriş. În vara lui 1944, liderul ultim al PCdR a motivat-o astfel: ”La începutul lunii mai 1941 (…) a căzut canalul şi s-a rupt legătura noastră cu I.C. (Cominternul, n. n.). În consecinţă eu şi CC n-am avut nici o posibilitate să comunicăm IC.”  Cu altă ocazie a precizat şi că pescarii din reţeaua “canalului” au căzut pentru că au fost folosiţi dublu: pentru partid şi pentru spionaj.

Ceilalţi componenţi ai Secretariatului din 1943- 1944 au confirmat declaraţiile lui Foriş în anchetele lor.  Victoria Sârbu a descris şi încercările neizbutite de reluare a legăturilor cu URSS. Întâi prin Constantin Stere. Apoi prin Bebe, fratele lui Teohari Georgescu care pleca pe front ca poştaş. I-au dat bani să-şi aranjeze plecare dar i-a interzis, după un vorbitor, fratele deţinut la Caransebeş.

A încercat şi Cominternul să reia contactul cu PCdR. În toamna anului 1942 a paraşutat doi trimişi – Chioreanu şi Filipescu. Însă în loc să aterizeze la locul potrivit, s-au pomenit între Chişinău şi Prut. Au ajuns totuşi la Bucureşti dar fără aparatul de emisie. Nu li s-a dat însă legătura cu partidul deoarece o ceruseră prin suspectul Sami Margulies. Şi pe acelaşi considerent al vigilenţei în vremuri de război de-a nu amesteca activităţile partidului cu cele de spionaj.

Bodnăraş, şeful primei agenţii comuniste de presă

În cerceveaua ferestrei din dormitorul locuit de Dej împreună cu Chivu Stoica şi Alexandru Drăghici se afla, bine ascuns, aparatul de radio procurat de Ana Toma fără ştirea lui Foriş.

 Tripleta camerei e centrul secretelor. Dej – “Tovul X”, şeful incontestabil, era flancat din 1933 de către “scutierul” Chivu Stoica. Mai tânăr decât Dej cu 7 ani, Chivu fusese grav accidentat la Doftana în timpul cutremurului. Lovit la cap şi paralizat o vreme de la mijloc în jos, ajunsese, după săptămâni de spitalizare, la Caransebeş. Rolul de paj, cu încrederea aferentă, l-a deţinut  Alexandru Drăghici. Lăcătuşul îşi începuse la 23 de ani condamnarea de zece ani în “procesul Anei Pauker” (1936). Toţi trei muncitorii cu condamnări mari pentru agitaţii sociale se socoteau hărăziţi rolului de apostoli ai raiului pe pământ sub semnul secerei şi ciocanului.

Cel care îndeplinea importanta misiune de legătură cu autorităţile locale dar şi de translator al ştirilor recepţionate prin radio era Bodnăraş. Cunoştea rusa şi franceza, iar de la mamă şi tată, germana şi ucraineana. La Caransebeş, scrie Chivu Stoica, Bodnăraş începuse şi studiul englezei. Bodnăraş (cetăţean şi agent sovietic atunci) era mai informat asupra situaţiei frontului decât notabilităţile temătoare de dezacordul cu propaganda lui Antonescu. Împreună cu agentul NKVD Serghei Nikonov cu care locuia aceiaşi cameră, Bodnăraş făcea buletine şi comentarii de ştiri. Puteau astfel “prelucra” pe oricine şi mai ales intui viitorul.

De altfel, rezultatul marilor campanii militare de la Moscova şi Stalingrad i-a determinat pe comuniştii din Caransebeş să treacă la acţiune. Cu scopul declarat de-a se  pregăti pentru vremea când vor juca “un anumit rol”.

Ce-aţi căutat la Stalingrad?

19 şi 20 noiembrie 1942 au fost zile de doliu pentru români. La Cotul Donului, în prima zi, a fost aproape pulverizată Armata a 3-a Română. În 20 noiembrie, dezastrul s-a desăvârşit prin concentrarea atacului masiv sovietic asupra Armatei a 4-a, compusă, în principal, din unităţi de cavalerie.

În campania de la Stalingrad, ce-a durat 199 de zile, pierderile Axei s-au ridicat la circa 850 000 soldaţi. Dintre ei, două sute de mii au fost români. Când cercetările istoriografice s-au putut concentra asupra elaborării deciziilor, s-a constatat că Stalin într-adevăr intuise ruperea încercuirii în zona apărată de români. Rău echipaţi şi hrăniţi, dar mai ales total lipsiţi de motivaţie, soldaţii şi ofiţerii au cedat. Căci Ion Antonescu îi aruncase în lupta contra URSS cu ţelul declarat al redobândirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Nici ostaşii, nici populaţia civilă nu vedeau rostul angajării mareşalului şi după trecerea Nistrului.  

Ce-aţi căutat la Stalingrad? – va fi de altfel şi întrebarea cu care sovieticii vor închide gura liderilor români pe toată perioada regimului comunist.