De la Regele Mihai a aflat Ceauşescu despre victoria „revoluţiei”

Doar Pătrăşcanu şi Bodnăraş au ştiut ce va fi în 23 august 1944. Cu excepţia lui Foriş, toţi comuniştii s-au transformat atunci în activişti de partid. O specie nouă, aparte în categoriile epocii.

Din 1948 şi până în 1989, sărbătoarea naţională a României a fost ziua de 23 august. După 1956 se aniversa victoria „revoluţiei de eliberarea socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, condusă de Ceauşescu.

Dar despre Ceauşescu ştim, cu precizie, că nu ajunsese în Bucureşti. Şi că aflase despre evenimentele zilei din Proclamaţia regelui transmisă la radio.

Ziua de 23 august 1944 a revoluţionat însă vieţile comuniştilor. Din ostracizaţi şi deţinuţi politici, s-au transformat, peste noapte, în activişti de partid. O specie nouă, aparte între categoriile sociale din secolul XX.

Faptele comuniştilor  

Singurii comunişti înştiinţaţi asupra datei loviturii de palat, au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş. La apelul regelui, mai repede decât toţi semnatarii Blocului Naţional Democrat (BND) a răspuns Pătrăşcanu. În seara de 23 august, în jurul orei opt, a adus textele Proclamaţiei regale şi decretelor de amnistie a deţinuţilor politici şi de desfiinţare a lagărelor de concentrare.

La Palat, şi­-a făcut apoi apariţia social-democratul  Titel-Petrescu. După difuzarea textului Proclamaţiei la radio, a sosit şi Emil Bodnăraş (cunoscut de complotişti ca “inginerul Ceauşu”). Iar Maniu a venit ultimul. Abia în dimineaţa următoare, după plecarea regelui din Bucureşti.

În jurul orei două noaptea, Ion şi Mihai Antonescu au fost predaţi lui Emil Bodnăraş şi „gărzilor” sale. Comunista Florica Minzter şi agentul sovietic Filipescu îi vor păzi în casa conspirativă din Vatra Luminoasă H 2  până la venirea sovieticilor.

La 23 august, avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu, primind fără acordul conducerii PCdR, portofoliul Justiţiei a devenit primul ministru comunist din istoria României. Iar grupul său de colaboratori de la Institutul Central de Statistică (ICS) a editat, a doua zi, primul număr legal al României Libere, ziarul  partidului comunist.

În vremea acestea însă, Foriş era ţinut sub pază într-o casă conspirativă.  Koffler, adjunctul său, grăbea, în schimb, să-şi întâmpine iubita la ieşirea din închisoarea Văcăreşti. Iar deţinuţii din Caransebeş şi Tg. Jiu căutau mijloace de transport spre Capitală. 

Ce-au făcut bucureştenii

Dar Regele Mihai zorise să anunţe, ca fapte împlinite,  aspiraţii precum armistiţiul cu sovieticii şi redobândirea Transilvaniei,.  Declaraţiile sale au generat mari confuzii pe Frontul de Est.

Bucureştenii au trăit însă, cu intensă bucurie, momentele de după difuzarea Proclamaţiei. “Nu mai văzusem niciodată aşa o afluenţă pe Calea Victoriei, scrie în memoriile sale Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999). Femeile ţipau, bărbaţii se îmbulzeau. Asemenea uriaşului scăpat din sticla bietului pescar din povestea lui Sindbad marinarul, mulţimea s-a răspândit pe străzi, ieşind de prin curţi şi case. Nu mergeam, ci eram mai degrabă luaţi pe sus de îmbulzeală. În atmosfera supraîncărcată, ajungeau până la noi cântece, sloganuri, strigăte înăbuşite, râsete, o risipă de sunete şi de mirosuri – orchestre imporvizate? – , amestecate cu chemările celor care încercau să-i regăsească pe cei apropiaţi. O mulţime numeroasă, nerăbdătoare, legănându-se pe trotuare. Oamenii plângeau de fericire, se strigau unii pe alţii.”    

În zori, Stukas-urile germane au declanşat bombardamentul. Trei zile încheiate au durat represaliile lor. Capitala vuia de zvonuri neliniştitoare. Se spunea că trenuri pline de soldaţi germani se îndreaptă spre centrul ei. Şi că vor veni zilele groazei când cei dintâi executaţi vor fi comuniştii şi evreii.

Unde erau comuniştii

La Bucureşti, în săptămâna dintre 23 august şi intrarea trupelor sovietice, comuniştii se răspândiseră în câteva sedii. Nu erau mulţi. Toţi membrii de partid din Capitală, împreună cu tehnicii lor nu depăşeau cifra de 80, după informaţia dată de Rangheţ într-o întrunire a miniştrilor comunişti din aprilie 1945. 

După două decenii de ilegaliate, primul sediu al comuniştilor din România l-a fixat Bodnăraş. Spionul sovietic a găsit nimerit locul colegilor de breaslă nazişti – clădirea din Aleea Alexandru, 23. În fostul imobil al Ambasadei Poloniei la Bucureşti îşi stabiliseră reşedinţa, din aprilie 1941, reprezentanţii Gestapo-ului la Bucureşti.

După informaţiile lui Corneliu Mănescu (viitor ministru de Externe) acolo s-au prezentat toţi ceilalţi agenţi sovietici ieşiţi din închisori (“Partea lor de adevăr”, Compania, 2009). Şi într-o primă etapă, toţi foştii deţinuţi comunişti la Caransebeş şi Tg.Jiu. Aici s-a aflat şi Pârvulescu, anunţat de primul număr al ziarului România Liberă ca secretar general al PCdR.

Dej îşi va face un sediu mai izolat, în Parcul Domeniilor. Ajutorul lui, Maurer era plasat însă la Bodnăraş. Ne închipuim după cele petrecute cu întârzierea maşinii şi discuţiile cât stătuseră ascunşi după evadare, că Maurer primise misiunea de a-l supraveghea, în folosul lui Dej, pe Bodnăraş. 

Pătrăşcanu şi ai lui se întâlneau într-o casă  din Strada Armenească.

Exista însă un al patrulea, şi cel mai important, sediu – al Anei Pauker, la Moscova. În  septembrie, când va reveni cu Vasile Luca la Bucureşti, şi ei se vor stabili în Aleea Alexandru. Dar într-un imobil aparte.

Panică la Moscova 

Evenimentele de la Bucureşti au coincis cu eliberarea Parisului.

Auzind despre Proclamaţia Regelui Mihai, ministrul de Externe Molotov l-a chemat pe Valter Roman  ce răspundea de emisiunile radio în limba română transmise de Moscova. L-a întrebat dacă  ştie cine e Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei din România.

Oficiali sovietici o luaseră la întrebări şi pe Ana Pauker, reprezentanta comuniştilor români  în Uniunea Sovietică. Se ocupa atunci, împreună cu Luca, de instruirea “antifascistă” a diviziilor formate din prizonieri români. “Socotindu-ne reprezentanţii autorizaţi ai PCR, am considerat că după reîntoarcerea noastră în ţară noi doi vom avea rolul de frunte, în conducerea partidului şi în organizarea politică a ţării”, a declarat ulterior Vasile Luca.

„Independentul” Pătrăşcanu

Pe cont propriu, dar din acelaşi impuls de a acţiona în spirit comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) a iniţiat contacte şi înţelegeri pentru alianţa preconizată cu reprezentanţii naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-democraţilor.

Impresia că Pătrăşanu este conducătorul PCdR a facilitat constituirea BND.  „Partidele istorice se vor servi de Lucreţiu Pătrăşcanu pe care îl socoteau mai accesibil şi mai abil”, a declarat mai târziu unul din capii Siguranţei. Provenea din acelaşi mediu, cu numeroase legături de rudenie şi cunoştinţe în elitele vremii.

Aşa se face că semnatarul care-i reprezintă pe comunişti în protocolul  BND a fost Pătrăşcanu. În 4 Mai 1944, Maniu, C.I.C. Brătianu, Titel-Petrescu şi Pătrăşcanu se  angajau ca după înlăturarea lui Antonescu să împartă puterea în patru.

Pătrăşcanu patrona, la rându-i, o reţea alcătuită din comunişti şi simpatizanţi de la ICS. Intrase în legătură cu ei prin intermediul lui Belu Zilber, fost coleg de liceu.  Directorul ICS, fruntaşul ţărănist Sabin Manuilă şi sociologul Anton Golopenţia i-au trimis lui Pătrăşcanu bibliografie pentru cărţile scrise în timpul domiciului forţat la Poiana Ţapului. I-au pus apoi la dispoziţie mijloace pentru evadarea deţinuţilor din închisoarea Caransebeş, la începutul verii lui 1944. Dar Teohari Georgescu, socotind planul o „provocare”, a refuzat legătura cu ei. „Grupul comuniştilor de la Statistică” va fi susţinătorul lui Pătrăşcanu în cele ce vor urma.

Prin forţa destinului, în evenimentele din august-septembrie 1944, Pătrăşanu a jucat cel mai important rol dintre comunişti. În 1951, la întrebarea „Cine a elaborat şi a prezentat planul loviturii de stat din 23 August 1944?”, adresată de anchetator, Pătrăşcanu şi-a sintetizat astfel meritele: „Planul loviturii de stat eu l­-am discutat cu generalul Sănătescu – trimis de rege – în mai 1944 în casa lui Safianu. Acolo am discutat trei ipoteze şi ne­-am oprit apoi asupra celei realizate, adică o lovitură în Bucureşti. (…) Apoi s-­a constituit o comisiune cu câţiva generali. Sănătescu, Mihail, Dămăceanu, Răşcanu, la care a participat apoi şi Bodnăraş, în mod regulat. Platforma politică a colaborării în vederea loviturii de stat a constituit o proclamaţie citită de fostul rege în noaptea de 23 August, proclamaţie scrisă de mine şi aprobată de conducerea Partidului. (…) În proclamaţie se afirmă lupta pentru democratizarea ţării, desfiinţarea legiuirilor rasiale etc. – ca program de după război.”

Fără înştiinţarea conducerii partidului, Pătrăşcanu l-a determinat pe rege să-l numească ministru al Justiţiei. Fără aprobarea tovarăşilor săi, a prezidat şi delegaţia românească ce-a încheiat  armistiţiul cu sovieticii  (12 septembrie 1944).

Prezenţa lui a fost socotită o mare greşeală de către toţi  liderii  PCdR. Nemulţumit a fost şi Stalin. Pătrăşcanu, socoteau ei, angajase partidul comunist într-o înţelegere cu consecinţe negative pentru români. Datorită prestaţiei sale, nu-i mai puteau învinui exclusiv pe reprezentanţii “burghezo-moşierimii” de poverile despăgubirilor de război. 

Activistul de partid

În vara lui 1944, Ceauşescu avea 26 de ani împliniţi. Petrecuse, dintre aceştia, 6 ani şi 7 luni în închisoare şi lagăr ca deţinut comunist. Tânărul era exemplul potrivit pentru ilustrarea ideologiei comuniste. Întruchipa perfect  lucrătorul ce suferise, în numele clasei exploatate, în “închisorile burghezo- moşiereşti”. Şi va fi folosit ca atare.

Imediat după sosirea în Capitală, Ceauşescu a devenit activist comunist. Rolul acestei categorii era de ferment al mobilizării şi influenţării mulţimii  în sensul dorit de Stalin în ţările ocupate de Armata Roşie.

Chiar şi ţinuta activiştilor de-atunci copia stilul lui Stalin: haină croită după modelul tunicii militare ruseşti şi pantaloni largi, vârâţi în cizme. “Uniforma” aceasta era completată de nelipsitul “porthart” – o taşcă de piele cu “material” propagandistic. Până la încheierea cooperativizării agriculturii, activiştii de teren nu s-au despărţit de pistol.

Cum a învăţat Ceauşescu să ţină discursuri

Prima muncă a lui Ceauşescu a fost discursul public. Dacă articolele erau scrise de gazetari, de la sarcina cuvântărilor n-avea cum se deroba. Bâlbâit, nesigur pe sine, fără fără uzanţe de viaţă socială, ni-l putem închipui terorizat în fixaţia de succes.

Singurul avantaj era şablonarea discursurilor. Indiferent de cuvântător şi mulţime, aveau acelaşi algoritm. Modelul era tot Stalin, cu adecvările de rigoare. S-a folosit şi “oratorul” Ceauşescu, până la moarte, de schema următoare fixată de Stalin:

“O trăsătură a vechii Rusii a fost aceea a continuelor înfrângeri pe care le-a suferit datorită înapoierii ei. (…) Au înfrânt-o (diverşi duşmani n.n.) pentru a profita de ea şi au făcut asta scăpând nepedepsiţi. (…) Au înfrânt-o spunând: “Eşti plină de bogăţii, aşa că ne putem îmbogăţi pe seama ta”. Au înfrânt-o spunând: “Eşti amărâtă şi lipsită de forţă, aşa că poţi fi înfrântă şi jefuită fără teamă de pedeapsă”. Asta este legea explotatorilor: să-l înfrângă pe cel înapoiat şi slab. Este legea junglei instaurată de capitalism. Eşti înapoiat, eşti slab, deci eşti “vinovat”; poţi fi înfrânt şi înrobit. Eşti puternic – “tu ai dreptatea” – deci trebuie să ne temem de timpul care trece. Nu trebuie să mai întâziem. Suntem cu 50 sau 100 de ani în urma ţărilor avansate. Trebuie să străbatem distanţa în zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiţi. Asta ne dictează datoria noastră faţă de muncitorii şi ţăranii din URSS”.        

Trăiască Armata Roşie, eliberatoare!

La Iaşi intraseră deja trupele sovietice. “Putem ieşi: au venit ruşii!” îşi anunţă un tată fericit familia îngrozită de spectrul altor deportări. “Începând din ziua aceea şi multe luni la rând, am trăit adorând   Armata Roşie, a povestit momentul Lilly Marcou („Sub Stalin şi Dej.Memoriile unui om de stânga”, Antet, 1998). Fascinată de ofiţerii, de soldaţii sovietici, îi cercetam fermecată (…). E adevărat, circulau zvonuri despre ei, despre furturi de ceasuri şi violuri. Ei şi? Nu era de ajuns pentru a-mi tempera entuziasmul. Câştigaseră războiul, îi alungaseră pe nemţi, aceste păsări negre care bântuiau în jurul meu de atâta vreme. Eram hotârâtă să tolerez totul, să accept totul de la ei.”