De ce-l plăteau ruşii pe Ceauşescu

Tânărul Ceauşescu a fost, mai mult sau mai puţin conştient, o rotiţă a organizaţiei de conspiratori pentru „cauza” proletariatului internaţional, subvenţionată de sovietici.

N-am  întâlnit încă vreun personaj din galeria ilegaliştilor care să poată povesti de ce şi cum intrase Ceauşescu în partid. Nici măcar oficiosul partidului nu i-a publicat biografia în campania electorală din 1946 când, pentru prima şi ultima dată, prezentările candidaţilor comunişti conţin şi episoade mai colorate. În determinarea lui ideologică, Scânteia s-a folosit exclusiv de clişee.  De felul “greutăţile vieţii de ucenic, munca grea, brutalităţile îndurate” care au cauzat „revolta împotriva nedreptăţii şi dorinţa aprigă de a lupta pentru o lume mai bună”.

Lui Belu Zilber îi datorăm descrierea straniei comunităţi a ilegaliştilor români.  În memoriile publicate postum (Humanitas, 1997), acest „camarad înstrăinat” delimitează astfel provenienţa militanţilor partidului interzis: „unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni peste uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală…”. Aceştia intrau, în fapt, nu într-un partid politic – căci partidul era ascuns auzului şi vederii –  ci într-o viaţă nouă.

O viaţă consonând, prin primii ei paşi, comportamentului pro-social. Treceai dincolo dând curs rugăminţii unui prieten de a-i îngădui, în casa ta, o întâlnire secretă. Ori cererii de-o mică donaţie pentru deţinuţi pe nedrept. Sau printr-un plic ori pachet dus la o adresă anume. Iar în extremă, tăinuirea cuiva, căutat de poliţie, pentru convingeri politice. Secretul – acceptarea şi respectarea lui – devenea magnetul atracţiei novicelui şi, deopotrivă, cheia „recrutării” lui.

Urmat de întâlnirea  cu alţi iniţiaţi într-o „casă conspirativă”: pentru lectura colectivă a unei „Scântei”, recenzia unei cărţi sovietice sau întâlnirea cu vreun „luminat” călător în „patria sovietelor”. Se chema „prelucrare” faza aceasta. Pe cel odată „prelucrat”, puterea secretă  a organizaţiei  „îl putea arunca la gunoi sau arde pe rug”, afirmă Zilber. Îl transforma, în esenţă, într-un proscris pentru instituţiile de stat.

Variate erau „sarcinile de răspundere” încredinţate comunistului. De la înfiinţarea unei tipografii, răspândirea de manifeste, crearea unei noi „celule de partid”, înfiltrarea în alte partide ori în organizaţii legale precum sindicatele. Oricare dintre asemenea fapte ori intenţii, ducea la arestare, anchetă, condamnare. În lanţul trofic al organizaţiei secrete, misiuni speciale reveneau segmentului „apărare”. Cei de acolo se ocupau de plata avocaţilor în procesele comuniştilor, mituirea gardienilor şi judecătorilor ori de sprijinul celor condamnaţi cu hrană, îmbrăcăminte şi servicii menite să faciliteze viaţa de închisoare.

Toate acestea şi existenţa organizaţiei erau condiţionate de bani. Până la începutul războiului, primiţi, majoritar, de la Comintern. Din ei mâncau şi călătoreau activiştii partidului, plăteau chiriile caselor conspirative, materialele tipografice etc.

Date sigure  despre salarizarea activiştilor şi finanţarea acţiunilor revoluţionare aflăm din ancheta lui Vasile Luca (1952-1954). Printre sarcinile sale de ilegalist fusese şi infiltrarea sindicatelor cu comunişti la grevele de la Lupeni (1929) şi Griviţa (1933). În documentele incriminatoare provenite de la Siguranţa Braşov, un anume comisar Bănciulescu menţiona “cheltuielile  impresionante” de 229 800 lei făcute de Luca şi alţi patru tovarăşi în mai-iunie 1925. Provenienţa şi destinaţia acelor bani o dovedise prin interceptarea raportului lui Grumbaum, zis Valasek, emisarul Internaţionalei Tineretului Comunist şi Federaţiei Comuniste Balcanice. În 1933, anul aderenţei lui Ceauşescu la organizaţia tineretului comunist, Luca trăia  „clandestin prin diferite localităţi din ţară fiind salariat de organizaţiunile comuniste după posibilitate cu 4-10 000 lei lunar”, raporta Bănciulescu.

La fel va fi  trăit mai târziu şi Nicolae Ceauşescu după identificarea sa ca militant comunist de către Siguranţă. S-a “ilegalizat”, în terminologia organizaţiei, renunţând la cizmărie şi la domiciliul cunoscut.  Doar că asemenea lucruri din trecutul unui demnitar comunist sunt, încă şi azi, imposibil de aflat. Aceasta deoarece printr-o dispoziţie a Biroului Politic al CC al PCUS din anii 20, anumite date din biografia conducătorilor se făceau publice doar atunci când erau supuşi “epurării”.  Nici măcar lui Ceauşescu, ajuns conducător al României, sovieticii nu i-au aprobat cererea de intrare în posesia arhivei Cominternului pentru recuperarea dosarelor activiştilor PCdR.

Se poate însă şi ca misiunile tânărului Ceauşescu să nu fi încăput în grila celor direct subvenţionate de Comintern. Şi să fi fost de importanţă mai curând locală. “Recunoscuse” însă la poliţie, în 1934, că-l plătise cu 400 de lei un individ “înalt, gras, blond, robust, ras complet”…  Pe el şi ceilalţi trei tovarăşi tineri ai săi pentru a duce memoriul în favoarea greviştilor din 1933 la  procesul din Craiova. S-ar fi putut achitarea călătoriei din subscripţiile altor muncitori. Ori a familiilor de arestaţi…

Dar până la întreruperea comunicării PCdR cu Moscova din cauza frontului, Ceauşescu, precum oricare ilegalist sau condamnat communist, a beneficiat de misiunile “Ajutorului Roşu”. Şi ale Cominternului, implicit. Căci altfel n-ar fi supravieţuit.    

Conspiratorii

În Arhivele Cominternului se află “Regulile de conspirativitate ale partidului”, reproduse de A. Vaksberg în cartea „Hotel Lux” (traducere Humanitas, 1998). Cominterniştii le aplicau în ţările unde erau trimişi în misiune, în relaţiile cu “centrul”, între secţiile Internaţionalei a III-a şi în interiorul lor.       

Le reproducem în cele ce urmează pe cele considerate mai importante în înţelegerea vieţii ilegaliştilor din PCdR:

“Scopul conspirativităţii este acela de a garanta partidului posibilitatea de a duce o muncă de organizare, agitaţie şi propagandă, până la răsturnarea de la putere a exploatatorilor de către proletariat, sub conducerea partidului (…).

Este necesar ca orice individ să fie considerat nesigur până la proba contrarie (…) În jurisprudenţă este la modă prezumţia de nevinovăţie. În activitatea partidului, dimpotrivă, orice individ trebuie considerat nesigur (…).  Încrederea în el trebuie demonstrată. Simpla lipsă a unor date compromiţătoare nu trebuie considerate ca o dovadă că se poate avea încredere în cineva (…).

Partidul legal trebuie să aibă o rezervă de militanţi, noi, necompromişi în munca de legalitate care să fie folosiţi în munca clandestină a partidului (…).

Copiilor militanţilor partidului trebuie să li se explice  necesitatea conspirativităţii. Experienţa demonstrează că există copii dotaţi, în vârstă de şapte ani sau puţin mai mari, care se pot dovedi buni ilegalişti, cu condiţia, desigur, ca ei să fie instruiţi cu răbdare. (…) Cei mai periculoşi sunt cei cu vârste între trei şi cinci ani dar chiar şi la aceste vârste, majoritatea copiilor, dacă sunt îndrumaţi cu iscusinţă, nu încalcă regulile conspirativităţii (…).

Fiecare membru al organizaţiei (adică nu simplul membru de partid, ci militantul ) trebuie să aibă un pseudonim de partid ( o poreclă). Pseudonimul trebuie să fie astfel ales  încât să fie neutru  din punct de vedere politic pentru cineva din afară şi să amintească de un prenume sau de un nume de familie obişnuite (…) Militanţii deosebit de importanţi trebuie să aibă mai multe pseudonime: unul pentru organizaţia locală, unul pentru relaţiile cu exteriorul, unul pentru legăturile cu organizaţiile oficiale, unul pentru convorbirile telefonice etc (…).

Tuturor acuzaţiilor infame lansate de propaganda burgheză referitoare la caracterul subversiv şi antipopular al activităţii noastre, le răspundem cu cuvintele:  “Conspirativitatea (…) este o condiţie obligatorie a oricărei organizaţii bolşevice. Ar fi de aceea o mare prostie să ne temem de acuzaţia că vrem să înfiinţăm o organizaţie de complotişti”. Fiecare bolşevic trebuie să-şi întemeieze comportamentul pe aceste indicaţii ale lui Lenin, indiferent din ce partid naţional face parte şi indiferent în ce ţară activează”.

Totul pentru “cauză”

Prietenia, vecinătatea, rudenia, iubirea cu vreun ilegalist îi atrăgea şi pe sprijinitorii organizaţiei secrete. Relaţiile bazate anterior pe afecte aveau finalitatea anihilării oricărui duios simţământ. În pustiul rămas  se cultiva pasiunea revoluţionară pentru „cauză”. Şi „tovărăşia” în numele „cauzei”,  cum era numită revoluţia proletară.

Botezat cu un „nume conspirativ” pentru fiecare din cei cu care venea în contactul „sarcinilor de partid”, „revoluţionarul” dobândea o nouă personalitate.  Comunicările cu „legătura” (superioară şi inferioară de partid) se făceau la ”iafcă”. Intermediate de „tehnic” – persoană neîncadrată în partid dar care-l sprijinea dintr-un motiv sau altul.

Aceasta însemna a fi „activist de partid” sau „revoluţionar de profesie”.  Profesiunea aceasta atrofia, în timp, oamenii. Deveneau sumbri, tăcuţi, bănuitori, izolaţi, anxioşi… După legile partidului, ordinul superiorului se executa fără drept de comentariu. Ca oricare tip de conspiratori nu cunoşteau întregul mecanismului unde erau parte. Orice întrebare despre identitatea sau acţiunile celorlalţi, putea atrage din suspiciunea tovarăşilor că ar colabora cu poliţia.

În mod curios, lui Ceauşescu nu i se cunosc numele conspirative. Explicaţii pot fi mai multe. Una dintre acestea, că-i încredinţaseră sarcini semi-legale. Un comitet antifascist, bunăoară, nu putea fi probat ca organizaţie pur comunistă.

Consecvenţă “revoluţionară”

Aşa cum aflase din primele scrieri marxist-leniniste cu care-a intrat în contact în ilegalitate sau închisoare, Ceauşescu a rămas consecvent dogmei. Spre deosebire însă de stilul lui Marx, Lenin sau Stalin, discursul lui Ceauşescu este tern, repetitiv şi lipsit de concreteţe. În 1975, Ceauşescu visa revoluţia mondială în aceşti termini: “Ascuţirea la extreme a contradicţiilor sistemului capitalist pune cu tot mai multă putere în faţa popoarelor necesitatea lichidării stărilor de lucruri anacronice, care contravin noilor forţe de producţie, noilor forţe sociale şi naţionale ce se afirmă impetuos şi îşi impun dreptul la viaţă atât pe plan naţional cât şi internaţional. Nădejdea omenirii se îndreaptă tot mai evident spre idealul comunismului. Misiunea istorică a comunismului este eliberarea popoarelor , a întregii omeniri de exploatare şi asuprire naţională, realizarea unei lumi a dreptăţii şi egalităţii pe plan naţional şi internaţional, salvarea omenirii de război şi asigurarea unei păci trainice pe planeta noastră…” 

“Chestiunea se poate pune numai aşa: ideologie burgheză ori ideologie socialistă. Aici nu există cale de mijloc pentru că omenirea n-a elaborat nici o a treia ideologie; şi în general într-o societate sfâşiată de contradicţii de clasă nu poate exista niciodată o ideologie în afară de clase sau deasupra claselor” Lenin, 1919