Cum s-a spurcat Ceauşescu cu viaţa de oraş din grota puturoasă a cizmăriei

În Bucureştiul intrebelic, contrar părerilor de acum, cizmăria era o profesie onorată şi respectată.

În vara ori toamna lui 1929, copilul Nicolae Ceauşescu s-a mutat în Capitală. În gloata de ţărani şi precupeţi veniţi dinspre Piteşti,  cursa luată în sat ori trenul unde urcase din gara Potcoava l-au  adus pe Calea Griviţei.

I-au pierit glasul şi inima puiului de ţăran nimerit în forfotul marii artere! Şi cum altfel să fi fost?  Dacă şi peste ani romancierul Eugen Barbu a redat copleşitoarea ei impresie asupra călătorului în Bucureşti într-o descriere de neuitat în „Groapa”.

Cu „tot ce voiai şi nu voiai” l-a copleşit Capitala pe micul Ceauşescu. Simţurile violentate de feluritele alcătuiri ale Griviţei, au suportat apoi şocul diferenţelor dintre Calea Victoriei, locul uceniciei sale, şi viaţa în casa cumnatului. Căci gospodăria cizmarului Rusescu şi a surorii sale Niculina n-avea cum fi altfel decât obişnuită celor din tagmă. Vreo două încăperi pe chirie dintr-o casă împărţită cu alţii pe potrivă. Visând să aibă, mai târziu, când vor mai prinde cheag, „căsuţa lor” în vreo mahala. Nu puţini ţărani  se stabileau la oraş cu gândul de-a face agricultură. Iar Capitala sporea în cercuri  concentrice de gospodării cu  grădini. Şi adolescenta Maria Tănase, viitoarea Edith Piaf  a zisului „mic Paris”, trăia pe-atunci cu părinţii,  într-o asemenea casă. 

Dar cine s-a spurcat cu viaţa oraşului, nu se mai întoarce la ţară, cugetă şi mahalagii din „Groapa” lui Eugen Barbu. În Capitală, banii curg mai  uşor. Încă mai grabnic se scurg în trecătoare plăceri.

În înţelegerea şi descrierea vieţii căreia-i părea destinat şi Ceauşescu, de preţ sunt memoriile lui Gheorghe Parusi publicate sub titlul  „Bariera Vergului sau Viaţa unui băiat din Bucureşti” (Compania, 2009). Contrar părerilor de acum, în Bucureştiul intrebelic, cizmăria era onorată şi respectată profesie. Parusi a fost fiu de cizmar, proprietar de atelier în Colentina. Şi dorise, cu ardoare, în copilărie, să-i ia tatălui urma în meserie.  Meşterul-proprietar Parusi făcea o muncă elaborată: „crea modele, realiza tiparele, după care croia feţele de pantofi”. Îi duceau lucrul la capăt zece „tălpuitori” şi o „maşinistă”. Dar fiu de cizmar fiind, scrie memorialistul, n-avusese pantofi la sfârşitul clasei întâia primară. Meşterul nu putea, din cauza sărăciei, să-i încalţe pe toţi ai săi din familie – şapte la număr.  

Familia Parusi se muta toamna când proprietarii creşteau chiria. Astfel că fiecare copil s-a născut la altă adresă. S-au stabilit, într-un sfârşit, în Delea Veche. Pe străzile cu nume de plante şi munci de la ţară se-amestecau obiceiuri rurale cu deprinderi de orăşean.  Exceptând iarna,  femeile găteau prin „magaziile” încropite în curte.  Aduceau apă de la cişmea şi spălau, pe rând, rufele ca să aibă loc de uscat. Săreau peste porcul şi bradul de Crăciun din lipsă de bani şi se oblojeau între vecini cu descântece şi leacuri băbeşti. Lămpile cu petrol şi lemnele repartizate pe „cotă” era sursele energetice ale casei. Şi inepuizabile resurse de scandal, bârfă, bătaie şi ceartă în mahala erau  crâşmele, bodegile şi bufetele ce se-nmulţeau de la o zi la alta. Căci, la sat şi oraş, acestea sunt „instituţiile” cele mai populare din România. Într-un oraş precum Ploieştii, la sfârşitul secolului XIX, revenea câte-o cârciumă la mai puţin de 250 de localnici – de la nou-născut la nonagenar, scrie citând un document de epocă Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştilor” (Karta-Graphic, 2011). Iar Capitala a avut şi va avea totdeauna potenţial şi dever mai mare!

Între traiul din familia cizmarului Rusescu şi ce vedea ucenicul Ceauşescu pe Calea Victoriei, distanţa părea de la cer la pământ. În  anul venirii sale în Capitală, troleibuzul era ultima noutate.  Senzaţională era feeria nopţii  căci, din 1926, peste clădirile, monumentele şi fântânile impozante din bulevardele Brătianu, Elisabeta şi Calea Victoriei se aprindeau reflectoare. Şi o culme-a progresului – radio-ul! Apăruse la Bucureşti în 1928. În mai puţin de un an se înfiinţaseră peste 30 000 de posturi.

Strada bucureşteană era pretutindeni şi loc de negoţ.  Pe Calea Victoriei, se strecurau florărese ţigănci şi olteni cu cobiliţa printre automobile şi birje. Din ele coborau clienţii cizmăriei unde ucenicea Ceauşescu. Pentru bieţii copii  – ucenici ori slujnice de la ţară -, „cocoanele” cu  păr scurt şi părţi ale corpului dezgolite în plină zi, înveşmântate  după creaţiile Coco Chanel sunt un paradisiac sfârşit al lumii.

Se putea o mai intuitivă iniţiere în teoriile  contradicţiei dintre bogaţi şi săraci, exploataţi şi exploatatori? Ori o mai lesnicioasă aderenţă la lupta de clasă?  Căci nu multe căi de-a fi şi avea se întrevedeau din grota puturoasă a atelierului cizmăriei.    

Cât despre seducţia ideilor comuniste… Prin saloanele bucureştene circula cu titlu de anecdotă păţania lui Constantin Argetoianu.  Se-adâncise în tinereţe până-ntra-atât cu lecturile din Marx , încât era să piardă bacalaureatul. Lecuit de comunism,  a rămas cu spaima şi credinţa că ideologia marxistă va prinde putere. Pe când era ministru de Interne, Argetoianu a ordonat, la 12 mai 1921, arestarea fondatorilor PCdR. „Domnilor, şi-a anunţat el colegii adunaţi în şedinţă, pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!”.  Avea să moară însă în temniţa din Sighet, căinându-şi îndeajuns naivitatea triumfului.  

Dinspre Griviţa, spre inima Capitalei

Drumul pe care l-a străbătut şi Ceauşescu la sosirea în Capitală, a fost descris astfel de Eugen Barbu în romanul „Groapa”:

„Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe tărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lîngă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier  hurducăiau prin gropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii naduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra auto­mobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; cea­sornicarii, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecă vînzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielarii având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetarii cu geamurile pline de acadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi. Pe uşi intrau şi ieşeau ţăranii veniţi dupa târguială şi lucrătorii plini de unsoare, cu lămpi de carbid în mână, sosiţi de la muncă, gata să cumpere ce le vedeau ochii. Negustorii strigau la trecători şi-i ademeneau în prăvăliile lor întunecoase. Lînga ei, olteni încinşi cu brâie de piele, şoltici, vindeau mere iernatice, tragând la cîntar de sub priviri, sau se amestecau purtându-si cobiliţele grele pe umeri ca jupânii adevăraţi ce se plimbau numai, privind, fumând şi înţelegându-se din ochi în faţa vitrinelor.

Rafturile îţi luau ochii, valuri de stambă prinse în pioneze amestecându-şi culorile ca un curcubeu; mătăsuri lucioase, haine ţepene pe manechine de lemn; pantofi lungi şi unduiti ca niste peşti; cuie subţiri ca acele sau groase cât lumânările, hamuri şi şei de cal, cu stele de alamă; cafea cu bobul cât gândacul, prăjită şi mirosind frumos, rahat tăiat felii, cu nuci la mijloc; portocale în foiţă; pâini rumene, cuţite de oţel cu prăsele de sidef; plăcintă julită; covrigi, cleşti, săpun, munţi de făină, rachiuri şi sticle, tot ce voiai şi nu voiai.”

Petru Groza despre bucureştence şi „paraziţii de drept divin”

Uimit de luxul, contrastele şi corupţia ce-o expunea la vedere  Calea Victoriei au fost însă mulţi alţii. Cu experienţe incomparabile ucenicului cizmar Ceauşescu, Petru Groza a sosit în Capitală după  fondarea României Mari. În aşa-numita „descălecare a ardelenilor” din 1919, avocatul de 35 de ani a devenit titular la „Ministerul Ardealului”. Găzduit la  Athenee Palace a căutat întâi  Capşa. I-a părut însă o cofetărie oarecare, prost luminată şi sufocantă  de fum. Dând să iasă afară, a nimerit într-o mizerabilă toaletă. Celebra Capşă bucureşteană – şi-a notat apoi în jurnal -, i-a amintit „speluncile sinistre din mahalelele Budapestei sau Vienei”. Bărbat cu patima femeilor, Groza s-a uluit de „ştiinţa” bucureştencei de-a face impresie, notând în jurnal: „Nu văzusem încă până atunci atâta artă din partea unei femei de a şti să stea într-o trăsură sau pe un scaun, când îşi încrucişa picioarele pentru a şi le împleti la glezne”. Dar mai ales după interesul politic al soţului sau amantului, aceste „ispite lascive” perindau un bărbat după altul. La Viena şi Budapesta, văzuse Groza multe, dar nu şi„schimb de neveste” între mai marii ţării!

Viitorul prim-ministru al guvernului ce-a instaurat comunismul în România s-a arătat mai ales dezgustat de corupţia Capitalei. A intrat în conflict cu departamentul Lucrărilor Publice reproşând ministrului că s-a pus sub comanda Reginei Maria. Şi că topeau banii publici în construcţia de serpentine la Peleş ori pentru ca drumul dintre Constanţa şi Balcic să fie mai bun. „Paraziţi de drept divin”,  numea cuplul regal  cel ce va declara în 1947 abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii, conform notaţiilor de jurnal reproduse de Dorin Bîtfoi în „Petru Groza, ultimul burghez, O biografie” (Compania, 2004).  Scârbit de vraja cetăţii lui Bucur („Sodoma şi Gomora vieţii noastre politice şi economice”), Groza s-a şi  retras, în 1927, la Deva unde va înfiinţa „Frontul Plugarilor”.

Şi de-ar fi fost Groza, viitorul „tovarăş de drum”, singurul cârtitor!

Demnitatea corupţilor

Străinii toţi, consemna Rosa Waldeck printre alte consideraţii, „se minunau de demnitatea pe care o lungă viaţă de corupţie o imprimase oamenilor de stat români trecuţi de vârsta tinereţii”.  Slăbiciunile ţării, a cărei Capitală se voia o copie a Occidentului, şi le-a amintit asttfel şi psihosociologul francez de origine română, Serge Moscovici în memoriile sale: ”Toată lumea ştia că era dezorganizată şi administrată după obiceiuri corupte şi arbitrare moştenite de la Imperiul Otoman, a cărui colonie fusese cândva. Orice se putea cumpăra şi vinde, până pe treptele tronului. Mai bine de o jumătate de secol după proclamaţia de independenţă, România continua să fie o ţară rămasă în urmă, paralizată de tradiţii din alte vremuri. Apăsarea unui cler atotputernic îi limita orizonturile intelectuale şi sociale, o birocraţie incompetentă punea piedici în calea economiei, iar viaţa politică se sufoca sub greutatea unei monarhii afaceriste, susţinută de marile familii.”

Între marele şi „micul Paris”

Calea Victoria era şi spaţiul ilustrativ al supranumelui de „mic Paris” dat Capitalei. Deşi metafora aceasta supralicitată şi-n zilele noastre n-a fost, iniţial, un elogiu. Ci  ironie la adresa urbei de pe Dâmboviţa pentru ambiţiile de-a copia „oraşul luminii”.  Statornicit în Bucureşti, la finele secolului XIX ca fondator al unor ziare în limba franceză pentru protipendadă, Ulysse de Marsillac ne-a redat un sugestiv dialog. La prima sa vizită, ajuns pe dealul Filaretului, şi-a întrebat tovarăşul de călătorie care-i distanţa dintre Paris şi Bucureşti. „Trei secole, domnule!”, i-a răspuns acela.        

Forumul Balcanilor

Între cele două războaie, se şoptea că „forumul Balcanilor” e holul Hotelului Athenee Palace din Calea Victoriei. „Aici, povesteşte Rosa G. Waldeck, corespondentă a săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti în 1940-1941,  secretele de alcov, secretele Curţii, secretele diplomatice erau şoptite în urechi care, în chip miraculos, se transformau în tot atâtea microfoane. Aici se făceau şi se desfăceau jocurile, aici se inventau poveşti care se răspândeau apoi ca o epidemie; aici toate tainele ascunse în sipetele Balcanilor erau scoase la lumină şi luate în derâdere, iar bârfele defăimau onoarea fiecărui politician şi virtutea fiecărei femei. Nimeni nu se sinchisea, nici măcar victimele.”