Cum l-a furat Ceauşescu pe Regele playboy

Ziua Muncii era în anii 80 sărbătoarea unită a soţilor Ceauşescu. Iar presa ilustra elogiile cu fotografia celor doi foşti utecişti în mijlocul unei mulţimi entuziaste.   

„1 Mai 1939,  a cuvântat Ceauşescu în plinul puterii sale, s-a transformat într-o puternică manifestaţie împo­tri­va fascismului şi războiului, nu­mă­rându-se printre puţinele manifestări din Europa care au avut loc în condiţiile când fascismul era în ofensivă după München. Poporul român, sub conducerea co­mu­niş­tilor, în alianţă cu socialiştii şi social-democraţii, cu alte forţe democra­tice, şi-a exprimat dorinţa de a face totul pentru a împiedica ascensiunea fascismului, instaurarea dictaturii fasciste în România. A fost o dovadă a maturităţii clasei muncitoare de care dispunea atunci poporul nostru, forţele sale revo­lu­ţionare şi progresiste de a organiza cu succes lupta împotriva războiului şi fascismului“.

Fals istoric

Nimic mai fals însă! 

Manifestația din 1 Mai 1939 a fost un „cadou“ oferit de Ministerul Muncii și Mihai Ralea (ministrul de resort) regelui Carol al II-lea. În februarie 1938, monarhul instaurase un regim autoritar, numit de adulatorii vremii „revoluţie regală”.  Desființase toate instituțiile statului de tip pluralist: partidele, asociațiile civice cu vederi democrate, sindicatele. Acestea din urmă au fost înlocuite cu „breslele de lucrători“, organizații de orientare fascistă prin care se realiza controlul muncitorilor. Iar partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale – îl avea în frunte pe însuşi regele.

Director general al Ministerului Muncii a fost numit Stavri C. Cunescu, funcționar cu experiență în legislația din domeniu şi studiul asociațiilor muncitorești din Europa. Participase şi la congrese muncitorești din Germania nazistă și Italia fascistă, punându-se la curent cu metodele proslăvirii conducătorului de către „clasa muncitoare“. La propunerea sa, Mihail Ralea a dispus sărbătorirea zilei de 1 Mai 1939 în cadru festiv. Se voia a-i dovedi Suveranului devotamentul lucrătorilor industriali față de noul regim.

Așadar, de „ziua muncii“ a fost convocat primul congres național al nou-înființatelor bresle, la București. La sfârșitul evenimentului s-a organizat o paradă prin fața Palatului Regal, unde muncitorii trebuiau să-l salute fascist pe Carol al II-lea.

Putea Nicolae Ceaușescu să preia controlul defilării pentru ca demonstranții să strige lozinci antifasciste și antirăzboinice? Bineînțeles că nu! Participanții la congresul breslelor au fost atent selecționați de organizațiile județene care-i trimiseseră. Verificați apoi și de Siguranță, pentru a risipi orice dubiu asupra altor „convingeri“ politice. În Gara de Nord, agenții serviciului secret aveau asupra lor liste cu participanții la Congres. Şi îi verificau prin sondaj pe delegații coborâţi din trenuri. Chiar dacă s-ar fi „infiltrat“ în nou-createle bresle, utecistul Ceaușescu nu putea fi admis la înalta reuniune. Dosarul său  de fost deţinut comunist era pătat definitiv!

Congresul propriu-zis s-a desfășurat în perfectă ordine la sala cinematografului „Aro“. Poliția n-a primit atunci vreo sesizare de tulburare  a dezbaterilor. În paralel, la sălile Tomis și Eintracht, s-au ţinut adunările funcționarilor particulari și ale meseriașilor-patroni.

După congres, în frunte cu ministrul Muncii, Mihai Ralea, cortegiul muncitorilor s-a îndreptat spre Calea Victoriei.  În ordine, după plan, l-au salutat în marș pe Carol al II-lea cu salutul fascist. Majestatea Sa nu participase la lucrările congresului, considerând că „bezelele“ de la balcon erau suficiente pentru relația strânsă cu „lucrătorii“.

„Regele este totul!”

A fost Nicolae Ceaușescu printre manifestanții care l-au salutat cu brațul ridicat (fascist) pe Carol al II-lea? Puțin probabil. În orice caz, propagandă comunistă nu a scris niciodată că muncitorii au făcut manifestația pentru rege, ci pentru a demonstra contra fascismului și războiului. Așa ceva, cu siguranță, nu a fost! Pentru că ar fi intrat în „scenă“… Siguranța. Cu arestările, procesele verbale, anchetele, procesele şi condamnările de rigoare.

După 1948, despre 1 Mai 1939 s-a scris în funcție de „linia ideologică“ a partidului. Așadar, în „perioada Dej“ manifestația pro-regală din 1 Mai 1939 a devenit „demonstrație patriotică antifascistă“. Ideologii „perioadei Ceaușescu“ au forțat nota ulterior, scoțându-l pe conducătorul statului drept organizatorul evenimentului, alături de consoarta sa, Elena Petrescu.

În orice caz, comuniștii au avut ce învăța de la „Regele playboy“, cum era numit  Carol al II-lea în epocă. Marile adunări de mase mobilizate la 1 Mai 1939 au fost un exemplu pentru adunările populare de după 1948. De la propagandiştii lui Carol al II-lea s-ar fi putut inspira „aparatul” lui Ceauşescu în multe. În august 1939, tot un ziarist francez, Robert de Beuplan a fost cumpărat să omagieze o dictatură în termeni de  democraţie. Precursorul lui Hamelet (biograful lui Ceauşescu din 1971), Beuplan îl lăuda pe monarhul « României noi » din 1939 astfel : « a proclamat că, într-o ţară sfâşiată de facţiuni, lupte partizane, uri interne, nu vor mai fi partide de acum înainte, timpul politicii fiind depăşit; a luat în mâinile sale conducerea supremă şi a reuşit atât de bine îndrăzneaţa lovitură încât zece zile mai târziu  a putut promulga o nouă constituţie şi obţine  prin plebiscit cvasi-unanimitatea corpului electoral: 99,87% din sufragii contra a 0,13%”.[1] Trei sunt determinantele acestei realizări : „înalta inteligenţă a Regelui Carol, devotamentul său exclusiv interesului naţional şi mai cu seamă profunda înţelegere a ţării sale”. Cât despre ţară… Cele 16 milioane de ţărani din totalul de 20 milioane de locuitori au « suflet simplu şi curat ». Vor ca statul să-i ajute şi protejeze, ţinându-i departe de politică. Iar „regele ţăranilor”, cum îi mai zice Beuplan lui Carol al II-lea,  le-a satisfăcut dorinţa. „Trăiţi în pace, lucraţi-vă holdele şi strângeţi-vă recolta!, i-a îndemnat el după instituirea partidului unic. Satele voastre nu vor mai fi bântuite de orăşeni ca să vă înscrie cu forţa în partidul lor, să vă ceară bani ca să vă apere de una sau alta, stârnind spre profitul lor micile voastre neînţelegeri şi ţinând mitinguri unde se-njură ori se bat”.

Pe lângă asemenea performanţă, amintiri admirative putea avea  Ceauşescu şi despre „Străjeria” lui Carol al II-lea. Număra trei milioane de fete şi băieţi între 8 şi 16 ani.

Şi cum nimic nu-i nou sub soare… „Regele este totul!” îşi lăuda conducătorul în 1939, ambasadorul său la Paris, Gheorghe Tătărescu, ziariştilor de la revista « L Ilusstration ».  

Cominternul a criticat demonstraţia

În 1939, Cominternul a cerut trimiterea a doi delegaţi la Moscova pentru a raporta despre PCdR. Secretariatul partidului era alcătuit atunci din Ilie Pintilie, Ştefan Foriş, Ştrul Zigghelboim,  Bela Breiner şi Vasile Luca.

După relatarea lui Teohari Georgescu, au plecat întâi Vasile Luca şi Strul Zigghelboim. Dar  în aprilie 1940 au fost arestaţi la frontiera cu URSS. Atunci s-a decis trimiterea lui Foriş şi a lui Teohari Georgescu (conducătorul organizaţiei  de partid Bucureşti). La Moscova s-au întâlnit într-o primă etapă cu Boris Ştefanov şi cu Petre Borilă, care erau în „aparatul“ Internaţionalei. Raportul l-au făcut însă în faţa boss-ilor Cominternului: Wilhelm Pieck, Colarov, Dimitrov, Toglatti şi Manuilski.

Printre altele, li s-a cerut să raporteze despre politica PCdR faţă de monarhie, legionari şi ţărănişti. Foriş a susţinut că în 1939, cu ocazia demonstraţiei „organizate de elemente din jurul regelui“, s-au putut striga lozinci democratice. Şi a prezentat aceasta ca un „succes al partidului“. A fost însă criticat că nu a ştiut să se orienteze. În sensul că Frontul Renaşterii Naţionale este adevăratul pericol al partidului. Şi „orientarea sindicală“ a PCdR a fost calificată „greşită“. Vina a fost pusă pe seama susţinătorilor partidului. Comuniştii români primesc bani de la „o serie de elemente burgheze“ care îi influenţează astfel politica negativ.

În viziunea capilor Cominternului, 1 Mai 1939 a fost o manifestaţie pro-regală.

Culmea popularităţii

Nu avem urme, din epocă, despre prezenţa lui Nicolae Ceauşescu la manifestaţia din 1 Mai 1939. În schimb, articolul publicat de  Eugen Jebeleanu în „Cuvântul liber“ din 16 iunie 1936 despre procesul de la Braşov, l-a consacrat ca antifascist răzvrătit.

„Ceauşescu are 19 ani (neîmpliniţi) şi este cizmar, a scris Jebeleanu. Ne explică pentru ce au fost condamnaţi, el şi Tarnovschi, şi în ce constă ultrajul (meseria şi numele celuilalt tovarăş vor fi omise din citările „epocii Ceauşescu“, n.n.). Ceauşescu e un copil. Dar un copil cu o inteligenţă de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici şi vioi, două boabe de piper. Vorbeşte limpede, puţin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce ştie. Are nouăsprezece ani, dar a văzut şi a păţit ca pentru nouăzeci.                    

 Bătaie? Ho-ho, şi încă cum!

Jandarmii nu se joacă.

O spune totuşi simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schiţând din când în când câte un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjimea frazelor.

Nu a împlinit douăzeci de ani (nici nouăsprezece) şi a fost şi el condamnat, în aceeaşi şedinţă de sâmbătă, la şase luni închisoare. Tot pentru ultraj.

Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovschi – s-a adresat consiliului, spunând că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tânără şi generoasă, să ne mirăm că i s-au mai dat şase luni de închisoare? 

Va trece vara, va veni toamna şi îl va prinde şi lapoviţa. Ceauşescu cu cei nouăsprezece de ani ai săi, nu le va putea simţi şi nu le va vedea, ca altădată, la el, la ţară“.

În regimul comunist, Eugen Jebeleanu va conta ca o autoritate a breslei scriitorilor. După zvonurile vremii însă, a refuzat să mai scrie despre Ceauşescu. „Am scris despre el când nu scria nimeni, acum scrieţi voi…“ , s-ar fi motivat scriitorul cu „munci de răspundere“.

Martor la demonstraţie

Pavel Câmpeanu, fost camarad de închisoarea cu Ceauşescu la Caransebeş, a relatat şi despre demonstraţia din 1 Mai 1939  în memoriile sale (Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Polirom, 2002). În epocă, manifestaţia a fost cea mai importantă de acest tip, confirmă martorul. Numai că n-a fost antifascistă, ci tocmai pe dos. Ziua muncii fusese confiscată de propaganda regimurilor fasciste şi naziste în toată Europa. Sindicatele transformate de Carol al II-lea în bresle au fost obligate să-şi dovedească ataşamentul la dictatura regală şi să-l omagieze pe monarh.

Instalat în balconul Palatului Regal dinspre Biserica Kretzulescu, Carol al II-lea a primit  salutul fascist al coloanelor de muncitori şi funcţionari care coborau din nordul Căii Victoriei. Şi le-a răspuns corespunzător – repetând gestul.

Partidul comunist s-a implicat, de asemenea, în organizarea manifestaţiei, afirmă  Câmpeanu. Cu detaliul că i-a întâlnit acolo pe comuniştii Costache Ţiulescu, Ioşca Sherman, Ion Popescu-Puţuri şi Alexandru Iliescu. Nu şi pe Nicolae Ceauşescu.

Adevăratul organizator

Logistica manifestaţiei din 1 Mai 1939 i-a aparţinut intelectualului Mihai Ralea (1896-1964), atunci ministrul Muncii.

 Profesor universitar, cu doctorat la Paris, Ralea făcuse politică ţărănistă. În 1934 a fost director al oficiosului PNŢ, „Dreptatea“. Component al grupării ţărăniste de stânga, după dizolvarea partidelor de către rege, a îndeplinit funcţia de ministru al Muncii în guvernele carliste.

În anii războiului a vrut să se întoarcă în PNŢ, dar Maniu i-a respins cererea. A fost internat în lagărul din Târgu Jiu, fiind învinuit de colaborare cu comuniştii. După război, Maniu şi Brătianu au propus includerea sa pe lista criminalilor de război.      

Mihai Ralea a îndeplinit funcţii diplomatice şi guvernamentale în regimul comunist, debutând ca ministru al Artelor în guvernul Groza. Membru al Academiei RPR, moştenirea culturală a lui Mihai Ralea este o operă compozită (estetică, psihologie, sociologie, axiologie).

[Material semnat împreună cu Ilarion Ţiu]