Cine-au fost şefii utecistului Ceauşescu

Alexandru Moghioroş şi Andrei Bernat au fost şefii aprobaţi de Internaţionala Comunistă pentru UTC-ul din România.

În 1965, imediat după întronarea sa ca secretar general al partidului, printre alte noutăţi, Ceauşescu a decis preschimbarea carnetelor de partid. Noua numerotare a început din vârful ierarhiei: el a primit carnetul cu numărul 1. Gheorghe Apostol, numărul 2, Bodnăraş -3, Maurer – 4, Bârlădeanu – 5… Iar presa epocii difuza continuu lozinca identificării partidului cu Ceauşescu şi a istoriei sale cu meritele şi deciziile liderului.

Al câtelea membru de partid să fi fost, oare, tânărul Ceauşescu? În primăvara lui 1921, la Congresul de constituire al PCdR abia 51 de delega]i (reprezentând 428 de mandate) au votat afilierea partidului, f`r` rezerve, la Comintern. Aceştia – arestaţi încă înainte de încheierea întrunirii – pot fi consideraţi fondatorii comunismului în România.

Din anul 1933, când tânărul Ceauşescu se consideră activist al tineretului comunist, datează o sinteză privind PCdR. Îi aparţine directorului Siguranţei,  Eugen Cristescu. Documentul, solicitat de ministrul de externe spaniol în cadrul unui schimb de informaţii despre „acţiunea agenţilor sovietici”, specifică mecanismul funcţionării  PCdR. Fondurile şi instrucţiunile Cominternului sunt transmise în România prin Biroul Federaţiei Comuniste Balcanice cu sediul la Berlin. Conducerea din ţară este un comitet central, reprezentat de un secretariat (Biroul Politic). Se acţionează prin asociaţii legale şi clandestine. Sindicatele Profesionale Unitare Revoluţionare (afiliate la Profintern – Internaţionala Sindicală Roşie cu sediul la Moscova), Ajutorul Muncitoresc Roşu şi Blocul Muncitoresc Ţărănesc sunt legale.  Mai numeroase sînt formaţiunile interzise. Prima menţionată e Uniunea Tineretului Comunist, afiliată, de asemenea, la Internaţionala Tineretului Comunist – KIM, înfiinţată la Berlin în 1919. Urmează în raportul directorului Siguranţei: Ajutorul Roşu Internaţional (cu sediul la Moscova), Cercul Studenţilor Revoluţionari, Tehnica Comitetului Central al partidului comunist (ce se ocupa de tipărirea materialului de propagandă). În sprijinul propagandei sovietice se afla şi presa cu caracter communist. În pofida acestei desfăşurări de “forţe”, mişcarea comunistă din România se afla în „perioada agitatorică­ propagandistică”, concluziona Cristescu. Dar câţi adepţi înregimentaţi avea PCdR în România nu ştia précis nici directorul Siguranţei statului! Şi nu e de mirare.  

Arestarea însemna însă botezul focului pentru militantul comunist. Iar închisoarea, înnobilarea sa. Martiriul de-a fi rezistat presiunilor psihice şi fizice din anchete  îi conferea acestuia certitudinea că aparţine unui ordin al aleşilor, credinţa religioasă ce unea comunităţile clericilor fiind înlocuită de credinţa în victoria şi idealurile revoluţiei proletare. Abia în anchete şi în închisori se ţineau evidenţele exacte ale comuniştilor. Din procesul de la Craiova din 1936, unde-au fost condamnaţi 19 activişti, aflăm şi cine-au fost capii UTC-ului.

Alexandru Moghioroş (nume real Şandor Magyarosi) – condamnat la 9 ani şi 11 luni închisoare – emisarul KIM-ului în România începând din 1930. Îl numiseră imediat după absolvirea şcolii de cadre a Cominternului. După prima arestare (1931) reuşise, în timpul procesului, să fugă. Pe când ducea raportul asupra tineretului comunist din România, a fost arestat apoi, în tren, la Kosice. Predat de autorităţile cehoslovace celor române, a evadat iarăşi. S-a străduit, până la arestarea din 1935, să refacă şi să impulsioneze organizaţia de tineret comunistă din România. În subordinea lui Moghioroş s-a aflat UTC-ul din România când a intrat în el Ceauşescu. Sub şefia aceluiaşi va fi şi în toiul colectivizării. Se vede însă că Nicolae Ceauşescu l-a agreat astfel că după ce-a luat şefia partidului, l-a ridicat pe Moghioroş la rangul de secretar al CC.

Liderul UTC-ului din România fusese însă Bernat Andrei (Bernath Andor), de meserie tâmplar. La data procesului din Craiova avea abia 28 de ani. Şi alte două condamnări. Frceventase împreună cu Moghioroş şcoala cominternistă. Se remarcase pozitiv acolo fiind desemnat conducătorul tineretului comunist din România. Organizarea tipografiei descoperite de Siguranţă a fost una dintre acuzaţiile ce i s-au adus în procesul de la Craiova. A primit aceeaşi condamnare ca Moghioroş. A făcut închisoare la Doftana, apoi la Caransebeş. Fiind evreu, l-au deportat, în 1942, în Transnistria. A fost executat în lagărul Râbniţa, în martie 1944, de soldaţi nazişti în retragere.  Şi glorificat ca erou al clasei muncitoare în anii 50. Avea un fiu cu ilegalista Ilona Papp (viitoarea Ileana Răceanu), Mircea Răceanu. Băiatul s-a născut în închisoarea Văcăreşti, în octombrie 1935 în timp ce mama sa ispăşea o pedeapsă. A crescut până după război la Moscova într-un cămin pentru fiii de cominternişti. În anii puterii lui Ceauşescu, fiul fostului său şef utecist a devenit diplomat pentru spaţiul american. El a fost ultimul condamnat la moarte din România, înaintea soţilor Ceauşescu, pentru spionaj în favoarea Statelor Unite. A fost graţiat însă la intervenţia preşedintelui Bush. Iar revoluţionarii post-Ceauşescu l-au urcat grabnic în primul avion cu destinaţia Washington la sfârşitul anului 1989…

Funcţii în UTC mai înalte decât Ceauşescu avea atunci şi Alexandru Drăghici. Mai mare cu cinci ani decât Ceauşescu, fusese muncitor la Griviţa şi singurul condamnat român din procesul de la Craiova. A primit şi el 9 ani şi 3 luni închisoare, o amendă de 80 000 de lei şi 10 ani interdicţie corecţională. S-a întâlnit cu Ceauşescu în lagărul din Târgu-Jiu. Dacă Nicolae Ceauşescu a fost numit membru în CC al UTC abia în decembrie 1939, în grila meritelor revoluţionare, viitorul ministru de Interne Drăghici era mai sus plasat. Viaţa însă a bătut filmul, s-ar putea spune, şi în acest caz!           

„Conducător la tineret” a fost o funcţie dragă lui Ceauşescu. După război, va fi  primul lider al tineretului comunist. A socotit-o  bună şcoală şi trambulină politică şi pentru feciorul mezin, Nicu.

A fi „revoluţionar de profesie”

În fondarea partidului bolşevic, Lenin s-a inspirat în mare parte dintr-o scriere  a anarhistului lui Neceav, cunoscută sub numele de „catehismul revoluţionarilor de profesie” (1869). Reproducem în cele ce urmează câteva precepte ale acestui cod practicat de activiştii cominternişti şi militanţii comunişti din ilegalitate: 

“Revoluţionarul   este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluţia(…).       El a rupt orice legătură cu ordinea publică, cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convenţiile sociale şi regulile morale ale acestei lumi (…).

Revoluţionarul dispreţuieşte orice doctrinarism şi a renunţat la ştiinţele profane pe care le lasă în seama generaţiilor viitoare. El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă – ştiinţa distrugerii. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta, studiază el acuma mecanica, fizica, chimia şi chiar medicina. Scopul nu este decât unul: distrugerea cât mai rapidă a acestui regim ticălos.

El dispreţuieşte şi  detestă morala actuală a societăţii în toate motivaţiile şi manifestările sale. Pentru el este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal tot ceea ce o împiedică ( …).

Revoluţionarul poate – şi chiar adesea trebuie – să trăiască în societate trecând drept ceea ce nu este. Revoluţionarul trebuie să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii şi inferioare, în magazinul negustorului, în biserică, în clasa seniorială, în lumea birocratică, în poliţia secretă şi chiar în Palatul de Iarnă (sediul parlamentului şi al guvernului Rusiei, n.n.).

Indivizii aleşi în cercuri pentru a face parte dintr-o secţiune, îşi iau la prima reuniune angajamentul:

a) de a acţiona indisolubil în mod colectiv, supunându-se în totul părerii generale şi de a nu părăsi secţiunea decât pentru a trece, la ordinul comitetului, la un nivel mai tainic al organizaţiei;

b) de a nu avea în vedere decât interesul societăţii în toate relaţiile sale cu lumea exterioară.

Fiecare camarad trebuie să aibă în subordine câţiva revoluţionari de categoria a doua şi a treia, adică incomplet iniţiaţi. Pe aceştia el trebuie să-i considere ca o fracţiune a capitalului revoluţionar, total pus la dispoziţia sa. El trebuie să cheltuiască cu economie partea sa de capital, străduindu-se să obţină totdeauna cel mai mare profit posibil. El însuşi se consideră ca un capital destinat a fi pierdut pentru triumful cauzei revoluţionare dar un capital de care nu poate dispune singur şi după voinţa sa, fără acordul întregii Societăţi a camarazilor iniţiaţi.

Aspru cu sine însuşi, el trebuie să fie neîndurător şi cu alţii. Toate sentimentele duioase care efeminează, ca de exemplu legăturile de rudenie, de prietenie, dragoste, recunoştinţa, onoarea chiar trebuie să le înăbuşe sub unica şi recea pasiune pentru cauza revoluţionară. Nu există pentru el decât o singură bucurie, o singură consolare, recompensă şi satisfacţie: victoria revoluţiei”

Racolări

Au fost însă şi dintre aceia, puţini ce-i drept, care-au căutat partidul.  Prezentându-l pe Gheorghiu-Dej, ca primul candidat al Capitalei, Scânteia relatează cum într-o noapte din 1930, electricianul a găsit o hârtie mototolită în stradă. S-a dovedit a fi un manifest comunist ce îndemna la comemorarea martirilor grevei de la Lupeni. Citindu-l, Gheorghiu a intuit firul spre oameni cu aspiraţii similare. A căutat sediul partidului. Dar nu l-a găsit, scrie Scânteia cu subînţelesul că ar fi existat. A ţinut atunci un astfel de discurs, într-o întrunire sindicală, încât să fie reperat de comunişti. Şi n-a greşit. A doua zi, un anume Mitică Teodosiu  l-a căutat şi l-a pus în legătură cu comuniştii.

Alt gen de racolare a mărturisit Elisabeta Luca (nume real (Betty Birman), în ancheta din 1952-1954. Originară dintr-un sat din Bălţi (Basarabia) intrase în mişcarea comunistă în 1933, la Cernăuţi, printr-un student. O iubire adolescentină în urma căreia fata primeşte sarcina de-a ţine legătura  cu toate organizaţiile „Ajutorului roşu” din regiune. La 23 de ani a fost arestată. Din  ancheta de-atunci amintea că ”mi-au rupt osul la piciorul stâng şi am căzut în nesimţire”. Arestări, trădări, condamnări, aventuroase călătorii şi iubiri în “brigăzile roşii” din Spania şi mai apoi ca activistă a Cominternului, formal desfiinţat dar mai activ ca niciodată la finele războiului… Eroina a revenit în ţară ca soţie a importantului Vasile Luca. A publicat, sub semnătura Elisabeta Luca, poeme dedicate partidului şi reportaje despre viaţa nouă. A dispărut definitiv din viaţa publică imediat după arestarea fostului tovarăş cu funcţii de răspundere Vasile Luca.

Fără carnete, şedinţe, cotizaţii

“Viaţa de partid era altfel de cum a fost imaginată de urmaşi, în urma literaturii propagandistice înflorită după 1944,  atenţiona Alexandru Bârlădeanu, alt fost ilegalist devenit demnitar comunist.  În perioada interbelică nu erau înscrieri, carnete de partid, cotizaţii sau şedinţe. Nimic din aceste lucruri. De obicei erau câţiva oameni care constituiau o celulă şi care atrăgeau pe alţii cam în acest fel: “nu vrei să vii în celulă să discutăm cutare şi cutare lucru?”. Şi dacă erai predispus spre atitudine de stânga, uneori acceptai, deşi ştiai că intri pe o pantă periculoasă din punct de vedere al intereselor personale”.