Ceauşescu « practica perversităţi » la Doftana

Ceauşescu a fost pervertit în închisoare de un anume Şmil Marcovici. Adepţii amorului între bărbaţi au fost anchetaţi.

Şi Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au intenţionat să scrie o istorie a partidului comunist din România. Nu şi-a finalizat proiectul niciunul. Autobiografiile extinse ale foştilor ilegalişti dovedeau episoade greu sau imposibil de încorporat într-o istorie exemplară a revoluţiei proletare din România.

Dintre manuscrisele concepute la cererea lui Ceauşescu, un exemplar din autobiografia lui Chivu Stoica a fost păstrat de văduva sa.  Maria Manolescu-Chivu e încredinţată că moartea soţului ei s-a datorat dorinţei lui Ceauşescu de a scăpa de ultimul martor al « episodului homosexualităţii» din Doftana.

Ce-a scris Chivu

Din autobiografia lui Chivu Stoica, scrisă la începutul anilor 70, cu naraţiunea  întreruptă la anul 1945, redăm fragmentul împricinat :

“Tot la Doftana, din procesul Anei Pauker, a fost şi un tovarăş Marcovici care era membru al Biroului Politic şi secretar al CC. Un om vechi în partid şi-n mişcarea revoluţionară. El a avut o comportare bună tot timpul cât a fost teroare şi regimul de distrugere la Doftana, dar după cucerirea regimului (politic pentru deţinuţi, n.n.), fiind bătrân, nu participa la viaţa de partid, la viaţa de colectiv, la munca politică, culturală, educativă, venea din când în când şi ţinea câte o prelegere – era de altfel un om pregătit şi cu mare experienţă – pentru că era mai bătrân am găsit cu cale, să-i dăm pe cineva pentru a-i curăţa celula şi a-i face ordine, cu acest scop am însărcinat pe un tovarăş, al cărui nume nu-l mai reţin, croitor era de meserie. După puţin timp am aflat că, a fost văzut de alţi tovarăşi, fiind vizeta de la celulă deschisă puţin, că practica perversităţi. Marcovici obişnuia să aibă relaţii îndeosebi cu tovarăşi tineri, printre care Anghel, Sor şi alţii (subliniat în text, n.n.). La anchetă a confirmat şi el şi atunci s-au luat măsuri atât din Doftana cât şi de către conducerea partidului să fie scos din partid. El moare la cutremur sub dărâmături.

Pentru cercetarea cazului s-a numit o comisie de anchetă din care făcea parte Ganef, Dej şi Chivu, situaţia lui am prelucrat-o în organizaţia de partid, căci el căuta să atragă o serie de tineri care erau acolo, vroia să-i strângă într-un cerc. Probabil că la el era un vechi obicei, o decădere morală. S-a lichidat cu totul după prelucrarea acestor fapte”.

Zvonuri şi şoapte

Episodul acesta a circulat între ilegalişti. Zvonurile şi şoaptele s-au înteţit după moartea lui Chivu Stoica. Majoritatea cunoscuţilor acestuia spuneau că « a fost sinucis » din ordin înalt. 

„Cunosc şi eu povestea de la cei care au fost la Doftana”, a relatat Alexandru Bârlădeanu (Partea lor de adevăr, Compania, 2008). „Din comisia de anchetă, constituită de organizaţia de partid a închisorii, a făcut parte şi Chivu Stoica. Unul dintre acuzaţi a recunoscut, Ceauşescu – nu…”

Şoaptele, alimentate de multe presupuneri, l-au indicat ca şi corupător al tânărului Ceauşescu pe mentorul său politic, Gheorghiu-Dej. După 90, într-un interviu televizat Titus Popovici, unul dintre scriitorii ce-au gravitat în jurul demnitarilor comunişti, a prezentat relaţia aceea ca sigură.  Special, pentru elucidarea enigmei, l-am căutat însă şi întâlnit  pe Pavel Câmpeanu. În 2002, fostul camarad de detenţie cu Ceauşescu, Dej şi ceilalţi doftanişti în penitenciarul din Caransebeş, a confirmat realitatea acelui episod. „Nu Dej fusese partenerul lui Ceauşescu, ci un anume Marcovici”, a precizat însă Pavel Câmpeanu după informaţii din surse primare. Dimpotrivă,  „Bătrânul”, cum era Dej poreclit, îi sfătuia pe tineri „să nu cadă în murdăria ce după-aceea le-ar otrăvi viaţa”. Şi o făcea cu tact de mare pedagog, povestea Câmpeanu. Mi-a relatat în acest sens şi o întâmplare personală. Era bolnav, la infirmeria din Caransebeş şi vorbea, în şoaptă, cu prietenul ce i se aşezase pe pat. Văzându-i aşa, “Bătrânului” i-a părut apropierea prea tandră. Atunci i-a avertizat pe tineri asupra capcanelor vieţii de închisoare.

Precizarea lui Pavel Câmpeanu asupra corupătorului Şmil Marcovici a primit confirmarea din autobiografia lui Chivu Stoica  menţionată anterior.

Dependenţă amoroasă

Se poate spune că Nicolae Ceauşescu a fost homosexual? Nu, fără îndoială.

Psihologii care cercetează comunităţile speciale ale deţinuţilor, cunosc amploarea fenomenului homesexualităţii din aceste spaţii. E şi acesta un sindrom de detenţie. Şi de adaptare la mediul închis unde trebuinţa relaţiilor afective  dobândeşte conotaţii speciale. După eliberare, cu rare excepţii, heterosexualii redevin la orientarea normală.

În acea experienţă traumatizantă pentru tânărul Ceauşescu – cel puţin din perspectiva anchetei la care a fost supus –, Dumitru Popescu a văzut cheia dependenţei sale amoroase de nevastă. Căci Nicolae Ceauşescu a fost bărbatul unei singure femei. Personajele feminine din viaţa sa afectivă sunt, exclusiv, mama, surorile, nevasta şi fiica.

Înseşi ultimele zile şi moartea soţilor Ceauşescu reprezintă „o apoteoză a iubirii exclusive, de o viaţă”, a scris Dumitru Popescu.  Iar “secretul paralizant” de la Doftana a fortificat-o. Căci Ceauşescu – care „nu apucase să cunoască femeia în scurta lui tinereţe de om liber, iar în închisoare, printre deţinuţii politici riguroşi moral dar nu chiar ascetici, ar fi primit botezul focului în amorul intermasculin” – a devenit dependent de prima lui femeie. Lenuţa Petrescu a fost aceea  „care, la eliberare, cu răbdare, înţelegere şi tandreţe, a reuşit să-l dezbare pe tânărul revoluţionar de obiceiul deprins în tenebrele închisorii, făcându-l să se întoarcă definitiv la deliciile amorului heterosexual”. Astfel, Ceauşescu  „nu s-a mai putut apropia niciodată de o altă femeie, în afara ocrotitoarei-mentore de care a devenit dependent” (Memorii, Curtea Veche, 2006). Aceasta a fost explicaţia durabilităţii şi efectelor celebrului cuplu, oferită de unul dintre cei mai longevivi demnitari din preajma lui Ceauşescu.   

Când s-au construit marile complexe studenţeşti, Ceauşescu s-a împotrivit propunerii de-a avea camere pentru  doi studenţi, altfel decât în blocurile pentru căsătoriţi.  Nu care cumva şi alţi tineri să cadă pradă ispitei homosexualităţii, a fost  concluzia aceluiaşi Dumitru Popescu. Desigur, nimănui mărturisită, atunci.

Corupătorul şi martorii

Exclus din partid la Doftana, după cum scrie Chivu Stoica, Şmil Marcovici a fost scos şi din istoria oficială a partidului comunist.  Pare a i se fi pierdut şi numele după decesul sub dărâmăturile închisorii Doftana la cutremurul din 1940.

A fost însă unul dintre personajele însemnate ale PCdR. În noaptea de 12 iulie 1935, Siguranţa l-a arestat în Bucureşti, împreună cu Ana Pauker şi Dimităr (Dimitrie) Ganev (Ganef). Cei trei emisari ai Cominternului reprezentau nici mai mult, nici mai puţin decât  Secretariatul PCdR. Trădaţi de  tovarăşul lor, Ion Zelea-Pârgaru al patrulea membru din conducere. A dispărut şi Zelea-Pârgaru, la propriu şi figurat, în groapa istoriei comuniste. A fost asasinat în contextul vendetelor dintre luptătorii în Rezistenţă şi colaboraţionişti ce-au bântuit Europa post-belică.

Pauker, Marcovici şi Ganev au constituit nucleul celui mai mare proces anti-comunist din România, organizat la Craiova în 1936. Li s-au adăugat într-o primă etapă, soţii Kaufman, gazdele casei clandestine unde Secretariatul PCdR ţinuse sedinta conspirativa. Ceilalţi 14 ce-au compărut în instanţă au fost prinşi la începutul lunii iulie 1935, cu ocazia unei sedinte UTC.  În ordinea actului de acuzare, la Craiova au fost judecaţi: Ana Pauker, Şmil Marcovici, Dimitrie Ganev, Estera Radosovetki, Emanoil Kaufman, Andor Bernat, Vilma Kajesco, Donca Simo, Adi Ladislau, Samoil Bruc, Iancs Herbach, Ernest Schoen, Ştefan  Csazsar, Ana Csazsar, Ştefan Naghy, Alexandru Moghioroş, Liuba Chişinevschi, Leizer Grimberg şi Alexandru Drăghici.
“Activitate împotriva Statului Roman şi tulburarea liniştii publice”, a fost  principala lor acuzaţie. I-au apărat 24 de avocaţi, în frunte cu Pătrăşcanu şi Maurer. Printre avocaţii apărării a fost şi Ghiţă Ionescu care, după război, în emigraţie a publicat o istorie a comunismului în România.

Dar totalul pedepselor acordate de catre Consiliul de Razboi al Corpului I Armată a  însumat 155 de ani de închisoare.

Deşi la Craiova, Ganev a fost condamnat la 10 ani de detenţie, în 1940 a fost eliberat din închisoarea Doftana.    

Cât despre Chivu Stoica, se născuse în 1908, la Smeeni (Buzău). Era al şaptelea copil al unei familii cu două hectare de pământ. S-a calificat cazangiu şi a fost primit în partid în 1931. Făcuse parte din comitetul de grevă la CFR Griviţa în februarie 1933. Astfel că a fost condamnat la 12 ani închisoare.  În favoarea sa s-au organizat mari acţiuni de către mediile comuniste internaţionale. În Franţa, aspre exemplu, s-au tipărit sute de mii de cărţi poştale cu fotografia lui Chivu. Multe au fost trimise pe adresa Legaţiei României din Paris. Fenomenul a fost raportat de ambasadorul Gheorghe Tătărăscu ministrului de externe Nicolae Titulescu.    

Moartea “Balaurului” Savinescu

Tainele Doftanei şi notele discordante ale vieţii de închisoare cu propaganda de “universitate comunistă” vor fi fost multe. Cert este că directorul Savinescu a fost asasinat înainte încă de-a fi instaurată “dictatura proletară”. Devenise, se spune, şi el preşedintele unei organizaţii ARLUS din Ardeal, după intrarea sovieticilor în ţară.  A fost însă dat în vileag.

Astfel, în ancheta comandată de Ceauşescu pentru reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din 1968, în faţa comisiei a fost adus şi procurorul Grigore Râpeanu, component al completului ce-a judecat “loturile Pătrăşcanu” (1954). Printre altele, Râpeanu a declarat că în iarna lui 1946-1947 fusese numit procuror cu delegaţie provizorie pentru a conduce parchetul civil din Cluj. Într-o dimineaţă a fost chemat de colonelul Mihai Patriciu (nume real Mihai Grunsperger) pentru a constata decesul “Balaurului” cum fusese poreclit directorul închisorii Doftana. Râpeanu nu-I cunoştea nici măcar numele corect, pomenindu-l drept Dafinescu. L-a refuzat pe şeful poliţiei clujene, a declarat el, deoarece nu voise să-i servească de “acoperire”. Era certă asasinarea fostului director de închisoare. Savinescu fusese urcat într-o maşină din Cluj pentru transfer la Oradea. În zona Huedin a fost coborât şi împuşcat sub pretextul fugii de sub escortă. 

„Puliţie” şi „pulitic”

O revedere deloc plăcută va fi fost pentru tânărul şef al UTC vizita lui  Dimităr Ganev la Bucureşti în 26 iunie 1945. Conform procesului verbal al întâlnirii lui Ganev ca reprezentant al comuniştilor bulgari cu conducătorii români ai partidului, atmosfera era destinsă. Ana Puker i-a amintit oaspetelui de procesul de la Craiova. Ţi-aduci aminte, zice ea, cum le vorbeai tu judecătorilor de „puliţie” şi de „pulitic”?!

 În discuţiile cu intenţia unui schimb de experienţă, Ceauşescu s-a interesat, modest şi la locul lui, despre tineretul bulgar. Nimic din consemnările documentului nu lasă să se înţeleagă că l-ar fi cunoscut anterior pe Ganev.

Dimităr Ganev (1893-1964), născut (ca şi Anton Pann) la Pleven, va deveni ministru al comeţului exterior (1948- 1952) şi preşedintele parlamentului bulgar (1958-1964).

Alt secret mortal al Doftanei

Printre secretele mortale ale Doftanei se află şi acela privind geneza şefiei lui Gheorgiu-Dej. Istoriografia comunistă a prezentat-o ca rezultat al alegerilor din închisoare. În realitate, în 1940 când a fost eliberat din Doftana, Ganev – ca superior în ierarhia Cominternului – i-a predat lui Gheorghiu-Dej conducerea celulei comuniste din închisori. Numirea conducerii partidului de sus în jos a fost totdeauna practică uzuală în organizaţia comunistă.

În biografia publicată de secţia de propagandă a partidului în 1951, Dej a fost prezentat ca şi conducător al celulei comuniste de la Doftana încă din 1938.  “Scumpul nostru tovarăş Stalin, i s-ar fi adresat deţinutul Gheorghiu-Dej lui Stalin cu acel prilej. În momentul deschiderii conferinţei de partid a celulei noastre, în condiţiile celei mai grozave terori, într-una din cele mai sălbatice cazemate ale burgheziei din lumea întreagă, primul nostru gând se îndreaptă spre tine, cel mai mare bolşevic şi conducător al proletariatului mondial”. 

Se înţelege că după “destalinizarea” făcută de Hruşciov (1956), şi presupusa misivă a trecut la secret.