Ceauşescu în prima campanie politică

Se spune că singurul act de veritabilă înfruntare a lui Ceauşescu din vremea puterii, a fost cuvântarea lui Constantin Pârvulescu la Congresul al  XII-lea al PCR (1979).

Dar după ce-a contestat metodele secretarului general, l-a întrerupt, din sală, George Macovescu. L-a învinuit că mâinile îi sunt mânjite de sângele lui Pătrăşcanu. În insolitul dialog, Pârvulescu  a contra-atacat cu aluzia la misiunile lui Macovescu din anii războiului.  (Vezi http://www.youtube.com/watch?v=UXjlz5S0JGQ). Şi, nu întâmplător, a urcat la tribună Popescu-Puţuri. Cunoscătorul şi arhivarul istoriei partidului a lansat astfel  avertismentul dezgropării secretelor. În aplauzele congresmenilor apoi, Nicolae Ceauşescu a afirmat fără echivoc: sângele lui Pătrăşcanu se află şi pe mâinile lui Pârvulescu (Vezi http://www.youtube.com/watch?v=bD0ATAf2RHQ&feature=related).

Era adevărat că Pârvulescu avea mîinile pătate de sânge. Nu Pătrăşcanu plătise însă greşelile lui din ilegalitate, ci Remus Koffler, adjunctul lui Foriş. Iar pe Koffler, Ceauşescu nu-l reabilitase public în 1968. Deşi, la fel de nevinovat, fusese condamnat şi executat împreună cu Pătrăşcanu.

Ca şi pe Pârvulescu, Ceauşescu i-a avut la mână şi pe alţi grei ai partidului cu diverse istorii şi fapte din anii războiului. Fiind în anturajul conducerii comuniştilor deţinuţi, a capitalizat întâi avantajele victoriei. Apoi a profitat de cunoaşterea secretelor şi slăbiciunilor celor din grupul Dej.

Cauzele fracţionismului

În mai 1942, din penitenciarul Caransebeş, Teohari Georgescu i-a făcut lui Foriş comunicarea ce-a dus la ruptura dintre comuniştii deţinuţi şi conducerea de afară.  “Familia” (organizaţia de partid) a fost revizuită (după contra-anchete). Şi au fost scoşi din ea o sută de oameni. Prin urmare, Apărarea Patriotică să nu mai trimită pachete celor eliminaţi din lista ataşată scrisorii sale. Suta de excluşi a fost însă o exagerare, după cum s-a dovedit mai târziu. Dar Foriş s-a ofensat sporind suspiciunile ce planau asupra lui.

Conflictul e însă mai vechi, reieşea din scrisoare expediată de Foriş, în numele CC al PCdR “celulelor” din închisorile Văcăreşti, Caransebeş şi Mislea, în octombrie 1943. Criticile anterioare făcute “tovilor” din Caransebeş conduşi de “tovul X” (Gheorghiu-Dej) au fost reluate şi aici. Contrar liniei date de Foriş ca deţinuţii din închisori să refuze plecarea pe front împotriva URSS ori să muncească pentru “maşina de război” nazistă, la Caransebeş s-a făcut altfel. Dacă vor fi trimişi, vor merge în război, ar fi răspuns ei autorităţilor. Deşi n-a fost cazul.

Stahanovism pentru duşman

Încă mai dur critică Foriş lucrul deţinuţilor la aeroportul din Caransebeş (fac “muncă stahanovistă” pentru duşman).  Iar cei cu alte opinii, împreună eliminaţii din “colectiv” după contra-anchete, fuseseră  mutaţi de la Caransebeş. “Regimul hitlerist a ştiut să aprecieze foarte mult” şi a transferat 70 de deţinuţi la Lugoj “pentru liniştirea sufletească a tovilor noştri de la Caransebeş”, îl acuză Foriş de trădare pe Dej. În paranteză fie spus însă, Koffler sporea fondurile partidului cu bani mulţi din antreprizele constructorilor Calmanovici, Berman şi Harstein ce lucrau tot pentru aliaţii germani. Izolarea “adevăraţilor patrioţi”, cum le zice Foriş, la Lugoj se făcuse prin directorul general al penitenciarelor, colonelul Alexandru Petrescu. După inspecţia lui la Caransebeş, pentru liniştirea spiritelor, şi Miron Constantinescu, vinovat de lipsă de vigilenţă în activităţile partidului, fusese mutat la Lugoj.      

Foriş i-a criticat că muncesc pentru duşman şi pe lagheriştii din Tg.Jiu care prestau la tunelele căii ferate Bumbeşti-Livezeni. De partea lui Ovidiu Şandru, conducătorul numit de Foriş în lagăr, a fost şi Alexandru Iliescu. În schimb, Marioara Iliescu intrase în contact, fără ştirea lui Foriş, cu “celula” din Caransebeş. Fiind la “resortul militar” s-a angajat să aducă 25 de costume şi arme pentru ca Dej şi oamenii săi să poată evada.

Căderile puse în seama lui Foriş

Prima dată Foriş a fost acuzat ca trădător de Muller, conducătorul tipografiei ilegale care  căzuse în 1940. La cercetarea din închisoare, în loc să-şi recunoască vina de-a nu fi respectat regulile conspirativităţii, l-a învinuit pe Foriş.

Cel mai greu au cântărit “argumentele” date de membrii Secretariatului – Chişinevshi, Teohari Georgescu şi Birtaş -, în 1941. Li s-a adăugat, anul următor, Vincze. “Astfel Vinţe Ioan când a venit în închisoare a declarat că partidul se găseşte în mâna duşmanilor, că se petrec astfel de lucruri care nu pot fi explicate decât prin aceea că în fruntea partidului se găseşte un duşman, a susţinut Teohari Georgescu A arătat pentru a da exemple că  în 1942-1943, adică în plin război, CC a cerut Organizaţiei de Bucureşti să întocmească liste scrise cu toţi membrii de partid, pe instituţii şi întreprinderi, care să fie centralizate de CC ca să se cunoască numărul membrilor de partid.”

Lui Foriş şi “bandei” sale i s-au mai imputat căderea lui Ilie Pintilie şi “neînţelegerile” cu Pârvulescu. Pârvulescu fusese consemnat de Foriş într-o casă conspirativă pentru a-şi face autocritica tocmai pentru o greşeală a sa ce-a dus la “căderi” successive.

La Caransebeş a sosit apoi un mesaj, transmis de Petre Gheorghe înainte de execuţie, prin Elena Pavel (sora Victoriei Sârbu şi soţia “fracţionistului” Ştefan Pavel) cum că tot Foriş ar fi fost “trădătorul” lui.

Suspiciunile, prezentate ca fapte certe s-au răspândit din închisoarea Văcăreşti încă din primăvara lui 1942. Pe-acolo trecuse, “în etapă”, grupul deţinuţilor evrei din Caransebeş care, conform deciziei lui Antonescu, erau trimişi în Transnistria. Lazăr Grunberg, împreună cu Dej şi Chivu Stoica, anchetaseră căderea Secretariatului din 1941. Iar concluziile s-au răspândit în toate părţile.

Aşa au ajuns la urechile lui Foriş. Care, declară Gheorghe Pintilie, a încercat “să creeze grupuri” ca să-i izoleze pe “fracţionişti”. Dar, mai abili decât Foriş, oamenii “tovului X” au luat legătura şi au “prelucrat”, prin Miron Constantinescu, “celula” din Lugoj. La Văcăreşti, Lili Weigl (iubita lui Koffler) numită conducătoarea “celulei”, nu a putut să le subordoneze pe Liuba Chişinevschi şi pe Martha Csiko (viitoare Marta Drăghici). “Eram siguri 100% că acolo la Partid şi la Apărare este o provocare”, declară Pintilie în 1967 comisiei numite de Ceauşescu pentru cercetare.  Căci şi Apărarea trimitea disproporţionat ajutoarele – unora pachete mari, cu alimente deosebite, altora lucruri fără importanţă.

Iar de aici şi până la eliminarea lui Foriş,  nu s-a mai discutat decât asupra mijloacelor.      

O floare şi trei grădinari

Roluri secrete şi legături intime au determinat evenimente de mare impact. Din iubiri neaşteptate ori simple aventuri s-au creat situaţii stranii. Deznodămintele lor au rămas uneori necunoscute chiar şi protagoniştilor.

Un personaj cheie în enigmele puterii grupului Dej a fost Ana Toma (1912–1992). S-a născut la Botoşani, în familia Grossman. Studentă la matematică fiind în Bucureşti, s-a măritat cu colegul ei, Sorin Toma (nume real Moscovici). După ce viitorul redactor şef al oficiosului PCR “Scânteia” a emigrat în URSS, Ana Toma a devenit tehnica lui Constantin Pârvulescu. Şi, ca în multe asemenea cazuri, amanta lui. Dintr-o întâmplare, cei doi au declanşat o dramă relatată astfel de Victoria Sârbu în anchetă:  “Tov. PÂRVULESCU întorcându-se de la o şedinţă împreună cu tov. ANUŢA TOMA într-o maşină, a pierdut în maşină un plic cu note printre care se aflau şi datele despre o serie de tov. care lucrau la statistică. Printre aceşti tov. menţionaţi în aceste note erau şi datele despre tov. BIJI care era vărsat de la munca de tineret la Uniunea Patrioţilor. Plicul pierdut în maşină a fost dus de către şoferul maşinii şi predat Siguranţei.”

Întâmplarea, confirmată în “ancheta Pătrăşcanu” de agenţi ai Siguranţei arestaţi şi de ceilalţi ilegalişti în cunoştinţă de cauză, a declanşat o catastrofă.  Arestat şi bătut, Mircea Biji, funcţionar la Institutul Central de Statistică, a spus tot ce ştia. În consecinţă, a căzut “celula de partid de la Universitate”, în frunte cu  Miron Constatinescu şi a fost identificată o casă conspirativă, “casa Wexler”. Acolo se afla arhiva partidului, depozitată de Koffler. Din documentele astfel descoperite, s-au stabilit conexiunile între PCdR şi Frontul Plugarilor şi a fost arestat dr. Petru Groza (viitor premier în 1945). Pentru toate acestea, Koffler a plătit cu viaţa.

Atunci însă, Ana Toma a făcut pasul trădării. Fără ştirea lui Foriş, a procurat un aparat de radio de cea mai bună calitate deţinuţilor de la Caransebeş. În felul acesta l-a cunoscut pe agentul sovietic Pantelimom Bodnarenko, membru al comisiei de control din închisoare. “Scrisorile din afară treceau prin mine şi după aceea le dădeam tovarăşilor, şi-a descris Pintilie misiunea, în 1967. Materialele mi se dădeau mie seara când ne închidea, pentru că erau vreo 6 locuri unde să fie ascunse materialele. Era greu de citit pentru că se scria pe foiţe subţiri. Deci mie mi se dădeau materiale şi pentru ieşire şi pentru prelucrare.” 

Scânteia pasiunii dintre Ana Toma şi ucraineanul care va fi primul şef al Securităţii a marcat istoria partidului. Din necunoaşterea acestor istorii de viaţă, a apărut ipoteza formării cuplului la ordinul serviciilor speciale sovietice. Prin Ana Toma ar fi fost temutul Pantiuşa ţinut sub control.

În fapt, prin iubirile sale cu trei bărbaţi importanţi în nucleul puterii comuniste, Ana Toma a fost un personaj cu greutate în balanţele “fracţionismului” din diverse etape.

Norocul lui Ion Iliescu

Începutul carierei de activist al lui Ion Iliescu, i-a prilejuit lui Gheorghiu Dej aduceri aminte. După informaţiile date de Paul Sfetcu cel care-a fost şeful de cabinet al liderului, Dej a stat în cumpănă dacă să semneze ori nu trecerea la propagandă a unui specialist cu o foarte utilă calificare, precum inginerul hidrotehnic Ion Iliescu. Cu acea ocazia a povestit cum a vrut tatăl lui Ion Iliescu să-l subordoneze şi cum s-a opus liniei lui la Tg.Jiu. “Intrigant, oportunist politic, sectar, fracţionist”, “cu pretenţia de ideolog comunist autodidact, precum şi mare conducător de mase”, l-a evocat Dej. Când Iliescu tatăl a venit, după război, să solicite muncă de partid, Dej l-a alungat cu ameninţarea că-l va izgoni de oriunde.

“Ion Iliescu are însă o mamă care merită toată admiraţia şi consideraţia noastră, şi-a continuat evocarea Dej.  Ne-a ajutat mult în timpul când eram închişi făcând mari servicii partidului.”     

Ce vreţi voi, căpoşilor? – zicea tatăl lui Iliescu

Chivu Stoica a descris momentul opoziţiei tatălui lui Ion Iliescu în lagărul Tg. Jiu . Eliminării lui Ovidiu Şandru, reprezentantul lui Foriş în “celula” de la Tg. Jiu, i s-a opus vehement Alexandru Iliescu astfel: “Hei, ce-aţi venit voi, căpoşilor, voi vreţi să faceţi aici treabă; aicea este o dispoziţie dată de Foriş, vreţi voi s-o răsturnaţi?” Am răspuns că noi nu cunoaştem aceste dispoziţii, aici este un colectiv, noi am organizat, am desemnat pe cineva în conducere, nu aşa. Noi vrem să ne refacem căci dacă situaţia politică devine din ce în ce mai favorabilă nouă, pot fi şi momente politice grele pentru noi, şi, dacă suntem organizaţie unită ne putem apăra viaţa şi putem dăinui, trecând peste toate momentele grele. Spune iar “voi căpoşi”, ăsta era cuvântul lui …adică cu capul…”lăsaţi-mă eu stau cu Şandru.”

Complicităţi şi răsplăţi 

Din multe puncte de vedere, Caransebeşul a fost o şcoală bună pentru Ceauşescu. Aici a  învăţat multe despre duplicitatea şi preţul oamenilor “de vază”.

Înainte de-a fi şeful penitenciarelor, colonelul Petrescu deţinuse funcţia de preşedinte al secţiei a III-a a Curţii Marţiale din Bucureşti. El prezidase completul de judecată care condamnase pe Teohari Georgescu şi pe Iosif Chişinevschi, secretari ai CC, în 1941. Cu şperţ şi intervenţii, îi “scăpase” cu zece ani închisoare.  În război însă, i-a  trimis la moarte pe cei cinci membri ai grupul Paneth-Kornhauser-Ada Marinescu. Transferat de la Curtea Marţială la Direcţia Penitenciarelor, Petrescu i-a favorizat pe comuniştii din închisori. Nu convingerile politice, ci contra-ofensiva sovietică pe Frontul de Est motiva noile orientări ale autorităţilor. În 1947, Teohari Georgescu a încredinţat procesul liderilor ţărănişti în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache colonelului Petrescu.

Şi Gheorghe Dumitrescu, directorul închisorii Caransebeş după decesul lui Irimescu, a fost promovat de către Teohari Georgescu director în Ministerul de Interne. Iar  procurorul  Dobrian a făcut primul pas în “lumea nouă” ca acuzator public în Tribunalul Poporului. În tripleta instituţiei, se alătura fostului deţinut la Caransebeş, Alexandru Drăghici şi Alexandrei Sidorovici (nevasta lui Silviu Brucan).