Căsătoria lui Ceauşescu

Părinţii comunismului au pus la zid familia ca instituţie burgheză. Dar fetele au ţinut să fie mirese. Iar statul comunist a impus  disciplină şi economie în administrarea resurselor sociale prin căsătorie.

Conform actului de căsătorie nr. 2592/947, pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu s-au  căsătorit la Bucureşti.

Nu s-a aflat încă nimeni care să ştie circumstanţele ceremoniei. Valentin, primul lor copil s-a născut însă la doar două luni după căsătoria părinţilor. Putem astfel deduce că apropierea naşterii i-a determinat părinţii să se prezinte la starea civilă. Şi presupune că, gravidă în şapte luni,  mireasa n-a făcut mari pregătiri, nici cu găteala, nici cu ospăţul de nuntă. De altfel, activiştii partidului primeau casă, mobilă şi tot ce le era de trebuinţă de  la „economul” Pantelimon Bodnarenko. Sub coordonarea lui, „gospodăria de partid” a apărut imediat după ieşirea comuniştilor din închisori.

Casnică, dar cu pretenţii

Cu două luni înaintea prezentării la starea civilă, Lenuţa renunţase la muncă. „Activase” după război, conform autobiografiei datate 5 decembrie 1949, în organizaţii de tineret din Capitală. Speranţă a  „vremurilor noi” i-a fost dintru-început Nicu. Se mutase o vreme cu el la Constanţa, pe strada Sarmisegetusa.  “Nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc”, recunoscuse ea însăşi în amintita autobiografie. Aceasta pare a fi prima şi ultima  autocritică a Elenei Ceauşescu.

În reclamaţia înaintată secţiei de cadre de către două activiste se spune  că “tovul Ceauşescu” petrecea abia două-trei zile din săptămână la Bucureşti în vara lui 1946. Dar cuplul stabilit în strada Doctor Lister 63, beneficia de trei camere de locuit plus anexe (bucătărie, baie şi hol).  Iar în casa aceasta mare, primită de la partid, Lenuţa se purta mai rău ca proprietăresele, reclamau tovarăşele repartizate, provizoriu, să locuiască în cea mai mică dintre camere. Ca să scape mai repede de ele, Ceauşeştii  le-au îngrădit accesul la bucătărie şi toaletă, şicanându-le şi pe  chestiuni de morală! Nici modestia, nici onestitatea de a-i reprezenta pe săraci nu-i caracteriza pe Ceauşeşti. Deja în 1949 erau mutaţi în inima Cartierului Primăverii, pe Herăstrău nr.27.

Lenuţa lui Briceag

Născută la 7 ianuarie 1919, în satul Petreşti (Dâmboviţa), Elena Petrescu avea şi ea tatăl plugar. În familia cu 4 hectare de pământ şi casă de locuit erau însă doar doi copii.

În sat, fetei i s-a spus Lenuţa lui Briceag. Porecla o primise Nae Petrescu de la consăteni după ce şi-a deschis prăvălie în casă. Ţăranul cu pământ de “mijlocaş” vindea “gaz”, sare, zahăr, aţă, ace, cuie. Poate tutun şi ţuică de casă. Sigur, bricege, marfă deosebită pe piaţa locală. Nae Petrescu a murit în 1949 după ce-a apucat să-şi vadă copiii “ajunşi bine” la Bucureşti. Alexandrina, soţia lui, i-a supravieţuit însă patru decenii.   

Altă etapă nedesluşită din tinereţea Elenei Ceauşescu durează din noiembrie 1939 până în august 1941. Conform chestionarului de cadre era fără lucru. Din ce-a trăit, nu se ştie. Căci nefiind măcar membru al PCdR, e greu de crezut   că Ajutorul Roşu a salarizat-o. Presupunerile, preluate şi de istorici, au mers până la ipoteza prostituţiei. Bârfa a fost colportată după 1990 de înşişi fraţii lui Nicolae Ceauşescu. Printre colegii de detenţie şi chiar din boxa acuzaţilor, fostul general de Securitate Andruţă Ceauşescu îşi învinuia exclusiv  cumnata împuşcată de tragedia familiei şi de tot răul României. Pe când Nicolae Ceauşescu se afla la închisoare, a relatat el, vrusese să-şi viziteze viitoarea cumnată ce locuia cu Adela-n chirie. Le-a găsit petrecând cu doi nemţi, dezbrăcate.

În 1951, conform practicilor de cadre, Elenei Ceauşescu i s-a făcut o caracterizare. Soţul ei era atunci şeful DSPA, cu grad de general-maior şi membru supleant al CC al PMR. Familia avea trei copii: Valentin (născut în 1948), Zoia (1949) şi Nicu (1951). Iar Elena revenise modest în “câmpul muncii” ca şefă a cadrelor personalului auxiliar de la revista Cominformului. Cadriştii i-au apreciat atunci energia, activismul, spiritual de orientare şi iniţiativă. I-au remarcat însă orgoliul şi suficienţa (“nu e pătrunsă de spirit autocritic”, în formularea consacrată). Şi nu i-au dat vechime de partid decât începând cu 23 august 1944.

Autobiografia Elenei Ceauşescu din 1949

Elena Ceauşescu (Petrescu) mam născut în comuna Petreşti, jud. Dâmboviţa, în anul 1919 la 7 Ianuarie. Părinţi se numesc Nae şi Alexandrina ocupaţia agricultori avere 4 hectare de pământ şi casă de locuit, în tre ani 1926-1930 am făcut şcoala primară în com unde mam născut. În anul 1936 am venit la Bucureşti, am intrat ca ucenică la fabrica Lantex. în urma unei acţiuni am fost concediată. dintre cei care mă cunoşteau este Adela Petrescu. am lucrat la fabrica Texca până 1937 am intrat la fabrica Minerva. Din 1936 am participat la şedinţele Sindicatelor Unite din Şerba Vodă mă cunoaşte Rada. în 1937 am început să lucrez pentru apărare până în 1939. prima legătură a fost Oltăr (fratele lui Jan care lucrează la CC) dintre cei care se pot lua referinţe este Lenuţa Georgescu, Ursuleasca. În 1939 când sa format comisia pentru tineret am luat parte şi am început să lucrez pentru U.T.C. În 1939 am fost făcută m.p. mi sa comunicat de Ioniţă (metalurgistu) împreună cu Sara David care lucra în aceiaşi fab cu mine mă cunoaşte ca m.p. şi Nicu Geanu  care lucra pe linie de tineret în acelaşi sector cu mine, urma să fim în aceiaşi celulă. În toamna lui 1939 a fost grevă la fabrica Minerva, am luat parte în comitetu de conducere al grevei, dintre muncitorele de acolo mă cunoaşte una Elena, Jana Popescu, am rămas fără lucru până în tomna lui 1940 am intrat la fabrica Jachard până în 1941 am lucrat în comitetu local pe linie de U.T.C. ca secretar al Sectorului III Albastru. mă cunoşte Demeter, Nechifor Stan, Ilona Pop, Matei Socor. în 1941 am primit un avertisment din cauză că am fost întro casă conspirativă şi am fost lăsată fără legătură de către Rec Ştefan care sa dovedit că a fost agent de siguranţă încă din 1940. În septembrie am fost arestată singură. am fost dată de Mitran care devenise provocator, nu am recunoscut nimic şi nu am dat pe nimeni din lipsă de dovezi am fost eliberată. Din Noiembrie 1941- 1942 am avut legătură cu Zugravu care avea o atitudine provocatoare, am cerut legătură superioară ca să arăt atitudinea lui,  a rupt cu mine rămând fără legătură pe linie de UTC. În 1943 prin Iulie am luat legătură pe linie de apărare cu Revi Elena, Olga Voss până la 23 August am dus colete pentru Târgu Jiu. După 23 August am lucrat la Sectorul III Alb. Pe linie de U.T.C. ca secretară de sector până la crerea T.P.mă cunoşte din muncă Neagu andrei, Loţi Ladislau.

Am mai lucrat la T.P. la Pioneri La urmă la cadre cu Tincuţa, Marta, la Educaţie Politică cu Moisescu, Lidia. În primăvara lui 1947 am lucrat la U.F.D.R. sect I Galben cu munca culturală până în August 1947. Am plecat în concediu de boală. În acest timp am şi născut, de două ori, dar de şi am avut greutăţi totuşi am fost neglijentă că mam lăsat copleşită fără să fiu mai energică nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc. Elena Ceauşescu

„Revoluţia sexuală bolşevică”

„Tovărăşia de viaţă” ai cărei adepţi deveniseră comuniştii români era consecinţa „revoluţiei sexuale bolşevice”.

 La originile noii societăţi sovietice au stat însă felurite şi bizare experimente. În ceea ce priveşte sexualitatea, în anii 20 circula ideea că „dragostea este o simplă trebuinţă fiziologică care trebuie tot atât de simplu satisfăcută precum setea şi foamea” (Radu Clit, Revista Internaţională de Psihologie Politică  Societală, 1/ 2011). Printre noutăţile vremii s-au remarcat şi manifestaţiile pentru iubirea fără reţinere şi prejudecăţi. S-au emis chiar proiecte de genul amplăsării unor cabine destinate relaţiilor sexuale, cu frecvenţa şi naturaleţea toaletelor publice. Alţi apostoli roşii pledau pentru fericirea „socializării femeilor”. Anumite comunităţi au apucat s-o şi guste. Astfel că printre „poveştile de groază” relatate de prizonierii români în URSS la întoarcerea acasă a fost şi aceea a „cazanului comun” la care trecuseră ruşii  şi cu mâncarea, şi cu femeile.

De altfel, părinţii fondatori ai ideologiei comuniste sugeraseră superioritatea convieţuirii primitive faţă de căsătoria burgheză, bazată pe proprietate şi aservirea femeii, Copiii rezultaţi din uniunea unui grup de femei cu un grup de bărbaţi urmau a fi crescuţi şi educaţi de instituţii speciale, eliberând părinţii de povara lor.

De numele Alexandrei Kollontai (1872-1952) se leagă însă conceptul „iubirii tovărăşeşti”. Prima femeie ambasador din lume a susţinut în scrierile sale că sexualitatea „omului nou” poate să se exprime liber în orice formă şi fără contract. „Dragostea tovărăşească” – fără gelozie, proprietate şi oprimare – ar fi asigurat şi solidaritatea socială preconizată de ideologie. În pofida acestor idei inovatoare, aristocrata convertită la bolşevism a făcut o fixaţie amoroasă pentru mai tânărul marinar Pavel Dîbenko. 

Instaurarea “dictaturii proletariatului” a însemnat şi sfârşitul “revoluţiei sexuale bolşevice”. Prin legile sovietice ce-au fost copiate şi în România, femeile au fost declarate cetăţeni cu drepturi egale bărbaţilor. În principal din considerente administrative şi sociale, amorul liber a fost surclasat de promovarea familiei. De actul căsătoriei depindea şi importanta hârtie a repartiţiei unui domiciliu comun. 

Nuntă tovărăşească

După război, se  răspândise printre tinerii comunişti obiceiul de-a „se lua” fără acte. Se însoţeau „la sediu” ori  „pe teren”. În epocă, şedinţele se prelungeau în noapte iar „plenarele de activ” ţineau două-trei zile. Nesfârşite campanii de „lămurire” îi purta  prin ţară. Cum partidul n-avea pe-atunci reţea de hoteluri, case de oaspeţi şi „camere oficiale”, îşi încropeau pat prin primării ori se-oploşeau la localnici.

Cu trei luni înintea căsătoriei Ceauşeştilor, se însurase şi Ion Ioniţă (viitor ministru al Armatei) cu fosta ilegalistă Cecilia Wolfsohn (viitoare cercetătoare în istorie). Muncitorul metalugist, intrat în partid în primăvara  lui 1945 îşi cunoscuse soaţa ca şi cursant al ei la „şcoala partidului”.  În septembrie 1947 au hotărât să se căsătorească, scrie Cecilia Ioniţă în memoriile sale (Istorii vechi şi noi, Printech, 2011). S-au prezentat la Primăria Sectorului 2. Când să înceapă oficierea, funcţionarul a întrebat după martori. Neştiind de asemenea trebuinţă, mirii i-au căutat în sediul judeţenei Ilfov. „După oficiere, ne-am întors la Judeţeană, Ionică a cumpărat un sfert de litru de ţuică, nişte măsline, ceva telemea şi i-am invitat pe cei doi martori în mica încăpere de la etajul 3, cu fereastra spre curtea interioară, unde lucram şi dormeam, relatează memorialista. Acolo, la etajul 3 am înglobat un mic ospăţ post-nupţial. Puţinătatea lucrurilor de care dispuneam nu ne crea nici cea mai mică indispoziţie. Eram tineri, ne simţeam sănătoşi, munceam zi-lumină, uneori şi noapte-zi – încredinţaţi că urnim lucrurile spre bine, spre un trai mai bun, spre relaţii interumane curate…! Ce mai, eram fericiţi!” 

Studiile Lenuţei

Povestea studiilor Elenei Ceauşescu se-ncurcă din începuturi. La Direcţia Judeţeană Dâmboviţa a Arhivelor Naţionale n-au fost predate cataloagele şi foile matricole pentru promoţia Elenei Petrescu din 1926-1930.  Intervievat în urmă cu doi ani, domnul Ştefan Ghenu, secretarul Şcolii Generale Petreşti susţine că acestea au dispărut într-o noapte din vara ori toamna lui 89. Două foi matricole pe numele elevei Petrescu N. Elena au fost reproduce însă de ziarul România Liberă din 31 decembrie 1989. Ele atestă că în anul şcolar 1928-1929, “academiciana repetentă” urmase clasa a V-a fără a fi reuşit s-o promoveze. Reînscrisă, anul următor, tabelul matricol corespunzător e barat de însemnul “atelier de croitorie”.

Pedagogii din Petreşti-Dâmboviţa par însă mai duri ca oriunde.  Căci e greu să-ţi închipui dascăli de ţară lăsând repetenţi elevi cu doar 15 absenţe într-un an şcolar. Sau dând note de 4 la purtare  şi lucrări practice. Ori că un preot  trece note de 3 şi  lasă copii de zece ani corigenţi la religie.

Cert e că Elena Petrescu finalizase patru clase primare. Dar să şi-o amintească copilă în sat, nu mai găseşti pe cineva din Petreşti. Transmise la a treia generaţie, referinţele sunt acum pozitive. Profesorul de istorie Eugen Roşu ştie de la bunica sa că a fost o fată frumoasă şi la locul ei. 

La 17 ani, Lenuţa   a venit la Bucureşti, ucenică într-o fabrică de confecţii.