60 de ani de la “dislocarea” în Bărăgan

Din satele româneşti de pe graniţa cu Iugoslavia au fost strămutaţi  40  320 de oameni şi obligaţi la domiciliu obligatoriu patru ani şi jumătate.

Din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, 12. 791 de familii au fost obligate ca în decursul a trei ceasuri, fără nici o înştiinţare anterioară, să-şi ia, fiecare, cât încape într-un vagon de marfă.  Din case şi-au scos  haine, alimente, obiecte casnice şi de mobilier. Din grajduri  şi curţi au înghesuit căruţa cu cai sau carul cu boi, vaca de lapte, găinile, porcul şi uneltele de lucru… 

Un vagon, o familie şi o casă călătoare către nu se ştie unde… Câte o garnitură de marfar din toate cele 121 localităţi de graniţă cu sârbii a pornit spre răsărit. Nefericiţii din trenuri s-au temut că destinaţia lor  e Siberia, minele sau stepa rusească.  Ca pentru etnicii germani deportaţi la sfârşitul războiului în Uniunea Sovietică. „Am plâns de bucurie…” vor povesti peste ani momentul când şi-au dat seama că nu trec graniţa ţării.

Simultan, acţiuni similare s-au derulat în satele din Ungaria vecine cu sârbii. În aceeaşi duminică de 16 iunie 1951, semn că decizia venise de la Kremlin, „titoiştii” maghiari au fost strămutaţi în pusta Hortobagy. Ca şi în România, deportaţii reprezentau mai multe categorii. Chiaburii, foştii colaboratori ai armatei germane şi „titoiştii” erau cei mai bine reprezentaţi în listele întocmite de autorităţi. Ilustrau cu ei ideologia epocii: şi „lupta cu duşmanul de clasă” la sat, şi „lupta pentru pace” din „lagărul comunist”, şi  „infiltrarea clicii lui Tito”… 

În epocă s-a folosit termenul „dislocare”. Într-adevăr, oamenii au fost smulşi din comunităţile lor şi dezlipiţi în forţă de pământul natal. „Replantaţi” în întinderile pustii ale Bărăganului, după planuri prestabilite, au populat „satele strategice”, netrecute pe hartă. În comunicarea publică şi în istoriografia  epocii, deportarea în Bărăgan a fost totdeauna subiect interzis. Pe la mijlocul anilor 90, din arhive a reieşit că pentru acţiunea „dislocării” din iunie 1951 fuseseră mobilizate impresionate forţe. Peste 20 000 de militari – din trupe de grăniceri, miliţie şi securitate – au acţionat pentru „blocarea”, „ridicarea” şi escortarea deportaţilor în Bărăgan. 

După căderea regimului comunist, Ştefan Roncov,  soţia sa Tuşi  şi fiul cel mare, Francisc mi-au povestit drama „dislocării” lor. Înaintea naţionalizării şi colectivizării, Roncovii  fuseseră gospodari de frunte în Dudeştii Vechi: 50  iugăre (aproximativ 30  hectare) de pământ, proprietari de batoză, acţionari la cooperativa şi cinematograful sătesc.  Pierduseră însă totul încă înainte de deportare.

Patru zile au călătorit cele 86 de familii din Dudeştii-Vechi până în gara Feteşti. Escortaţi de miliţieni au fost duşi în câmpul deja marcat pentru casele şi uliţele satului Feteştii-Noi ce urma a fi construit şi locuit de deportaţi. Li s-a interzis să părăsească zona. Iar pe buletine le-au aplicat ştampila „D.O” (domiciliu obligatoriu).

Câteva săptămâni au dormit în colibele şi bordeiele improvizate din primele zile. Au fost obligaţi apoi să-şi ridice case, să sape fântâni şi să planteze grădini; să construiască sediile şcolii, primăriei şi miliţiei din fiecare sat şi să muncească în agricultură, construcţii şi la drumuri.

Au murit acolo mai mulţi decât s-au născut. Doar din comunitatea Dudeştilor-Vechi, 32 de oameni au rămas îngropaţi în cimitirele noi din Bărăgan. S-au cununat, botezat şi îngropat cu sau fără preot. Căci „satele strategice” n-aveau biserici.

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în preajma Crăciunului din 1955 deportaţii au fost „sloboziţi” să revină în locul de baştină. După moartea lui Stalin, succesorul său Hruşciov a făcut pace cu Tito. Iar partidele comuniste din „lagărul socialist” au anunţat sfârşitul „luptei de clasă”.

„Dislocaţilor” nu le-a cerut nimeni, vreodată, iertare că suferiseră fără vină.

Chiaburi, trădători şi „slugile călăului Tito”

Povestea tatălui: „Prima duminică pe Bărăgan n-a fost să fie zi de odihnă. De dimineaţă, miliţienii au trecut prin colibe şi bordeie, anunţându-ne că vor veni „doi tovarăşi de la minister”. Numele ministerului, rangul şi identitatea tovarăşilor acelora au rămas şi azi un secret pentru mine. După-amiază, un elicopter a aterizat în plin câmp. Din el au coborât doi oameni care au fost întâmpinaţi de directorul Gostat-ului din Feteşti. Întâi au vorbit „tovarăşii din Bucureşti”. Pentru prima dată s-a vorbit atunci de un motiv al „dislocării” noastre.  Spuneau că au fost nevoiţi să ne „disloce” deoarece în Bărăgan e mult de lucru şi localnicii nu mai pot face faţă. Să-i ajutăm noi. Vom secera grâul şi vom pleca acasă. Mai spuneau că „s-au gândit la ajutorul nostru” tocmai pentru că suntem din Banat şi nicăieri oamenii nu ştiu să lucreze mai bine şi mai cu spor ca în Banatul nostru.

Localnicilor le spuseseră însă, dinainte, cu totul altceva. Ca să-i facă să ne urască şi să nu ne ajute cu nimic în greutăţile noastre, şi totodată să-i amăgească pe ei cu ideea că noul regim îi păzeşte de „marile pericole ale imperialismului”, i-au minţit că suntem chiaburi şi trădători de ţară. Mai ales asta: că vrem să ciuntim România vânzând Banatul „călăului Tito”.

După ce-au terminat de vorbit cei doi, a luat cuvântul directorul de la Gostat. Fără politică şi diplomaţie, el ne-a spus că, începând de-a doua zi, la ferma lor de cereale este nevoie de cinci sute de căruţe şi de o mie de perechi de braţe de lucru. Să ne organizăm între noi ca să cuprindem numerele acestea. Şi să ne prezentăm a doua zi că trebuie repede încheiat secerişul orzului ca să putem începe seceratul şi treieratul cel mare al grâului. (…)

A doua zi,  dimineaţa, l-am uimit pe omul acela. Venind pe la şapte să vadă dacă ne-am apucat de lucru, s-a mirat peste poate când a văzut întreg lanul secerat cu coasa legată în corzi. Atunci i-am spus că, în Banat, grîul şi orzul se seceră cu coasa legată în corzi. Ca să nu se scuture bobul, bărbaţii lucrează în zorii zilei, pe rouă (…).

S-au secerat şi grâul şi orzul dar noi n-am fost lăsaţi să ne întoarcem acasă. Am sfârşit de cules şi treierat şi câmpurile cu soia (…).

Patru ani şi jumătate au trecut până să ne „ridice” domiciliul obligatoriu. (…) Ne-am întors acasă tot cu vagoane de marfă. Numai că din toate animalele mari ce le aduseserăm cu noi în Bărăgan, mai rămăseseră vreo 15 cai. Restul au murit, pe rând, în timpul şederii acolo din cauza muncilor grele şi a condiţiilor proaste în care fuseseră ţinuţi. Dar în vagoanele de întoarcere, unii aveau două, alţii chiar cinci tone de cereale. Bucatele acelea se adunaseră din plata în produse. (…) Pentru unii dintre noi, grâul acela a fost singura bogăţie ce-au mai avut-o când au ajuns la casele lor. Unora, nici casele nu le mai aparţineau. Printre acei nefericiţi se află şi familia mea pentru care au urmat alţi ani de mizerie încât Bărăganul a ajuns să ne pară o amintire aproape plăcută.” 

Părinţi disperaţi de viitorul copiilor

Povestea mamei: „La 32 de ani mă găseam în mijlocul Bărăganului cu trei copii, soţul, soacra şi cu ceva mai mult decât hainele de pe noi. De ce ne-au dus acolo? Cui i-a fost mai bine pentru că noi trăiam acolo în mizerie şi ne uscam pe picioare de supărare pentru că eram socotiţi altfel decât restul lumii? (…) Copiii, copiii şi iarăşi copiii au fost grija noastră cea mare. Majoritatea copiilor din satul deportaţilor voiau să se facă tractorişti. Meseria era prezentată pe vremea aceea ca fiind cea mai utilă şi mai eroică. Dar eu m-am gândit că n-ar fi rău ca băieţii mei să înveţe nişte meserii ce pot fi practicate oricând şi oriunde. Frizeri, croitori, pantofari, mă gândeam. În starea noastră, nu puteam să ne imaginăm un viitor mai înalt pentru copiii noştri care atunci păreau a pleca în viaţă pentru totdeauna stigmatizaţi.

Feri, cel mai mare, m-a şi înţeles cel dintâi şi s-a dus, părând  aproape bucuros, să-şi facă ucenicia la un frizer. După numai patru-cinci luni a venit acasă să lucreze în meseria ce-o învăţase. Rafi, la rândul lui, a devenit ajutorul unui chelner.

Toţi trei băieţii mei au învăţat să cânte la instrumente muzicale de la un muzicant din Gotlob, dislocat împreună cu noi. Feri a învăţat să cânte la vioară, Rafi la acordeaon şi Ştefi la saxofon. Cântând băieţii pe la petreceri, aduceau şi un mic venit. (…) Aveam acum o orchestră şi o frizerie acasă. Ştefi cel mic săpunea iar Feri şi cu Rafi rădeau şi tundeau. Copiii cu preocupările lor ne-au adus şi vestea eliberării. Într-o zi ne-am trezit cu cei copii că veneau spre noi, cântând fericiţi: „De azi suntem liberi!” Pe ei îi chemaseră cei din „comisia de eliberare” să-i tundă şi să-i bărbierească. Şi drept plată  i-au trimis după buletinele noastre: să fim primii cărora li se anulează iniţialele „D.O.” din buletine.”

Feteştii-Noi – gaura neagră a domiciliului obligatoriu

Povestea fiului cel mare:  „În primul an de deportare, la cei 14 ani ai mei am avut un sentiment de nedreptate. În multe situaţii am fost umiliţi şi, poate, noi, adolescenţii resimţeam aceste umilinţe mai profund decât părinţii noştri.  Nu ne convenea, bunăoară, că localnicii strigau după noi „coreeni”. Era atunci războiul dintre cele două Corei. Şi probabil că pentru ei eram tot atât de ciudaţi ca asiaticii aceia îndepărtaţi. Dar dacă unii vorbeau cu ură zicând „rău au făcut că nu i-au dus în Siberia”, la fel durea şi când alţii spuneau despre noi „săracii de ei”.

Tinereţea cu optismul ei au învins. În al doilea an de deportare aveam o gaşcă de prieteni, alcătuită din români, bulgari, sârbi, ruteni, căci erau de toate naţionalităţile. Aveam între 14 şi 19 ani şi fiecare naţionalitate de-acolo formase un „comitet” pentru a organiza petrecerile pentru care aveam însă nevoie de aprobări de la raion. Eu eram unul dintre organizatori şi-mi amintesc bine cum decurgeau acestea. Fiecare bal al nostru începea cu un „program artistic”. Alcătuit integral din poezii, cântece şi scenete teatrale în care era vorba despre Stalin şi comunism. (…)

Pot spune că în viaţă am avut noroc că n-am fost dat afară din serviciu din cauza anilor de deportare. E adevărat că din cauza acelei situaţii a trebuit să ocolesc anumite instituţii de învăţământ superior, unde ştiam că din cauza trecutului meu nu am sorţi de izbândă. Aşa am ajuns la Institutul Agronomic din Timişoara. Dar mărturisesc că, niciodată după absolvirea lui, nu mi-am regretat meseria. Am trecut prin viaţă scriindu-mi autobiografiile într-un fel ciudat. Când ajungeam cu viaţa mea la 1951, scriam: „Între anii 1951- 1955 am locuit în comuna Feteştii-Noi.” Niciodată mai mult şi niciodată mai puţin. O localitate care nu exista pe hartă, unde fuseserăm surgiuniţi pentru o vină care nu mai exista pentru puterea politică a ţării. Omisă, însă, fraza aceasta însemna „a nu fi sincer” şi echivala cu o respingere la un examen sau la ocuparea unui post. După cum şi amănuntele despre deportările în Bărăgan erau neavenite. În cărţile de istorie ale celei mai drepte şi mai umane orânduiri, noi nu aveam loc.”

Duminică de deportat

Povestea tatălui: „Ce făceam duminicile? Aparat de radio nu aveam. Televiziune nu era, pe atunci, la noi. Mie îmi plăcea fotbalul. În tinereţe am fost chiar jucător. Cea mai bună distracţie posibilă, pentru mine, era să merg duminica în centrul de raion să văd câte un meci de fotbal. Când se termina meciul, îi priveam cu durere pe localnici cum se grăbesc să se întoarcă la casele lor. Mă gândeam atunci că eu numesc „casă” un fel de colibă. Mi se strângea inima de dorul casei din satul meu din Banat! Ciudat este că nu la camerele ce le locuisem înainte mă gândeam. În faţa ochilor, îmi apărea grajdul trainic, construit de bunicul meu. Ce încăpător şi cald ar fi fost acel grajd pentru noi în Bărăganul unde nu erau lemne de foc iar gerurile erau neînchipuit de grele! Dar noi valoram atunci mai puţin decât vitele noastre de-acasă…”