Ultima haltă la Rai

O practica obisnuita in familiile canadiene este de a-i muta pe varstnicii neputinciosi in camine speciale particulare.

Ajunsa la asezamantul care in Romania ar putea fi numit “azil de lux”, coplesita de atmosfera locului, mi-am amintit involuntar ritualul unui trib de bastinasi din tinuturile inghetate ale Americii.

Cand venea vremea neputintei unui batran de a-si purta singur de grija, comunitatea stabilea o zi pentru ceremonia despartirii de acesta. Dupa cutumele tipice sarbatorii, asezat pe o sanie bogat impodobita, spre seara era dus departe si abandonat pe o colina inalta. Singur, in frig, eschimosul adormea pentru totdeauna. In ochii sai ingheta si amintirea chipurilor apropiate si dragi, cinstindu-l inainte de moarte.

SOLUTII MODERNE. In fluxul organizat al unei societati unde speranta de viata este foarte ridicata iar boala moderna a senectutii, Alzheimer-ul, face ravagii pentru batranii neputinciosi au fost gasite “solutii civilizate”. In stilul si ritmul de viata al celorlalti membri activi ai familiei nu incap ingrijirile, supravegherea ori conversatiile cu pensionarii.

Cand familia ajunge la concluzia ca “seniorul” are nevoie de ingrijiri, este ceremonios debarcat in incinta asezamantului specializat. Nu dintr-o sanie impodobita cu panglici, ci insotit de un vehicul mare, plin de lucrurile sale personale. Chiar daca omul e imobilizat ori infirm, are in dulapurile camerei sale haine pentru toate anotimpurile si ocaziile. O intreaga colectie de tablouri si fotografii tapeteaza peretii garsonierei lui, sugerand prezenta familiei. O “galerie” de imagini – copii, nepoti si stranepoti, soti defuncti, clisee din evenimentele trecutului – este mostenirea care sustine ori inlocuieste memoria lui deteriorata, zestrea cu care a ramas in aceasta ultima halta de viata.

GENERATII. Dupa toaleta de dimineata sunt consultati de personalul medical. Mancarurile cu care sunt hraniti au aspect de terci, carnea, fructele si legumele fiind “rational” pasate si dozate. In fiecare zi, locatarii caminului “au program”: plimbare, slujba religioasa, jocuri, mici spectacole. Din cand in cand primesc vizita vreunui copil sau nepot. Uneori se intampla insa si ca acestia sunt atat de ocupati, ori se afla cu treburile la atat de mare departare, incat “nu ajung” nici pentru ceremonia mortii batranului. Plata azilului nu uita insa niciodata s-o faca. De fapt, nici nu mai trebuie sa-si aduca aminte – banii sunt virati direct din banca. Ca sa plateasca aproximativ 3.000 de dolari canadeni pe luna cazarea si intretinerea, fie omul ajuns la dorita varsta a senectutii adanci s-a ingrijit din vreme de cheltuielile ei, fie familia sa se afla in starea de prosperitate care i-o permite. Caci plata personalului si a caminului luxos in care fiecare pensionar detine singur un spatiu echivalent unei garsoniere romanesti, dotat cu baie, televizor si tot confortul, nu este mica nici pentru canadieni.

DOAMNA CLARA. La Toronto sunt mai multe camine-hotel pentru batranii de “conditie buna”. In cel organizat de comunitatea evreiasca, am cunoscut doua pensionare emigrate din Romania. Doamna Clara care se apropie de sarbatorirea a 90 de ani, s-a nascut la Bucuresti. Sufera mai mult din cauza slabiciunii picioarelor decat a mintii. Vorbeste romaneste si povesteste inca despre deportarea ei in Transnistria si despre “subotnicele” organizate in cartierele bucurestene la sfarsit de saptamana, dupa razboi, ca activista a partidului comunist. Pe culoarele unde se plimba cu caruciorul de invalid nu prea gaseste insa parteneri interesati de temele ei de discutie. Singura care-si parcheaza caruciorul langa al ei este Mary. Cu capul chel ca al unui bebelus, pielea roza si delicata a crestetului fiind intr-un ciudat contrast cu obrazul negricios impaienjenit de riduri, Mary al carei coeficient de inteligenta coboara vertiginos de-o vreme incoace, ii arata – cu zimbetul si gesturile pruncului de trei ani – ursuletul de plus pe care-l plimba in brate. “Ce jucarie frumoasa!” – o complimenteaza romaneste doamna Clara pe infantila octogenara.

“DIN DOROHOI”. Doamna Estera e imobilizata in pat de cateva luni. Cel mai greu moment al zilei e cantaritul. I se trece o plasa sub corp si este ridicata cu elevatorul. Femeia se sperie si intocmai ca nou-nascutul, desprins brutal din scutece, tipa si isi agita dezordonat mainile.

Fata si baiatul ei – bunici la randul lor – au mutat-o pe mama in azil cu blanurile si bijuteriile ce le avea. Nu intotdeauna insa cand ii vin copiii in vizita, doamna Estera ii recunoaste. Ei se-ngrijesc pana-ntr-atat de mama lor, incat pe langa plata caminului dau cate o suta de dolari pe zi unei insotitoare particulare. Sarcina ei este sa n-o lase singura in cursul zilei, s-o plimbe si sa-i vorbeasca, incercand sa-i mentina bucatile inca nedestramate ale mintii. Fiica doamnei Estera vine mai des insa nu ramane mai mult de zece minute.

Insotitoarea e romanca si ca s-o bine dispuna pe bolnava, o mangaie si ii recita poezii pentru copii. Doamna Estera o tine strans de mana din pat, “ii da pupic” dimineata si seara si raspunde cuminte la intrebari potrivite grupei mici de la gradinita.

Legaturile de profunzime ale inceputului vietii au ramas in memoria ei ancorate in limba romana. Uita deseori cati copii are si numele lor dar la intrebarea “de unde sunteti?”, raspunde invariabil – “din Dorohoi”. Pe CD-playerul atasat la televizor merg intr-una casete cu muzica populara din Romania – tinut al nasterii si tineretii sale. Bucuroasa de musafiri, ne indeamna, copilareste, cu mana, sa privim pe fereastra privelistea peluzei verzi, tufelor de trandafiri si pinului din capatul curtii. In azilul acesta de lux, doamna Estera si vecinii ei se afla deja in Raiul promis dupa vremelnicia vietii.

DE DRAGUL PRESTIGIULUI

Canada nu este locul cel mai adecvat pentru emigrantul care tine la prestigiul unei “munci de intelectual”. Desi in politica imigrationista a statului canadian sunt preferati absolventii de invatamant superior, in tara de adoptie acestia isi gasesc, in general, slujbe cotate in locurile de origine la “munca de jos”. Sunt comune cazurile de medici care lucreaza ca infirmieri sau ingrijitori. Unii se fotografiaza insa in fata cladirii asezamantului si trimit celor de-acasa fotografia cu explicatii de genul “spitalul unde sunt sef de sectie”.  

DATORII DE CETATEAN

Printre observatiile care uimesc calatorul est-european sunt si apelurile la indatoririle cetatenesti ale canadianului de a semnala autoritatilor practicile altora care nu concorda cu legislatia in vigoare. Se obisnuieste astfel “para” vecinilor de trafic ori locuinta la societatile de protectie ale minorilor ori politie daca si-au asezat copiii pe scaunul din fata al masinii, i-au urecheat, “agresat verbal” ori inchis singuri in casa. “Deconspirat” de vecini, un proaspat imigrant roman a platit scump delictul de-a fi strigat la nevasta.

CU ROMANII DESPRE POLITICILE SOCIALE CANADIENE

Din discutiile purtate cu imigrantii romani, observi ca oamenilor care-au trait in comunism nu le-a fost deloc atrofiat instinctul de proprietate. In raport cu canadienii, s-ar putea chiar spune ca dimpotriva. Daca acestia din urma se multumesc cu inchirierea caselor, adesea gata mobilate, imigrantul roman intra de indata ce poate in sistemul imprumutului la banca pentru a-si cumpara o casa. “Mortgage”-ul – rata lunara pe care-o va plati pentru ea – devine astfel o obsesie pentru cativa ani buni de la cumparare. In fiecare luna cotizeaza pentru a avea o pensia indestulatoare la batranete. “Pensia de stat” e pentru toti foarte mica, aceia care vor sa traiasca pana la capat decent fiind obligati sa-si faca din vreme si o “pensie privata”. Sistemul e de asa maniera gandit incat sa-i oblige pe oameni sa munceasca la limita posibilitatilor si sa-si asume raspunderea asupra vietii lor. Nici organizarea si randamentul muncii nu se compara cu obiceiurile romanesti. Urarea “serviciului usor” ar parea o gluma deplasata pe-aici.

Publicat in Jurnalul Naţional, luni 30 octombrie 2006