Doi ţărani: Andruţă Ceauşescu şi Ilie Moromete

Confratii literari stiau ca Nicolae Ceau­sescu il pretuia mult pe Marin Pre­da. Romanul sau “Morometii”, in­cununat cu marele Premiu de Stat in 1956, a fost desigur citit de secreta­rul CC Nicolae Ceausescu. Daca nu din curiozitate epistemica, fie si nu­mai pentru indeplinirea sarcinii de partid de imbogatire continua a culturii generale. Prin destramarea casei lui Moromete a putut astfel retrai insasi istoria ruperii familiei sale. In aceeasi vreme, si la fel ca Andruta Ceausescu din Tatarai-Scornicesti, la 60 km departare, in Silistea-Gumesti, plugarul Tudor Calarasu, bo­tezat de fiul sau in roman Ilie Mo­ro­mete, isi batea capul cum s-o scoata la capat cu cei opt copii – cinci baieti si trei fete. Intre “fonciirea” ce trebuie periodic platita pentru loturile cu care fusese improprietarit si hrana gurilor din casa, plugarul Moromete se tine-nclestat de pamant. Admite orice, doar sa nu vanda din proprie­ta­te. In cele din urma, cei trei baieti din prima casatorie pleaca la Bucu­resti cu oile si cu caii.

Vestea ca flacaii ii iesisera de sub ascultare – inte­le­gand sa negustoreasca in be­ne­ficiul lor, nicidecum sa trimita ca­pului de fa­milie banii –, i-o aduce lui Ilie Mo­ro­mete un anume Scamosul. Un con­sa­tean mai original si acesta deoarece abandonase plugul si rarita pentru negustoria de pene si pasari cu circui­tul Silistea – Capitala. Intr-un final, toti trei baietii lui Moromete se rostuiesc la Bucuresti: Paraschiv se califi­ca sudor autogen, Nila ajunge paznic de bloc, iar Achim, mic negustor, proprietar de “mic consum alimentar”. Sparge tiparul rural si prima nora a lui Ilie Moromete. Paraschiv si-a luat o ti­ganca de nevasta, fapt de neconce­put acasa, in sat; aici, la oras, cu avantajul sedentarizarii barbatului, dupa ea, in mahalaua bucu­res­tea­na. Singulara e insa aventura lui Niculae in Capitala. Copilul cel straniu si fara de leac cazut in patima cartii or­be­cai­se destul (uneori fara alt loc de dormit, umbland cu tramvaiul, noapte de noapte) pana la a ajunge corector de ziar, functionar la Institutul Cen­tral de Statistica si, in cele din ur­ma, marele scriitor.

Saga familiei plugarului Moro­mete, cu alura de filozof peripatetic si prestatie maieutica in fieraria lui Iocan, e si o miniatura a exodului ru­ral romanesc catre oras.

Dupa recensamantul din 1930, Romania Mare avea abia sase orase cu peste o suta de mii de locuitori: Bu­curesti, Chisinau, Cernauti, Iasi, Cluj si Galati. In Capitala domiciliau 639.040 de cetateni, aproape dublu fata de numarul bucurestenilor de la sfarsitul razboiului. De unde-au venit oamenii care au dus la cresterea po­pu­latiei Capitalei – se intreba econo­mi­stul Virgil Madgearu intr-o pre­le­gere din ciclul “Sat si oras” sustinuta in 27 martie 1927 la Institutul Social Roman. Documentat cu literatura is­toriografica, caci statistici sociale nu existau pentru Ve­chiul Regat, econo­mistul conchide ca pana intr-a doua ju­matate a secolului XIX orasele din aceste provincii istorice au fost centre de consum si comercia­le. Fara pro­ductie proprie, nu puteau fi macar so­cotite targuri de meste­su­gari. Intemeiate de negustori si alti straini sta­bi­liti din interese diverse, printre satele romanesti, orasele erau “insule alo­gene”. Astfel “problema nationa­li­zarii oraselor” agita mult spiritele Ro­maniei Mari.

“Romanizarea” oraselor e numai una dintre dilemele modernizarii Ro­ma­niei Mari. Din “statul agrar ta­ra­nesc” poate deveni Romania un stat in­dustrial? Nu, spune raspicat Virgil Madgearu, intemeindu-si ras­pun­sul pe “conditii naturale”. Intai pentru ca putini mosieri si-au investit su­mele primite ca despagubire pentru mosii in industrie ori in afaceri. Nici in progresul productivitatii agra­re nu-si faceau oamenii sperante consistente. Caci toata Romania Mare avea in 1920 doar 1.500 agronomi, 635 me­dici veterinari si 950 ingineri pu­blici. Cat despre pseudoburghezi (eco­­nomisti, ingineri, avocati, doctori, profesori, ofiteri etc.) slaba na­dej­de de initiative private: chiar in 1942, an de greu razboi, 80% dintre ei traiau din bugetul statului.

De altfel, la recensamantul din 1930 po­pu­latia Romaniei prezenta, dupa gradul de instructie, ur­matoarele particula­ri­tati: absolventi de invatamant se­cun­dar (gimnaziu) – 8,6% din to­talul ce­tatenilor romani; cu scoala pro­fe­sio­nala – 3,2%; invatamant univesitar 1,1%; alte scoli superioare – 0,5%. Si de aici, probabil, exagerarea va­lorii omului invatat, in detrimentului celui lucrativ ce-a dainuit si in re­gi­mul comunist.

Dupa razboi, tarani din Ardeal si Banat se duc in America. Si sa nu fi venit regatenii in Capitala?! Catego­riile de emigranti la oras Madgearu le descrie astfel in conferinta sa: “In primul rand bratele superflue, lipsite de orice pregatire speciala, care merg la orase ca sa gaseasca prilejuri de munca, in activitatea industriala sau in locurile de servicii personale in gos­podariile orasenesti, in speranta sa aiba o salarizare mai mare decat poate sa le ofere agricultura in mo­mentul cand este prisos de brate. Dar in afara de acestia mai emigreaza in orase si mai ales in centrele inseminate de opulatiune toate fortele in­telectuale de mana intai, toti acei din mijlocul satelor si din centrele mici urbane, care simt in ei o vocatiune si cauta posibilitati de largire a sferei lor de activitate”.

Primilor trei migranti dintre co­piii lui Andruta li s-a deschis calea me­s­te­sugului de cizmari. Florea (viitorul ziarist la Scinteia) a rupt-o apoi cu satul si plugaria facandu-se chelner. Iar Nicu (viitorul Nicolae Andruta, comandant al Scolii de Securitate de la Baneasa), “mic negustor”.

Al doilea fecior al plugarului Ceau­sescu Andruta si-a presimtit o vo­c­atie speciala in Capitala. De ne­in­chipuit in satul de bastina precum uriasul talent literar din inzestrarea fiului de plugar Moromete.

Lenevie turceasca, desfrau rusesc, josnicie fanariota…

Pe seama orasenilor si a strainilor ca­re au guvernat sau protejat tara se trec toate pacatele ei: cica ro­ma­nii ar fi luat de la greci lipsa de buna cre­dinta in afaceri; de la printii fa­na­rioti, josnicia si vanitatea ames­te­ca­te; lenevia e turceasca, iar desfraul rusesc. Singuri francezii fiind recu­nos­cuti ca “adevaratii parinti si educatori” ai culturii nationale. Strai­ni­lor le atribuie cauza raului general si Nae Ionescu. “Creierul de maimuta al unei cea dintai ge­ne­ra­tii in ghete” a creat “un stat ca­ra­ghios, trandav, incoerent, parazitar si paralizant, saracind prin pretentii infumurate de mahalagiu parvenit o tara da­rui­ta de Dumnezeu cu toa­te bunurile pamantesti” scrie in 1932 cel ce se vrea a fi noul profet al romanilor in-te­lectuali. O tara minunat daruita de Dumnezeu, dar cu “oameni in­gro­­zitori”, e cliseul rela­­tarilor unui strain dupa calatoria in Ca­pitala. “Romania e ca un om prost care a mostenit o mare avere, povesteste unul dintre personajele Oliviei Manning din «Trilogia balcanica». Este toata risipita pe flea­curi. Stiti po­ves­tea pe care romanii insisi o spun des­pre ei: Dumnezeu cand a facut da­ruri popoarelor si-a dat seama ca-i daduse Romaniei de toate: pa­duri, rauri, munti, minera­le, petrol si pamant roditor. «Ha, a zis Dumne­zeu, e prea mult!» Si ca sa echilibre­ze balanta a pus aici cei mai ingrozitori oameni. Romanii rad de asta – dar e intr-adevar o gluma trista.”

Publicat in Jurnalul Naţional, miercuri 18 mai 2011