Ceauşescu a intenţionat contracararea agenturii sovietice

Pe baza studiului documentelor din arhivele CIA, ale serviciilor speciale şi partidelor din ţările ex-comuniste, istoricul american Larry L. Watts a publicat cartea “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România”. Publicată întâi în SUA, lucrarea răstoarnă multe din tezele şi teoriile puse în circuit de istoriografia şi politologia post-comunistă. Reproducem în cele ce urmează un fragment din versiunea românească, în curs de apariţie la Editura RAO. (L.B)

La Conferinţa Naţională a Partidului, din vara anului 1972, Ceauşescu a postulat caustic că, în timp ce de la “imperialişti” poate fi de aşteptat să atace naţionalismul ca pe un obstacol în calea dominaţiei lor, “criticarea naţiunii de către cercurile progresiste şi chiar marxist-leniniste nu este de înţeles”. El a declarat că, deoarece naţionalismul rămânea “un factor principal în lupta pentru schimbări democratice şi revolu­ţionare care produc progresul social”, toate partidele comuniste “trebuie să fie exponenţi reali ai intereselor naţionale şi să afirme cu hotărâre noile caracteristici ale naţiunii”:

“Nu poţi fi internaţionalist dacă nu-ţi iubeşti propria naţiune şi nu lupţi pentru… construirea noii naţiuni socialiste şi comuniste. Totodată, nu poţi fi simbol al luptei pentru interesele naţiunii dacă nu acţionezi ferm pentru dezvoltarea cooperării cu celelalte naţiuni, pe baza egalităţii depline în drepturi şi a respectului mutual”.

Ceauşescu a afirmat deschis că “existenţa unui singur centru de pu­tere nu mai este posibilă” şi a reite­rat chemarea pentru relaţii “de tip nou”, argumentând că în timp ce relaţiile capitaliste se bazau pe “dominaţia celor slabi de către cei puternici, pe inegalitate şi exploatare, pe oprimarea unui popor de către altul”, relaţiile între ţările socialiste nu trebuiau “să se bazeze pe inegalitate şi opresiune, ci pe respectul general al independenţei şi suveranităţii na­ţionale”. Într-o anumită măsură, aceasta era o replică adresată lui Ja­nos Kadar, care proclama cu plăcere că “cei care se întorc împotriva Uniunii Sovietice nu pot fi numiţi comunişti sau internaţionalişti”. Concomitent, într-un articol publicat atât la Moscova cât şi la Budapesta, Departamentul Internaţional ma­ghiar ridiculiza naţionalismul ca fiind “o supraevaluare a individualităţii naţionale”, care conducea la “confundarea cu suveranitatea partidului şi a statului”, primul fiind definit de doctrina Brejnev.

Destinat aparent tuturor revi­zioniştilor nu României în special, Radio Moscova îi ataca ulterior pe toţi revizioniştii de dreapta şi de stânga care, de fapt, împărtăşeau acelaşi obiectiv:

“În apărarea modelelor naţionale ale socialismului, ei încearcă să distorsioneze şi să zdruncine adevăratul socialism din ţările socialiste, să slăbească relaţiile frăţeşti dintre aceste state şi să încurajeze sentimentele naţionaliste, care nu au nimic în comun cu respectul integrităţii şi ca­racteristicilor naţionale. Ei încearcă să justifice “pluralismul” socialist prin care s-ar ajunge ca fiecare ţară sau grup de ţări “să aibă propriul tip de socialism, distinct de socialismul ştiinţific al lui Marx, Engels şi Lenin, care au iniţiat introducerea sa în Uniunea Sovietică şi în celelalte ţări socialiste”.

În această luptă retorică, Ceau­şescu a angajat exemple istorice ne­gative pentru a condamna practicile curente sovietice (şi maghiare). Reafirmând că dizolvarea Cominternului fusese corectă, deoarece era incompatibil cu interesele partidelor comuniste, el a declarat că PCR greşise grav când ceruse separarea unor părţi din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului. Chiar şi mai explicit, el a declarat că “orice tentativă de amestec în treburile interne ale altui stat trebuie considerată un act împotriva păcii şi a umanităţii”, aruncând o acuzaţie care putea fi recunoscută până şi de cel mai umil apparatchik de la Moscova. Apoi, a condamnat “guvernele anterioare din România şi din străinătate care incitaseră naţionalităţile una împotriva alteia pentru a diviza şi stăpâni”.

Acesta era contextul în care congresul a adoptat hotărârea de “rotire a activiştilor de partid şi de stat”, o măsură organizatorică destinată să prevină crearea unor baze de putere prosovietice, care ar fi putut înlătura conducerea şi realinia politica României la preferinţele Moscovei. Cu toate că a complicat posibilităţile sovieticilor de recrutare – atât rapoartele INTERKIT cât şi cele Stasi se plângeau frecvent de asta – din diverse motive, consecinţele nedorite ale “rotaţiei cadrelor” s-au dovedit devastatoare pentru interesele României, în acel deceniu. Prima problemă a fost hipercentralizarea autorităţii de decizie (chiar şi în contextul autoritarist comunist). Pro­blemele uzuale nu puteau fi rezolvate fără referirea la conducătorul a cărui autoritate nu putea substitui expertiza reală şi care, în orice caz, era mai preocupat de problemele externe şi de securitate, şi pentru că era necesar, dar şi pentru că le prefera. De asemenea, a obstruc­ţionat grav dezvoltarea experienţei, expertizei şi a memoriei insti­tu­ţionale, o degradare a capacităţilor administrative care a fost curând reflectată în declinul corespunzător al bunăstării interne.

Unul dintre cele mai disfunc­ţionale aspecte ale “rotaţiei cadrelor” a fost că a plasat soarta majorităţii funcţionarilor la mila Secţiei de cadre de partid şi de stat a Comitetului Central, aflată sub conducerea “marelui academician şi om de ştiinţă” Elena Ceauşescu. Conducerea ei a fost deosebit de capricioasă şi îngustă, iar autoritatea de şefă a cadrelor de partid şi de stat i-a permis “să dicteze schimbări organizatorice şi de personal, în partid şi în guvern”. Drept rezultat, numai cadrele în care ea avea încredere personal, indiferent de competenţă şi aptitudini, populau instituţiile responsabile de guvernarea internă, rezultând un fenomen care a fost etichetat greşit ca “socialism de familie”. Lipsa de oportunităţi pentru persoanele talentate şi/sau ambiţioase din cadrul partidului, care nu aparţineau acestui cerc, a provocat imense satisfacţii şi a faci­litat eforturile de recrutare sovietice, exact genul de evoluţie pe care “rotaţia cadrelor” fusese destinată să îl prevină.

Până la sfârşitul anului, spionajul est-german identificase deja “îndoieli serioase” ale unui “număr de tovarăşi români”, referitoare la politica externă şi la “recentele practici pline de capricii din politica de cadre centrală”. “Măsurile administrative şi ale organelor de control pentru a reglementa conducerea politicilor naţionaliste şi de a le proteja în faţa criticilor” – mai degrabă de tip sovietic ortodox, decât de orientare liberală – au provocat de asemenea insatisfacţie pentru “prie­tenii” Moscovei din PCR. “În­do­ielile” facţiunilor prosovietice au fost supli­men­tate copios de rapoartele şi zvo­nurile larg răspândite despre insa­tisfacţia populaţiei faţă de politica lui Ceauşescu de orientare către Vest.

Larry L. Watts – scurtă biografie

Consultant al Corporaţiei RAND la momentul revoluţiei, Larry Watts a călătorit deseori în Europa de Est şi în URSS înainte de 1989. Ul­te­rior a asistat oficiali din Ro­mâ­nia la înfiinţarea Colegiului Na­ţio­nal de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apă­rării pri­vind reforma în ar­ma­tă, coope­rarea cu Par­te­ne­riatul pentru Pace şi integrarea în NATO. În 1990 şi 1991 a fost şeful Bi­rou­lui IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Pro­ject on Ethnic Relation şi director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a activat drept consultant pentru reforma secto­rului de securitate pe lângă consilierul prezindenţial pentru securitate naţională din România. Ac­ti­vitatea sa de consilier a fost re­cu­noscută de Serviciul de Informaţii Externe, de Preşedinţia României şi de Ministerul Apărării.

Publicat in Jurnalul Naţional, vineri 6 mai 2011