Averea şi căsătoria lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu

Nimeni nu-şi poate alege timpul şi lo­cul naşterii sale, a fost dintotdeauna consolarea mai înţelepţilor dintre semeni. Contextul socio-istoric, zes­trea genetică şi educaţia ja­loa­nea­ză startul vieţii, iar matricea persona­li­tăţii umane configurează în cei dintâi şapte ani, postulează psihologia mo­dernă. “Şapte ani de-acasă” sunt sâm­b­urele omului, ziceau şi bătrânii ju­decând purtarea tinerilor.

Doar 11 au fost toţi anii de acasă ai lui Nicolae Ceauşescu. Cu şcoala pri­mară a sfârşit şi copilăria băiatului sub ocrotire părintească. Ca pe-un veş­mânt strâmt şi uzat, între hotarele lo­cului natal a abandonat definitiv tra­diţiile, muncile şi  credinţele  vieţii ru­rale. În timpul acela de început al se­colului al XX-lea s-a schimbat însă lu­mea din temelii: s-au prăbuşit mari­le împărăţii şi într-un singur război au pierit nouă milioane de oameni; între ţă­rile bătrânului continent s-au mutat gra­niţele şi în numele libertăţii au iz­buc­nit răzmeriţe între neamuri, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi neveste; din benzi­le rulante ale industriei moderne s-a plămădit cultul atotputernicului zeu al profitului, iar microbii revoluţiei bolşevice au spuzit planeta. Acestea şi încă alte deosebite semne anunţau în­tronarea “erei mulţimilor” în Eu­ro­pa. Astfel ne apropiem, oarecum, de firesc în parcursul măririi lui Nicolae Ceauşescu, născut ca un oarecare dintr-un sat oltenesc şi executat ca “odios dictator”.

Din copilăria autocratului comunist, în toposul satului de baştină s-a păs­­trat casa părintească. O bojdeucă, ar zice vizitatorul fără cultură istorică, pri­­vind-o de dinafară şi pe dinăuntru. Urci pe-o scăriţă de lemn în brâul cer­­dacului şi pătrunzi, din doi paşi,  în tin­­da îngustă dintre cele două în­că­peri. În total, mai puţin de 50 de metri pă­traţi spaţiu locuibil. Ridicată în chiar anul de început al secolului XX-lea, “casa lui Ceauşescu” e cea mai bătrână, acum, locuinţă din Scorniceşti. Contrar tuturor legendelor puse în circulaţie în anii regimului comunist şi după aceea, soţii Andruţă şi Ale­­xandra (Lixandra) Ceauşescu au fost printre cele mai înstărite familii din sat. “Părinţii sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria. Au cam 10 ha  pă­­­­­­mânt, pot fi socotiţi mijlocii”, de­cla­­­­ra­se partidului fiul lor Nicolae în 1945.

Proprietatea părinţilor a scăzut în­să în declaraţiile date mai târziu de fra­ţii săi cu diverse prilejuri de promo­va­re politică pe calea deschisă şi sub ocrotirea lui Nicolae. Patru hectare de pământ, plus casă şi inventar agricol, scria Ilie Ceauşescu la  răscrucea dru­mului dintre plugar şi “drumul nou” de propagandist în Scorniceşti. “Părinţii au fost ţărani cu gospodărie mică”, precizează fişa de cadre în­toc­mi­tă de Comitetul Central al PCR, în 1970, lui Marin Ceauşescu, atunci di­rector în Ministerul Comerţului Ex­terior. Şi mai contradictorii sunt da­tele ce stabilesc “originea socială” în declaraţiile lui Ion Ceauşescu. “Ţă­rani mijlocaşi, din 1950 colectivişti”, sunt încadraţi mama şi tatăl ministrului adjunct al Agriculturii în fişa de ca­dre din 1960, deşi referatul ce-o în­so­ţeşte menţionează  6 hectare de pă­mânt, iar în autobiografie îi îm­bo­gă­ţise cu două hectare.

În spiritul adevărului, ne putem în­crede în tânărul Nicolae Ceau­şes­cu. De altfel, nepoţii lui Andruţă şi Li­xandra Ceauşescu  au redobândit, după desfiinţarea colectivului, cu titlu de proprietate de la Primăria din Scor­niceşti  zece hectare de teren ara­­bil, plus o livadă cu pruni şi-un colţ de pădure pe coasta dealului din spa­tele casei. Când ce cucerise însă toată pu­te­rea, Partidul Comunist a de­clanşat în mediul rural lupta de cla­să, taberele fiind configurate după ori­ginea so­ci­al­ă, mărimea proprietăţii şi mij­loa­cele de exploatare deţinute. Lista ex­plo­a­tatorilor începea de la chiaburi în sus, iar limitele dintre aceştia şi ex­plo­a­taţi, în România ideo­lo­gii parti­du­lui le-au fixat la proprie­tă­ţile de zece hectare. A fi exploatator în­semna însă şi-un gater de tăiat lemne, o ba­toză, un tractor ori un ca­zan de fă­cut ţuică. Ori să fi angajat mâ­nă de lu­cru acasă, fie permanent, fie sezonier. Se înţelege că, în asemenea circums­tanţe, cât ce-a început co­lectivizarea, fiii lui Andruţă Ceau­şescu şi alţii ca ei de­veniseră interesaţi de implozia averii părinteşti.  

Fără istorii scrise, memoria de fa­mi­lie se stinge în două-trei generaţii. Emil Bărbulescu, nepotul crescut în casa bunicilor, nu-şi aminteşte să-i fi auzit pe aceştia povestind cum do­bân­diseră proprietatea. Alţii i-au spus că părinţii lui Andruţă au fost oameni bo­gaţi. Veniseră pe Valea Plapcii din Po­lo­vraci – Vâlcea, unde ţinuseră o moară. O fotografie a părinţilor lui An­druţă Ceauşescu – Maria şi Andrei (după tată şi-au botezat fiul Andruţă) – înfăţişează un cuplu de ţărani în straie şi încăţări “de fală”. Nici An­dru­ţă nu se-nsurase cu o oarecare. De­s­pre bunicul bunicii i se spunea că a fost căpitan în oastea lui Tudor Vla­di­­mi­­rescu. Bunicul acela înfiinţase un sat – Băjenari îi zicea – din cei ce se lăsaseră de oaste.

Legendă sau adevăr?! Se-ames­te­că una cu alta. 
Genealogii ilustre şi-au croit aproa­pe toţi cei de rând după ce-au suit scara puterii, faimei sau bogăţiei. În anii gloriei lui Ceauşescu, biograful său Michel Hamelet îşi vestea cititorii că liderul comunist e urmaşul unuia dintre cei patru căpitani scorniceşteni din oastea lui Mihai Vi­tea­zul, primul întregitor al neamului ro­mâ­nesc. Şi tot atunci s-au iscat po­le­mi­ci­le arheologice asupra centrului pu­terii lui Burebista, câştig de cauză pă­rând a avea susţinătorii Argeda­vei localizată la Popeşti-Novaci – mai aproape de ţinutul natal al comunistului naţionalist Ceauşescu decât susţinătorii Sarmizegetusei din munţii îndepărtaţi ai Haţegului. 

Pentru consăteni, Andruţă şi Li­xan­dra Ceauşescu au fost, fără dubii, o familie înstărită. Unii susţin însă că pământul venise ca dotă a Lixandrei, născută Militaru, în Şuica, unul dintre satele vechi din componenţa co­munei Scorniceşti. 
Fuseseră doar două fete la nişte părinţi mai avuţi şi mai strângători. Iar în zestrea miresei măritată cu Andruţă din satul ve­cin Tătărăi intraseră nouă hectare de pă­mânt arabil. După această versiu­ne explicativă, Andruţă n-ar fi fost o par­tidă bună printre flăcăi. Chipeş, înalt, frumos şi “de viaţă” – numai  bun de sucit minţile fetelor cu părinţi cu­prinşi. Şi s-au iubit.

Şi reperele statistice ale perioa­dei dintre cele două războaie mondiale conferă plugarului Andruţă Ceau­şes­cu, din satul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, un loc printre ţăranii cu stare. La re­cen­sământul din 1930, singura ope­raţiune de acest gen din epoca Ro­mâ­niei Mari, după indicatorul distri­buirii proprietăţii agrare, 74,95% din gospodăriile rurale deţineau până la 5 ha pământ, 17,10% aveau între  5 şi 10 ha şi abia 5,50% beneficiau de te­ren cuprins între 10 şi 20 ha. În cam­pania din 1938, echipele mono­gra­fice conduse de Dimitrie Gusti, in­ves­ti­gând 60 de sate de pe întregul cu­prins al României (adică fiecare a 300-a comunitate rurală) şi 105.000 in­­tervievaţi (adică fiecare al 160-lea sătean), au stabilit, după indicele sem­ni­ficativ al întinderii de pământ, că 40% din gospodării sunt sărace (cu pă­mânt sub 2 ha şi la graniţa su­pra­vieţuirii), 43% aparţin ţăranilor “mij­locaşi” care posedă între 2 şi 7 ha şi abia 17% sunt gospodării de “chia­buri” care stăpânesc proprietăţi de pes­te 7 ha.

Şi după statisticile recensământului din 1930, aşadar, şi după cla­si­fi­că­ri­le sociologice ale echipelor Fun­da­ţi­ei Regale “Principele Carol” din 1938, Andruţă şi Lixandra Ceauşescu n-au fost, aşa cum s-a scris în ultimii ani, printre marginalii, pegra sau gloata României Mari.

Anul 1918 în date importante
10 noiembrie – cu o zi înainte ca primul război mondial să se încheie în Vest, România a reintrat în război de partea Antantei,
11 noiembrie – conducătorii germani semnează armistiţiul de la Rethondes, care marchează victoria Antantei 
14 noiembrie – generalul Pilsud­ski devine preşedintele Poloniei refăcute
18 noiembrie – amiralul Kolceak se proclamă “conducătorul suprem” al Rusiei în războiul civil cu “armatele roşii” conduse de Troţki
1 decembrie – proclamarea Ro­mâ­niei Mari la Alba Iulia prin uni­rea cu Vechiul Regat a Transilva­ni­ei, Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Publicat in Jurnalul Naţional, luni 2 mai 2011