A fi cizmar era meserie de perspectivă

Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari…! Aşa trebuie să fi oftat şi soţii Lixandra şi Andruţă Ceauşescu. Repetau, de fapt, o “vorbă bătrânească” despre îngrijorările  părinteşti la vremea zborului din cuibul casei. După datinile locului, co­piii părăseau familia, prin căsă­to­rie, cu zestrea ce li se cuvine. Unul sin­gur rămâne moştenitorul casei pă­rinteşti şi stâlpul bătrâneţii părinţilor. Cu nouă copii, din oameni cu stare în sat, pe Ceauşeşti îi pândea sărăcia.

Se schimbaseră multe în anii de când “se luaseră” părinţii lui Ceau­şes­cu până în vremea când se pre­gă­teau de socrie. Spiritul anilor ’20 ai seco­lului precedent le-a apărut contem­po­ranilor cel puţin pe-atât de bul­versant şi apropiat sfârşitului lumii cât te­ne­brele globalizării, comunicării vi­­tua­le terorismului internaţional, răz­­bo­iului atomic şi poluării din vea­cul nostru. Cotidianul l-au schimbat atunci petrolul şi electricitatea, sursele energetice ale celei de-a doua revo­lu­ţii industriale. Dovezile progresului ce hrăneau fantasmele micului bur­ghez, funcţionarului, lucrătorului in­dus­trial şi ţăranului dus (măcar o dată) la oraş erau casa iluminată cu be­curi şi încălzită cu gaz, tramvaiul cu mo­tor electric, telegraful, maşinile cu mo­toare cu ardere internă, radioul.

Cel puţin prin accesul la asemenea informaţii, scorniceştenii erau oa­meni evoluaţi: distanţa de apro­xi­mativ 160 km dintre comuna lor şi ca­pi­tala României Mari putea fi parcursă în câteva ceasuri. Puneau într-o paporniţă brânză şi ouă, câte o găină şi plecau să le vândă la Bucureşti. Fie cu trenul din Gara Potcoava, fie cu “cursa” de 15-20 de locuri a unui particular din Vlaici.

Dar în matca trebuinţelor şi de­prin­derilor fireşti de hrană, muncă, lo­cu­inţă, viaţa ţăranilor nu mergea că­tre binele sperat. Economia casni­că închisă, creşterea naturală a popu­la­ţiei, secătuirea pământului prin re­p­e­tarea aceleiaşi culturi, parcelările prin succesiune, datoriile către stat pentru terenul cu care fuse­seră îm­proprietăriţi, creşterea taxe­lor şi im­po­zi­telor, precum şi scă­derea pre­ţurilor la produsele agricole au avut efecte contrare celui scontat prin le­gea din 1919 de desfiinţare a mari­lor proprietăţi. În loc de consolidarea pro­­prietăţii rurale şi crearea unei cla­se de mijloc de proprietari, ţăranii să­­ră­­cesc. Nu trebuia să fii comunist, nici măcar socialist ca să găseşti po­tri­vită o “măsură grabnică” de obli­ga­re a ţăranilor să-şi adune la un loc pro­­prietăţile şi alta de naţiona­li­zare a bogăţiilor solului patriei în scopul pros­perităţii generale.

Prin “legea Mihalache” din 1929 se deschide libera circulaţie a pământurilor dobândite prin împro­prie­tărirea din urmă cu zece ani. Pământ vând mulţi de nevoie, însă puţini au bani de cumpărat. Astfel că spiritul antreprenorial cu care se vor lăuda noii înavuţiţi decurge, în genere, dintr-un statut ce include şi leafa de stat. Primari, perceptori, preoţi, notari şi învăţători ar fi fost grosul unei viitoare “burghezii rurale”.

În 1928, Ion Mihalache era minis­trul Agriculturii şi domeniilor, iar vii­­torul responsabil cu colectivizarea agri­culturii din Partidul Comunist in­­trase în ultima clasă primară.

Atunci a-nvăţat şi câte ceva din istoria Ro­mâ­­niei. Fără reprezentări spa­ţi­ale şi tem­­porare – căci şcolile nu aveau hăr­ţi, nici copiii ceasuri acasă –, istoria spusă pentru copiii de şcoală pri­ma­­­ră era ca un şir de  po­veşti popu­lare despre lupta binelui cu răul. Buni fuseseră ai noştri şi noi, cultul stră­mo­şi­lor înflăcărând şi fortificând imagi­na­­rul colectiv.

Dar cum să mai afli cât au contat impresiile copilăriei atunci când cultul lui Ceauşescu va acoperi întregul panteon al stră­bu­ni­lor? Cu şcoala primară încheiată şi după toiul mun­ci­lor, băiatul de 11 ani a părăsit satul na­tal în toamna lui 1929. Mergea pe ur­ma fraţilor mai mari, Niculina şi Marin, să-şi facă un rost la Bucureşti. Se ştia, povesteşte scor­niceşteanul Constantin Neacşu, că dintre părinţi, Lixandra încuraja­se mai mult copiii să plece. Iar Nicolae a plecat încântat de gândul vii­toa­­rei lui calificări şi au­tonomii. Căci a fi cizmar atunci era “meserie de perspectivă”.

Ţărăniştii au luptat înaintea comuniştilor cu “ciocoii”, “slugoii” şi “cozile de topor”

Alegerile din 1928 le-a câştigat Partidul Naţional Ţărănesc cu un scor excepţional – 77,76% din totalul voturilor. După fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Maniu şi  Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat creat de Mihalache, ţărăniştii făceau apologia a ceea ce peste mai puţin de două decenii vor promite comuniştii: o “eră nouă”.  Prin “talpa ţării” însă, nu prin muncitori.

Micul Ceauşescu va fi auzit şi el atunci de politică, căci nu se poate ca liberalul Andruţă să nu fi expus şi acasă nişte opinii de “opozant”. A combătut, probabil, şi stilul lui Mihalache din campania ţărănistă printre olteni. În tranşeele frontului din Mărăşti şi Oituz, învăţătorul din Topoloveni-Argeş, distins pentru vitejie cu Ordinul “Mihai Viteazul”, proiectase cel mai radical partid românesc din epocă. Pe temeiul pământului promis de Regele Ferdinand soldaţilor după luptă şi cu nucleul adunat din învăţătorii mobilizaţi în război, Mihalache şi-a implementat vijelios partidul în Vechiul Regat. Prevedea prin programul său împărţirea moşiilor mari la ţărani şi eficientizarea exploatării prin crearea de “cooperative obşteşti”. În satul de baştină, Topoloveni-Argeş, liderul partidului a înfiinţat o  cooperativă-model, un cămin cultural, o şcoală agricolă şi o baie comunală.

Fapte trecute apoi sub tăcere de regimul comunist ce absolutiza exemplul colhozului sovietic. “Uitate” au fost şi celelalte amănunte ce-ar fi iscat “nepotri­vite” comparaţii cu comuniştii. Precum semnul electoral al partidului lui Mihalache în campania din 1920 – secera. Ori manifestul lui mobilizator, compus din următoarele versuri:

Voi, ţărani, voi, harnici fraţi,
Numai secera votaţi
De nevoi mântuitoare
Şi pământ sub sfântul soare.
Voi, ţărani, veniţi cu noi
N-ascultaţi de cei ciocoi,
Şi nici de slugoii lor,
De coadele lor de topor.
Cine vrea dreptate-n ţară
Secera votează iară,
Cine-n ţară vrea lumină
Lângă seceră să vină.
Tot ce-i suflet voinicesc
E-n partidul ţărănesc.

Va veni însă nebănuita vreme când scorniceşteanul Nicolae Ceauşescu dirijează “lupta” cu “ciocoii”, “slugoii” şi “cozile de topor”. Iar ţărănistul care militase pentru cooperative obşteşti va fi definitiv condamnat la închisoare. Dar nimeni nu cunoaşte viitorul!
Publicat in Jurnalul Naţional, marţi 17 mai 2011