Inginerul sufletului

Metafora prin care Canalul a fost deseori prezentat in epoca a fost lansata de Petru Dumitriu, scriitor faimos in principal pentru meritele sale de “inginer al sufletului” pretinse de Stalin. Stalin a fost si artizanul mecanismelor prin care scriitorii si artistii erau utilizati ca eficienti propagandisti ai ideologiei care-si propunea formarea unui “om nou”. Numiti de acesta “ingineri ai sufletelor” si rasplatiti baneste si cu demnitati publice, scriitorii au binemeritat prin arta pusa in slujba politicului, investitia facuta. Cazul scriitorului Petru Dumitriu este reprezentativ in acest sens.

Din decembrie 1949 si pana in mai 1952, Dumitriu a scris romanul-fluviu “Drum fara pulbere”. Cartea, supranumita in epoca “epopeea Canalului” a intrat, imediat dupa aparitie, in manualele scolare. Editia urmatoare s-a scos in mare viteza la Editura de Stat pentru Literatura si Arta, al carei director era insusi scriitorul.

SUCCESELE CANALULUI. Lectura de azi a cartii impune observatia ca gandurile si faptele eroilor sai se sustrag logicii unei judecati normal omenesti. Unii – muncitorii calificati adusi de la alte santiere – sunt “oameni noi” pana in maduva oaselor (in chiar intimitatea momentului de dragoste vorbesc de “demascarea sabotorilor”). Altii – tineri necalificati – invata prin exemplul celor dintai. Toti – prin vigilenta, gazete de perete, sedinte de partid si UTM – “lupta” pentru productie si dejucarea stratagemelor “dusmanului de clasa”. Aici se reeduca (uneori indirect) intelectualii, care descopera sensul “adevarat” al vietii. Memorabila in acest sens este scena in care un anume Pangrati (violonist, profesor, constructor de viori si… tata al unui inginer de la Canal!) se declara multumit ca in spatiul sau locativ fusese introdusa o familie de muncitori. Motivul satisfactiei? Cand canta Bach, copilul bolnav al muncitorilor nu mai plange.

VIZITA DE LUCRU. Nu era, desigur, la indemana lui Chisinevschi, Rautu sau Miron Constantinescu sa fantazeze in spiritul orientarii partidului si flatarii liderilor sai precum talentatul Dumitriu!

Un capitol asupra caruia se zabovea cu studiul in licee este cel al vizitei lui Gheoghiu-Dej pe santier. Imaginatia scriitorului debordeaza in descrierea intalnirii cu muncitorii.

“La primavara vom primi din Uniunea Sovietica zeci si zeci de excavatoare electrice din acelea cu care oamenii sovietici construiesc socialismul” – se confeseaza Dej constructorilor. “Copiii astia vor creste pe santier o data cu socialismul”, prefigureaza el cand le vede copiii. “Ei vor fi copiii socialismului.”

Dej n-a venit insa numai pentru convorbiri tovarasesti. Ci sa le si transmita o sarcina de partid: santierul trebuie terminat mai devreme. Pana la 15 martie (in care an, oare?) se angajeaza entuziasti muncitorii. Iar termocentrala va fi construita la alta capacitate. Mai mare. In schimbul excavatoarelor primite pentru Canal, vor da curent si Uniunii Sovietice. Va fi necesar, asadar, sa aiba capacitatea dubla. Santierestii se manifesta-ndata entuziast, napaditi de furnicaturile responsabilitatii de-a construi – asa, fara proiect! – “termocentrala la capacitate dubla”.

COMPLEXELE LUI DEJ

In epoca, fara a lua seama la “esenta revolutiei proletare”, intelectualii ironizau cele patru clase primare ale lui Dej. A avut Dej complexe? Probabil ca nu de vreme ce nu si le-a acoperit cu diplome universitare. Un scriitor de valoarea lui Dumitriu contracareaza insa orice carteli la adresa conducatorului. Si il prezinta ca… exeget literar! “Am sa-ti trimit de la Bucuresti poeziile lui Eminescu si-am sa te-ntreb care ti-au placut mai mult, ii promite eroul de roman Dej activistului de partid. Nu se poate sa nu-l cunosti pe Eminescu. Cand mai vin pe-aici, il discutam.”

DRAGOSTEA, SANTIERUL SI “DUSMANUL DE CLASA”

Cartea lui Petru Dumitriu poate fi socotita si un roman de dragoste. Doar ca acolo “oamenii noi” ai santierului au alte prioritati in raport cu micile si obisnuitele preocupari ale iubirii. Bunaoara, Maftei, maistru otelar, dislocat de conducerea de partid din fata cuptoarelor de otel pentru a se ocupa de organizarea muncii politice si implicit de conducerea lucrarilor noului canal, va fi pe nesimtite fermecat de-o tanara muncitoare necalificata, lipoveanca Maria Seliminova.

Utemista Maria tocmai venise cu o misiune de delatiune la activistul de partid cand se produce vraja iubirii. Muncitorul-comunist se pomeneste, involuntar, in urmatoarea situatie: “O cuprinse in brate. Ii simtea rasuflarea vie, calda, grabita, grabita… O stranse tare la piept si o saruta pe gura. Maria inchise ochii. Apoi bratele lui Maftei cazura. Se uitara amandoi unul la altul, fata in fata, fara sa-si spuna nici un cuvant. Maria se facuse rosie de tot in obraji. Deodata se schimba la fata si rase cantator si dusmanos:

– Un lucru te-as mai intreba: ce-a pazit partidul de-au ajuns chiaburii si talharii sa-si faca de cap pe santier? Ce-ai pazit dumneata?”

BENEFICII SI ONORURI

Dupa sistarea lucrarilor Canalului, “epurat” din circuitul public, romanul a devenit o raritate bibliofila.

Desi Petru Dumitriu va declara dupa 1990 ca rusinea de-a fi scris o asemenea carte l-a determinat sa emigreze, “culpa” nu l-a impiedicat sa ramana in tara pana in 1960. Nu l-a privat de succes. Nici de bani. La auzul stirii sale de emigrare, Gheorghiu-Dej a fost uluit. De ce sa plece din tara, cand castiga mai multi bani decat conducatorul ei?

In 1993, scriitorul a devenit membru onorific al Academiei Romane.

Publicat in Jurnalul Naţional, luni 26 septembrie 2005