România anului 1989 în arhivele Radio Europa Liberă

Introducere

De aproape două decenii şi jumătate, în discursul public din România se vorbeşte despre Radio Europa Liberă în termenii superlativului absolut. De la înfiinţarea sa şi până la căderea regimului comunist, acea instituţie a fost principala – pentru cei mai mulţi chiar unica – sursă alternativă de informaţie şi opinie la discursul public oficial.

Vom prezenta în cele ce urmează câteva aspecte semnificative din activitatea secţiei destinate spaţiului românesc din instituţia americană cu sediul la München, sub raportul misiunilor instituţionale şi al particularităţilor anului 1989. Cercetarea se bazează pe documentarea şi editarea publicaţiei Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment istoric al ziarului Jurnalul Naţional, difuzat împreună cu cotidianul menţionat pe parcursul anului 2009[i].

Dintre sursele istorice care au asigurat conţinuturile cotidianului ne vom raporta la cele provenite din:

1. “Arhiva 1989” alcătuită de politologul Michael Shafir din rapoartele secţiei de cercetare de la Radio Europa Liberă pe care a condus-o începând din 1986. La data documentării arhiva aceasta se afla integrată în patrimoniul Facultăţii de Studii Europene a Universităţii „Babeş- Bolyai” din Cluj-Napoca.

2. Arhiva Open Society, Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română, Budapesta[ii].

3. Interviuri cu surse primare, lucrări memorialistice, jurnale, literatură de specialitate. 

Contextul socio-istoric: de la „îndiguirie” la strategiile finalizării „războiului rece”

Căderea „cortinei de fier”[iii] a însemnat pentru estici, printre altele, şi controlul asupra informaţiei. Astfel că nici măcar propagandiştilor din vârfurile instituţiilor mandatate cu educaţia comunistă a maselor nu li s-a permis accesul la literatură istorică şi politologică editată în celălalt „lagăr”. Dar, parte a secretelor strategiei şi tehnicilor amintitului război erau şi laboratoarele americane de elaborare a politicilor de influenţă destinate democraţiilor tradiţionale ale bătrânei Europe şi Estului sovietizat.

Multe momente ale acestui neobişnuit conflict sunt încă puțin analizate în profunzime, uneori din motive derivate din persuasiunea şi propaganda ce-au ţintit la resemnificarea memoriei în spaţiul ex-comunist. Prin punerea în circuitul cercetării a numeroase documente de arhivă, știm mai mult astăzi despre strategiile sovietice decât despre cele americane. 

Până la prăbuşirea regimurilor comuniste din Estul Europei (1989) şi destrămarea Uniunii Sovietice (1991) războiul dintre cele două superputeri militare, reprezentând fiecare regimuri politice şi economice în antiteză, s-a purtat, în principal, în plan psihologic. S-a mers atât de departe însă, încât propaganda s-a îndreptat nu doar împotriva lagărului comunist ci și al țărilor occidentale în scopul inoculării la microbul comunist. Ne vom reaminti astfel că, după cel de-al doilea război mondial, cercurile conducătoare ale SUA au apreciat că lumea avea nevoie de o pax americana și de un spirit american al secolului, după cum afirma Frances Stonor Saunders în cartea Cine conduce dansul? CIA şi războiul rece cultural[iv].În consecinţă, s-au alocat mari resurse fundamentării unui program secret de propagandă culturală în Europa Occidentală, dirijat prin CIA[v]. Campania aceasta de uriaşă manipulare s-a dorit percepută ca un curent spontan de opinie americană reprezentat de Congresul pentru Libertatea Culturii. Deloc întâmplător, o lungă perioadă organizaţia aceasta a fost condusă de agentul CIA Michael Josselson (1950-1967). Şi-a asumat misiunea de „deturnare a intelighenției Europei occidentale de la fascinația persistentă asupra marxismului și comunismului” într-o viziune promotoare a ,,modului de viață american”[vi]. Organizația avea atunci agenții în 35 de țări, peste zece publicații, organiza expoziții şi conferințe internaționale, oferea premii muzicienilor, scriitorilor și artiștilor care-i slujeau scopurile. A fost și aceasta o „armă secretă” a „războiului rece” care, după expresia lui Henry Kissinger, devenise „o bătălie pentru a cuceri spiritul oamenilor”[vii]. Dar în avangarda şi în numele libertăţii de expresie acţiona, aşadar, instituția spionajului american. Cei angrenaţi în amintita campanie se comportau conform definiţiei manipulării, influențând opiniile, atitudinile, emoțiile și comportamentele astfel încât europenii să meargă în direcția dorită, crezând că o fac din propria lor dorință și voință[viii].

Omul de știință și diplomatul George Kennan, inițiatorul planului Marshall, s-a aflat și printre fondatorii CIA. În iulie 1947 în celebrul articol „X” publicat în „Foreign Affairs” acesta a lansat termenul de „îndiguire” a comunismului. Peste câteva luni,     într-un discurs a pus în circulaţie alt concept celebru, „minciuna necesară”. Comuniștii au cucerit o poziție puternică în Europa, „infinit superioară” americanilor, prin utilizarea minciunii, argumentase Kennan. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor democrației, America va purta un război secret[ix]. Printr-o directivă a Consiliului de Securitate Națională a Congresului american s-au aprobat operațiuni secrete precum: „propagandă, război economic, acțiune directă preventivă incluzând sabotajul, antisabotajul, măsuri de distrugere și de evacuare, subversiuni contra statelor ostile incluzând ajutor mișcărilor subterane de rezistență, guerilă și grupuri de eliberare a refugiaților”. Cu recomandarea de a fi „organizate și executate de asemenea manieră încât responsabilitatea gurvernului american să nu pară evidentă persoanelor neautorizate și, în caz de descoperire, guvernul american să-și poată declina plauzibil orice responsabilitate”[x].

„A minți pentru adevăr” devine astfel lozinca frontului capitalist[xi], în simetrie cu preceptul frontului comunist după care e moral tot ceea ce slujeşte cauzei revoluţiei proletare şi imoral tot ceea ce împiedică sau întârzie victoria ei. În aceste cadre, în primăvara lui 1949, guvernul SUA a iniţiat organismul numit Comitetul Național pentru o Europă Liberă[xii]. Radio Free Europe (REL) din subordinea sa, cu sediul la München,  şi-a asumat sarcina persuadării, pe unde scurte, a ţărilor europene cu regim comunist. Până în 1972 fondurile acestei instituții de presă erau alocate prin CIA care stabilea  linia generală a emisiunilor, prioritățile și „corecţiile” cotidianului. După această dată, controlul asupra bugetului a fost preluat de Congresul Statelor Unite[xiii]. Ceea ce nu înseamnă că implicarea serviciilor speciale s-a anulat sau că a fost redusă.

Fără să insistăm asupra istoriei REL, vom menţiona că prima ţară care a încetat bruiajul emisiunilor destinate cetăţenilor săi a fost România (1964). Uniunea Sovietică şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au renunţat la bruiaj abia din toamna lui 1988.  Ceea ce nu înseamnă însă că secţia de limbă română a beneficiat de toleranţa conducerii de la Bucureşti, de notorietate fiind agresiunile împotriva unor redactori ai postului. Altă decizie de impact asupra relaţiei emiţător-receptor a fost interzicerea adresării cetăţenilor români postului, prin scrisori sau prin acceptarea de interviuri. Decizia a fost luată de Ceauşescu încă din 1967.

Ultimul an de regim comunist a fost pentru secţia de limbă română a postului de la München o perioadă febrilă, în deplin contrast cu persistența cenușiului vieții ascultătorilor.

Audienţă maximă în Europa de Est     

Înainte de a conduce departamentul de cercetare al secţiei de limbă română, Michael Shafir deţinuse funcţia de adjunct al Departamentului de cercetare a opiniei publice. Fără posibilitatea de a efectua sondaje pe un eşantion reprezentativ, dar bazându-se, în principal, pe chestionarea turiştilor, tehnică numită „continuous and corrected sampling”[xiv], Shafir a conchis că emisiunile în limba română aveau cea mai mare audienţă din Europa de Est în ultimii ani ai regimului. Peste 60% dintre români le ascultau cel puţin o dată pe săptămână, aproximativ o treime fiind fideli transmisiilor cotidiene. „Asta nu se datorează faptului că noi am avea cei mai grozavi redactori, a mărturisit interlocutorul, ci faptului că adevăratul nostru redactor-şef se numea Nicolae Ceauşescu”. Rating-ul era dependent de „performanţele” liderului român[xv].

Românii deveniseră alergici la producţia presei naţionale datorită politizării excesive a conţinuturilor, variantei ceaușiste a „limbii de lemn”, saturaţiei produse de omniprezenţa şi omnipotenţa soţilor Ceauşescu. Programul televiziunii însuma abia trei ore zilnice de emisie (între orele 19-22). Astfel că, în plin cult al personalităţii dictatorului, emisiunile postului american au fost balonul de oxigen al ascultătorilor. În ce priveşte bruiajul emisiunilor, Ceauşescu a respectat angajamentele predecesorului său Gheorghe Gheorghiu-Dej. Astfel că, după mărturia lui Michael Shafir, nici „cele mai teribile emisiuni” precum cele dedicate „scrisorii celor şase” n-au fost bruiate[xvi].  

În 1989, secţia de limbă română de la Radio Europa Liberă producea, zilnic, 5-6 ore de emisie, realizate de 54 de salariaţi[xvii]. Prin redifuzarea emisiunilor, postul putea fi recepţionat pe parcursul a 13 ore. În interiorul secţiei interveniseră însă importante schimbări. După diagnosticarea unei tumori cerebrale, istoricul Vlad Georgescu, directorul secţiei, suportase o intervenţie chirurgicală la Washington. Nicolae Stroescu-Stânişoară l-a înlocuit ca director interimar pe timpul bolii şi câteva luni după deces. La 1 ianuarie 1989, Nestor Ratesh a debutat în funcţia de director interimar. Imediat, departamentul Securităţii „responsabil” cu Europa Liberă a reactualizat baza de date a noului manager. Fostul absolvent al Facultăţii de Filosofie la Bucureşti avea o vechime de 14 ani ca redactor la agenția română de știri Agerpres. Devenise cetăţean american după o scurtă escală în Israel, iar director al secţiei române din München, după o practică semnificativă de angajat al postului Radio Vocea Americii[xviii].

Rememorând preluarea redacţiei din München, Ratesh a mărturisit „sensibilitatea” şi subtilităţile misiunilor încredinţate. „Nu aveam voie să incităm lumea la revoltă, nu aveam voie să strigăm „Jos Ceauşescu!”, a declarat el. Nu aveam voie o mulţime de lucruri pentru că eram un post de radio american – un post de radio românesc finanţat de Statele Unite şi cu management american. Eu însumi eram cetăţean american. Atunci trebuia să găsim căile şi limbajul pentru a exprima şi a încerca să iniţiem o mişcare – nu în sens de mişcare organizată – ci de deplasare într-un ton şi o manieră foarte subtile. Şi nu atât prin gura noastră, ci prin gura altora…”[xix].

Sursele de documentare ale redactorilor se rezumau la puţinele informaţii primite din ţară, articolele din presa românească și internaţională, declaraţiile unor oficiali străini, rezoluţii ale Conferinţei de Securitate şi Cooperare în Europa… Telefoanele şi scrisorile românilor se aflau sub control sigur. Dar, după mărturia lui Ratesh, populara emisiuneActualitatea românească se alimenta cu ştiri calde de la corespondenţii de presă străini care vizitau România, prin colaborări cu ambasada americană şi cu ambasada Olandei la Bucureşti. Uneori veneau scrisori „provocatoare” din partea propagandiștilor regimului şi a serviciilor speciale de capcanele cărora trebuia să te fereşti. Scrisori alcătuite pervers – amestec de adevăr şi minciună. În speranţa că, odată transmise, vor afecta credibilitatea postului[xx].

De mai multă şi mai complexă informaţie beneficia biroul din Paris al secţiei în limba română. Emisiunile redactate de cuplul Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau alimentate de veşti proaspete aduse de scriitorii şi de oamenii de cultură care călătoreau în ceea ce pentru români a continuat şi continuă să rămână „capitala luminii”. După mărturia scriitorului Augustin Buzura, să te recunoască, citeze ori să te laude Monica Lovinescu, preţuia mai mult decât premiul Uniunii Scriitorilor din România. „Ea era un soi de super-hiper-şef moral al întregii lumi culturale române din Occident, a relatat scriitorul în 2009. Îţi lua interviu la Europa Liberă şi în schimbul lui îţi dădea nişte bani cu care puteai trăi. Te recomanda unei fundaţii, de unde-ţi dădeau alţi bani să-ţi cumperi cărţi şi diverse nimicuri. Şi-n rest bârfeai. Ce e-n ţară, cum e-n ţară, ce-a mai zis ăla, ce-a mai făcut celălalt…”. Cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca „informatorii” stabiliseră anumite „coduri de pericol”. Dacă ţi se-ntâmpla ceva, sunai la un anumit număr de telefon din Paris, transmiţând „parola” convenită. Aparatele de înregistrare ale Securităţii intrau în funcţiune abia după un minut de la preluarea legăturii. Când începeau să funcţioneze, puteau dovedi o benignă conversaţie despre sănătate sau meteo. Dar, prin Radio Europa Liberă, se declanşa imediat alarma. Redactorii comentau despre cel în pericol şi, cu enorm efect, atrăgeau atenţia presei şi diplomaţiei internaţionale asupra lui, după mărturia romancierului Buzura [xxi].

În politica redacţiei româneşti, pentru anul 1989 s-a recurs şi la mesaje subliminale. Pentru că în România se mişcau lucrurile cel mai puţin, după mărturia lui Nestor Ratesh, s-au extins emisiunile despre Moldova Sovietică. Cu mesajul „Uite ce fac moldovenii”! În acelaşi spirit, s-au comentat declaraţiile Doinei Cornea, „scrisoarea celor şase”, protestelescriitorilor şi orice altă manifestare şi atitudine anti-regim, culminând cu demonstraţiile din decembrie. Iată alţii ce fac, se poate – a fost mesajul persuasiv, transmis zilnic de REL în 1989[xxii].

Din München despre „curtea lui Ceauşescu”

În Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani s-au publicat 97 rapoarte dinArhiva 1989 alcătuită de Michael Shafir.

Editorii suplimentului istoric amintit au apreciat aceste rapoarte ca fiind cele mai valoroase documente provenite de la Radio Europa Liberă la care puteai avea acces după 20 de ani de la elaborarea lor. Conţinuturile emisiunilor difuzate de postul american în urmă cu 20 de ani n-au rezistat însă „probei timpului”. În primul rând din cauza „perisabilității” informației difuzate de presa vorbită, dar şi obiectivului emițătorului de a reprezenta o „anti-teză” a presei comuniste[xxiii].

Rapoartele destinate patronatului american, diplomaţilor şi cercetătorilor interesaţi de România, după mărturia şefului secţiei din acea perioadă[xxiv],  aveau formatul și stilul unor sinteze pe temele leadershipului bucureştean. Captau şi interesul cititorului din 2009 şi datorită stilului redactării, mult mai apropiat de claritatea, concizia şi precizia comunicării ştiinţifice decât a celei jurnalistice. Analizându-le, după două decenii şi jumătate de la redactarea lor, remarcabil rămâne efortul de redare obiectivă a contextului socio-politic şi potenţialului său de a determina schimbări de mai mică sau mai mare amploare în ţara numită atunci pe drept cuvânt „România lui Ceauşescu”. Obiectivitatea aceasta se reliefează şi în contrastul cu documentele şi mărturiile provenite din nucleul de decizie de la Bucureşti.

Reproducerea „la zi”, uneori în acelaşi număr cu rapoartele de la München, a unor stenograme sau fragmente de stenograme din şedinţele Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, înfăţişau enorma distanţă care separa, pe de-o parte, aşteptările, din anul 1989, ale „lumii libere” şi Moscovei, pe de altă parte, de comportamentele şi proiectele decizionalilor români. Ar fi fost imposibil de imaginat, spre exemplu, atmosfera şi relaţiile din grupul de decizie unde se făceau auzite doar două voci – a lui Nicolae Ceauşescu, ca prim-solist, şi a nevestei lui, care-i repeta şi accentua caricatural spusele. Nici măcar în şedinţele unde-ar fi avut nevoie de corul celorlalţi – precum şedinţa în care informează despre trădarea diplomatului Mircea Răceanu[xxv] sau despre ancheta efectuată asupra semnatarilor „scrisorii celor şase”[xxvi] – liderul comuniştilor români nu-i tratează altfel pe componenţii CPEx decât ca pe un grup amorf, fără drept de opinie măcar. Li se adresa, birocratic, prin formule consacrate. Regula anului 1989 era acordul unanim şi tăcerea deplină a „tovarăşilor” la întrebările adresate formal. Ceaușescu „închidea” ședințele după aproximativ o jumătate de ceas de monolog și critici adresate celorlalți. Relevantă, în acest sens, este şedinţa CPEx din 31 martie 1989 când Ceauşescu anunţă încheierea plăţii datoriei externe. Nici măcar despre acest mare eveniment al ultimului deceniu, secretarul general al partidului n-a îngăduit demnitarilor să-şi exprime opiniile. De altfel, niciunul dintre aceşti „martori angajaţi” n-a putut declara, citându-l pe Ceaușescu, planurile sale reale de viitor. Căci și după plata datoriei externe politica economiei de căldură, apă menajeră și electricitate, precum și a crizei alimentare a continuat[xxvii].

Cu atât mai puţin şi-ar fi putut imagina redactorii de la München controlul exercitat de cei doi Ceauşeşti asupra „curţii” lor. Abia după căderea regimului ofiţerii din serviciul de pază şi protecţie a demnitarilor au dezvăluit cum, seară de seară, liderii partidului erau blocaţi în reședințele lor, aşteptând invitaţia la „clubul Ceaușeștilor”. Prin aceste obligații cotidiene impuse demnitarilor, petrecerea concediilor şi a sfârşiturilor de săptămână „în colectiv” s-a asigurat controlul deplin asupra lor. S-a împiedicat astfel coalizarea unei grupări din interiorul nucleului de decizie sau în jurul unuia dintre membrii săi.    

Unul dintre cele mai interesante rapoarte ale secţiei de cercetare de la Radio Europa Liberă s-a redactat pe tema succesiunii lui Ceauşescu, la începutul lui februarie 1989[xxviii]. În pofida penuriei informațiilor, raportul lui Michael Shafir estima corect atipicul situaţiei din România, comparativ cu celelalte „țări frățești“ din Europa. Ipoteza succesiunii Elenei Ceaușescu a fost avansată pe fondul aniversărilor cuplului Ceaușescu din ianuarie 1989 şi a zvonurilor care circulau că liderul va opera un transfer de putere la Congresul al XIV-lea. Zvonurile erau alimentate de speranţele cetăţenilor români – de la omul de rând, la componenţii CPEx – că se va produce o schimbare la vârf. Raportul estima oficializarea poziției de secund la cârma României a Elenei Ceaușescu. „Savanta” primise cadou la aniversarea a 70 de ani (vârsta nefiindu-i însă menţionată) cel de-al doilea titlu de „Erou al Muncii Socialiste”, performanţă neatinsă de vreun alt demnitar, cu excepţia soţului său, deţinătorul a nu mai puțin de patru asemenea titluri. Nicu, mezinul Ceauşeştilor, în acel moment prim-secretar la judeţeana de partid Sibiu, era şi el creditat ca potenţial succesor. În incapacitatea evaluării personalităţii celorlalţi demnitari şi a amintitelor relaţii din CPEx, Emil Bobu și Constantin Olteanu au fost şi ei nominalizaţi de analist, deşi niciunul dintre ei nu nutrise ambiţii în această direcție.

Se pune astăzi chestiunea în ce măsură era informat Nicolae Ceauşescu asupra realităţilor din România şi a curentelor de opinie din afara graniţelor ţării privind politicile sale. Prin conexarea cu celelalte surse documentare utilizate în redactarea suplimentului, reiese cu claritate că putea să obţină orice informaţii dorea însă interzicea orice opinie sau informaţie contrară ideilor sale. Relevant în acest sens poate fi socotit dialogul purtat cu propriul său fiu în şedinţa CPEx din martie 1989. Când prim-secretarul de Sibiu face câteva observaţii de bun-simţ privind creşterea animalelor, tatăl îi taie cuvântul, reproşându-i că este indus în eroare de specialiştii din judeţul pe care-l coordonează[xxix].  Dacă angajaţii postului Radio Europa Liberă sau vreun analist străin ar fi avut acces la vreuna din aceste stenograme, şi-ar fi dat seama de absurdul aşteptărilor ca într-un astfel de grup să se contureze opoziţia sau disidenţa scontată. Se înţelege că, publicate simultan cu asemenea documente, prin contrast, rapoartele secţiei de cercetare din Germania Federală despre „curtea secretelor” din Bucureşti par mai puţin valoroase decât merită.

Indicii bine interpretate au reliefat cercetătorii din München în interviurile oferite de Ceauşescu unor gazetari străini în vara şi toamna lui 1989. În preajma ultimului congres al partidului tuturor gazetarilor care au făcut demersuri în acest sens li s-au aprobat acreditările solicitate. Cu intenţia captării bunăvoinţei, unora Ceauşescu le-a oferit interviuri. Întrebările scrise ale gazetarilor au fost predate secţiei de presă, liderul român refuzând să răspundă la chestiuni precum succesiunea în partid[xxx]. Alteori a dat răspunsuri care sfidau flagrant realitatea. Astfel, după cum relatează unul dintre rapoartele secţiei de cercetare de la München, întrebat când se vor umple „rafturile goale ale magazinelor“, Ceaușescu a zis că „nu există rafturi goale“, magazinele fiind „bine aprovizionate“. Întrebat de ce-au fost forţaţi semnatarii „scrisorii celor şase” să plece în domiciliu obligatoriu, a negat toate informaţiile apărute în presa străină, susţinând că sunt în Bucureşti. Deşi se dovediseră agenţi ai unor puteri străine, n-au fost puşi sub acuzare deoarece îşi regretă, cu toţii, fapta[xxxi]. Din aceleaşi interviuri se conturează clar utopia în jurul căreia s-au articulat comportamentele şi gândirea lui Ceauşescu (la întrebarea privind hoby-ul său, a răspuns „realizarea socialismului în România”[xxxii]).

Perestroika şi fugarii din „închisoarea România”

Aproximativ un sfert din rapoartele perioadei ianuarie-octombrie 1989 au abordat temele mişcărilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească şi reformele sovietice cunoscute sub numele de perestroika. În spiritul acestora, moldovenii de dincolo de Prut îşi afirmau identitatea făcând demonstraţii în favoarea adoptării limbii române şi a alfabetului latin, fondau asociaţii pe baza liberului consimţământ și organizau greve. Aşa cum se menţiona chiar în titlul unui raport din ianuarie 1989, „plăcile tectonice” ale imperiului sovietic se mişcau, anunţând dezgheţul, şi, după cum se va vedea mai târziu, dezintegrarea lui[xxxiii].

Apăruseră „fronturile populare”, botezate astfel în spirit redundant. Căci prin „fronturile populare” iniţiate de sovietici în ţările unde intrase Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-au infiltrat firavele partide comuniste în „alegerile democratice”. Și reuşiseră, prin manipulări tipice, să ia puterea. Asemenea exemple,    într-o ţară care a constituit modelul revoluţiei şi construcţiei „lumii noi” se voiau a fi îndemnuri pentru „fraţi”. Dincoace de Prut, nu s-a obţinut însă nicio reacție. Focalizat pe conservarea statu-quo-ului său, protejat prin clamarea, cu orice prilej, a principiului neamestecului în treburile interne, Ceauşescu nu şi-a concretizat măcar intenţia de a pune în discuţie Pactul Ribbentrop-Molotov cu prilejul celui de-al XIV-lea Congres al partidului.

În vara lui 1989, teme de maxim interes au fost și relaţiile României cu Ungaria, focalizate pe plângerile oficialilor de la Budapesta împotriva conducerii de la Bucureşti. Se crease o situaţie inedită care, în mod normal, trebuia percepută ca anunţând catastrofa din decembrie 1989. Cercetătorii arhivelor deschise după căderea regimului comunist cunosc că, începând din anii ʼ70, Ungaria a fost vârful de lance al discreditării conducerii de la Bucureşti în relaţiile cu Occidentul şi cu Statele Unite ale Americii[xxxiv]. Fără a insista asupra acestor manipulări, menţionăm că în 1989 se crease o situaţie explozivă: graniţele Ungariei erau asaltate de fugari din România. Înainte, românii „alegeau libertatea” trecând Dunărea înot şi încercând să se strecoare prin teritoriul iugoslav către Italia. Dar, după ce guvernul maghiar anunţase în 1988 că nici o persoană nevinovată nu va fi returnată în România, oficialii de la Budapesta reclamau că în Ungaria se găseau, în 1989, peste 15 000 imigranţi care trecuseră ilegal frontiera estică. Şi se plângeau de dificultăţile găzduirii şi întreţinerii lor. Cu fiecare fugar cheltuiau, zilnic, 170-200 forinţi[xxxv]. Situaţia aceasta a fost adusă de oficialii maghiari la cunoștința Comisiei Drepturilor Omului de la ONU. La începutul lui martie 1989, aceasta a adoptat (cu 21 voturi pentru şi 7 împotrivă) o rezoluţie prin care se cerea o anchetă privind respectarea drepturilor omului în România. În favoarea României au votat atunci China, Cuba, Etiopia, Bangladesh, Pakistan, Somalia şi Sri Lanka. „Țările frăţeşti” din CAER și Tratatul de la Varșovia au fost, cu toatele, împotriva sa[xxxvi].

În plus, Ungaria acuza România de încălcarea drepturilor minorităţilor. Prezenta, prin diverse mijloace, proiectul de sistematizare al României, ca fiind menit să conducă la distrugerea a  7000 – 8000 de sate, „multe dintre ele fiind locuite de etnici maghiari”, după cum menţiona publicaţia samizdat Kialto Szo (Strigăt disperat), editată în Transilvania. „Înainte ca buldozerele să-şi înceapă rolul”, se propunea „realizarea unui inventar al tuturor comorilor istorice destinate distrugerii şi apelare la UNESCO pentru a le declara pe cele mai importante patrimoniu ale umanităţii”. În plus, publicația recomanda „să se surprindă fotografic procesul distructiv şi să se salveze tot ce poate fi salvat”[xxxvii].

N-a fost cazul, după cum bine se ştie. Dar la 3 februarie 1989, la Bruxelles s-a dat startul „Operaţiunii Satele Româneşti” (Operation Villages Roumains), conceptul de sistematizare – derivat dintr-unul din punctele programului lansat de Marx şi Engels în „Manifestul Partidului Comunist” ca apropiere a condiţiilor de viaţă rurale de cele urbane – conferindu-i-se sensul strict de demolare[xxxviii]. Aceasta a fost una dintre marile „minciuni pentru adevăr”. Efectele sale s-au vădit în acţiunile de „adopţie” şi „înfrăţire” a unor localităţi rurale din ţările vestice cu sate româneşti. Dar, mai ales, în „ajutoarele” cu care au venit în spaţiul românesc delegaţii din acele comune, imediat după căderea regimului Ceaușescu.

Nefericita ripostă a lui Ceauşescu la atacurile pe tema respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor prin anunţul făcut la Plenara CC al PCR din aprilie, că România deţine suficiente date tehnice şi resurse materiale pentru a produce bomba atomică[xxxix], a generat alte consecinţe analizate profesionist de cercetătorii postului de radio american[xl].

Dosarele disidenţilor români din arhivele Europei Libere

Revenind la perspectiva globală a rapoartelor secţiei de cercetare, nu pot fi omise cele dedicate disidenţilor.  Mişcările reformatoare care au condus la prăbuşirea regimului comunist în Europa de Est au început în partid. Dar, deosebit de vecini, „regimul Ceauşescu semnaliza în exterior dreapta şi cotea în interior la stânga”, după expresia lui Michael Shafir. Până la Paul Goma nu se poate vorbi deloc de disidenţă în România, nefiind permisă confuzia între nemulţumiţi şi disidenţi. O disidenţă trebuie exprimată public, nu doar sub forma unei critici ci şi sub forma unui program care să reprezinte o alternativă politică. „Nu putem vorbi de nici un fel de disidenţă în partid dar putem vorbi de o poziţie atitudinală în parte a intelectualităţii”, a menţionat politologul Shafir despre România anilor ʼ80[xli].

În rapoartele secţiei de cercetare au fost analizate toate protestele adesate lui Ceauşescu. În primul rand „scrisoarea celor șase”, comentată luni de zile după difuzarea ei, ca „document extraordinar”. Deşi sperau ca aceasta să anuleze „reţinerea” altor opozanţi, să genereze curaj şi acţiune, nu s-a reuşit[xlii]. Alte rapoarte prezentau protestele lui Mircea Dinescu[xliii], Dan Deşliu[xliv], Doina Cornea[xlv], Aurel Dragoş Munteanu[xlvi], Dumitru Mazilu[xlvii].

Fenomenul disidenţei s-a regăsit și în arhiva gestionată de Universitatea Central-Europeană, fondată de George Soros la Budapesta. Documentele provenite de la secţia de limbă română reprezintă însă o mult prea mică parte din întregul unei astfel de arhive: trei metri liniari de rafturi cu documente, în unitatea cantitativă de măsură a arhivelor contemporane, depozitate în 21 de cutii. Documentele au fost elaborate în perioada 1977-1989 şi reprezintă scripturi de emisiuni, comunicate de presă, copii ale scrisorilor şi apelurilor primite din România, rapoarte ale secţiei de cercetare.

Cea mai interesantă parte a acestor arhive consultate în 2009 poate fi considerată aceea alcătuită din dosarele disidenţilor[xlviii]. În ordine alfabetică, dosare aveau următorii cetăţeni: P. Alexandrescu, Gabriel Andreescu, Dan Badea, F. Balint, Ferencs Barabaș, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Mihai Botez, I. C. Brătianu, T. Brișcan, Silviu Brucan, Ion Bugan, Cristian Butușina, Liviu Cangeopol, Alexandru Călinescu, Liviu Cană, Mariana Celac-Botez, Doina Cornea, Mihai Creangă, Gymesi Eva, Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Radu Enescu, Iuliu Filip, Radu Filipescu, Ion Fiştioc, V. Hanu, Gheorghe Huțanu, Florentin Scalețchi, Lucian Iancu, Mircea Iorgulescu, Dumitru Iuga, Leontin Iuhas, S. Kanyadi, Karoly Kiraly, Mariana Marin, Alexandru Mateescu, Dumitru Mazilu, Corneliu Mănescu, M. Mesmer, Teohar Mihadaș, Dumitru Mircescu, Aurel Dragoș Munteanu, Gheorghe Năstăsescu, Adrian Niculescu, V. Opriș, Bodor Pal, M. Pavelescu, Nelu Prodan, Vasile Paraschiv, Constantin Pârvulescu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, N. C. Popescu, Ion Puiu, Lucian Raicu, Nicu Stăncescu, Mihai Stănescu, N. Stoia, D. Streza, I. Suciu, Suto Andras, I. Tempfli, Sorin Toma, Laszlo Tőkes, G. Tărlescu, E. Ujvarossy, P. V. M. Ungureanu, Gheorghe Ursu, I. Vistea, Gheorghe Vasilescu[xlix].

Unii dintre aceştia aveau şi adresele şi numerele de telefon înregistrate[l], semn că stabiliseră cu redactorii Europei Libere „codurile de pericol” amintite de scriitorul Augustin Buzura. Aceştia erau: Dan Petrescu din Iaşi,  Gabriel Andreescu[li],  Mariana Botez,  Doina Cornea din Cluj, Ion Puiu, Nicu Stăncescu, Ion Fiștioc, Dan Deșliu, Dumitru Mircescu, Silviu Brucan, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Leontin Iuhas[lii], Karoly Kiraly (Târgu-Mureș), Bogdan Șerban (Zărnești–Sud),  Ferencs Barabaș[liii],  Petre Mihai Băcanu[liv], Mihai Creangă[lv], Anton Uncu[lvi], Alexandru Chivoiu[lvii], Mircea Răceanu[lviii], Eva Gymesi[lix],  Gh. Huțanu (ziarist Buzău), Dumitru Iuga[lx],  Dumitru Mazilu[lxi], Mariana Marin[lxii], Dumitru Mircescu, Andrei Pleșu[lxiii], Aurel Dragoș Munteanu[lxiv], Ion Fiștioc[lxv], Dan Deșliu[lxvi].

Inegale sunt şi dovezile pe baza cărora mai sus-numiţilor li se deschisese dosar de disident. Între filele dosarelor lui Andrei Pleşu și Mircea Iorgulescu se află exclusiv copiile unor articole publicate în România și scripturile unor emisiuni laudative redactate de Monica Lovinescu. Dosare voluminoase au, în schimb, Mircea Dinescu, Doina Cornea şi Mihai Botez. Dosarele primilor doi sunt alcătuite din interviuri şi scrisori critice. Dosarul lui Botez conține prioritar corespondenţa purtată cu vechiul său prieten Vlad Georgescu. Acesta din urmă îl îndemna la proteste şi-i intermedia diverse invitaţii la reuniuni ştiinţifice în străinătate.    

Dintre cei menţionaţi, printre demnitarii post-decembriști s-a regăsit unul singur: Andrei Pleşu[lxvii], ministru al Culturii.

Note:

[1] Ideea editării unui supliment cotidian care să „refacă” anul 1989, după 20 de ani, i-a aparținut lui Marius Tucă, directorul cotidianului Jurnalul Național.  Editorii suplimentuluiScînteia – Jurnalul României 1989 – Acum 20 de ani au fost: Lavinia Betea (șef secție istorie recentă), Cristina Diac, Florin Răzvan Mihai și Ilarion Țiu. Din corpul redacțional alJurnalului Național li s-au atașat: Alexandra Zotta, Adela Cristina Teodorescu, Irina Munteanu, Vasile Surcel, Eliza Dumitrescu, Andrei Stoicu și Ramona Vintilă. 

[1] Documentarea în această arhivă și editarea documentelor s-a făcut de către Lavinia Betea și Cristina Diac. Rubrica Aici Radio Europa Liberă a fost rubrică permanentă a suplimentuluiScînteia – Jurnalul României 1989 – Acum 20 de ani.

[1] Prăbușirea regimurilor comuniste din Europa și destrămarea URSS (1989-1991) au însemnat sfârșitul confruntării dintre cele două „lagăre” – al țărilor comuniste și al țărilor„imperialiste” -, între care, după expresia lui W. Churchill, căzuse o „cortină de fier” la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

[1] Frances Stonor Saunders, Qui mène la danse? La CIA et la Guerre froide culturelle,Paris, Éditions Denoël, 2003, p. 14.

[1] CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) a fost creată în 1947 cu destinaţia originară de a coordona informațiile diplomatice și militare. CIA a fost succesorul OSS (Oficiul de Servicii Strategice din timp de război demantelat în septembrie 1945 de către președintele Truman care a declarat că nu vrea să aibă un nou Gestapo în timp de pace). În prezent, CIA posedă companii aeriene, stații de radio, ziare, companii de asigurări și agenții imobiliare.

[1] Frances Stonor Sauders, op. cit., p. 13.

[1] Idem, p. 14.

[1] Idem, p. 16.

[1] Idem, p. 51.

[1] Idem, p. 51.

[1] Idem, p. 328.

[1]http://ro.wikipedia.org/wiki/Comitetul_Na%C8%9Bional_pentru_o_Europ%C4%83Liber%C4%83.

[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C3%BCnechen%Munchen.

[1] După mărturia lui Michael Shafir tehnica aceasta a fost pusă la punct de Henry Hart, conducătorul departamentului, fiind utilizată în toate celelalte secții ale REL.

[1] Lavinia Betea, „Postul în limba română avea audienţa maximă din Europa de Est”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 17 februarie 2009.

[1] Idem.

[1] Lavinia Betea, „La Europa Liberă s-au petrecut toate manifestările anti-regim”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 28 ianuarie 2009.

[1] Fişă personală Nestor Ratesh, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 5 februarie 2009.

[1] Lavinia Betea, „La Europa Liberă s-au petrecut toate manifestările anti-regim”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 28 ianuarie 2009.

[1] Idem.

[1] Lavinia Betea,  „Jurnalul Monicăi Lovinescu”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 27 martie 2009.

[1] Lavinia Betea, „La Europa Liberă s-au petrecut toate manifestările anti-regim”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 28 ianuarie 2009.

[1] Astfel că, exceptând scriptul unor emisiuni culturale şi unor interviuri cu dizidenţi români – cum a fost cazul convorbirii telefonice purtate de redactorii de la München cu Dan Petrescu de la Iași  – n-au fost reproduse producţiile destinate emisiei.

[1] Lavinia Betea, „Postul în limba română avea audienţa maximă din Europa de Est”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 17 februarie 2009. 

[1] Idem.

[1] Idem.

[1] Din arhiva CC al PCR, Şedinţa CPEx, Scînteia  –  Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 31 martie 2009.

[1] Radio Europa Liberă despre urmaşul lui Ceauşescu, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 2 februarie 2009.

[1] Din Arhiva CC al PCR, Şedinţa Comitetului Politic Executiv, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 4 martie 2009.

[1] Michael Shafir, „Anotimpul interviurilor: Ceauşescu, presa vestică şi presa naţională”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 18 septembrie 2009.

[1] Michael Shafir, „Interviuri în stil Ceauşescu”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 19 septembrie 2009.

[1] Idem.

[1] La sfârşitul lui ianuarie 1989, ,,plăcile tectonice” ale URSS se mişcau, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 28-29 ianuarie 2009.   

[1] Larry Watts, Ferește–mă, Doamne, de prieteni…, Editura RAO, București, 2011.

[1] Judith Pataki, „Problema fugarilor transilvăneni”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 24 februarie 2009.

[1] ,,Creşte izolarea pe plan  internaţional a României”, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 31 martie 2009.

[1] Kialto Szo propune minorităţii maghiare un plan pentru era post-Ceauşescu, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 31 martie 2009.

[1] Laure Hinckel, „Naşterea oficială a Operaţiunii Satele Româneşti”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 3 februarie 2009.

[1] Vlad Socor, „Ceauşescu pretinde că România ar putea fabrica arme nucleare”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 14 aprilie 2009.

[1]„ Noua doctrină de apărare a Ungariei: Inamicul nu e Vestul, ci România”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 18 iunie 2009.

[1] Lavinia Betea, „Disidenţa din România locuieşte la Paris şi se numeşte Paul Goma”, Interviu cu Michael Shafir, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 10 iulie 2009.

[1] Lavinia Betea, „Eveniment la Radio Europa Liberă”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 10 martie 2009.

[1] Poetul Mircea Dinescu critică politicile lui Ceauşescu şi cere reforme, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 18 martie 2009.

[1] O altă scrisoare deschisă protestează împotriva politicilor lui Ceauşescu, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 24 martie 2009.

[1] Doina Cornea îl critică din nou pe Ceauşescu, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 25 aprilie 2009.

[1] Publicistul Aurel Dragoş Munteanu protestează faţă de persecutarea scriitorilor, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 7 mai 2009.

[1] Raportul lui Mazilu publicat la ONU, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al  Jurnalului Naţional, 23 septembrie 2009.

[1] S-a întâmplat şi se întâmplă încă să auzim diverse personalităţi politice post-comuniste lăudându-se cu scrisorile trimise Europei Libere prin care protestau împotriva politicii lui Ceauşescu de dărâmare a monumentelor istorice sau de semnalare a unor abuzuri. Nu se regăsesc nici numele pretinșilor semnatari, nici respectivele scrisori în aceste arhive, Poate fi şi aceasta o remanenţă a anilor de după război când contemplând mulţimea celor care se declarau simpatizanţi şi activişti comunişti ilegalişti, unul dintre cei autentici exclamase ,,puţini am fost, mulţi am rămas”. Tot astfel cum în anii 50, în timpul verificărilor de partid se extinsese practica de a crea „celule” ilegaliste prin aranjarea declaraţiilor a trei-patru prieteni, e posibil ca astfel de aranjamente să se fi făcut și după 1990.

[1] Cristina Diac, „Cine sunt disidenţii români din evidenţele REL?”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 13 octombrie 2009.

[1] Contacte disidenţi români, Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 13 octombrie 2009.

[1] Despre Gabriel Andreescu  sunt menționate următoarele: fizician, cercetător  la Institutul de hidrologie și metrologie Buc., texte publicate în USA și Fr. – închis la o lună după evenimentele de la Brașov și eliberat peste o lună, posibil ’87, proces pentru înaltă trădare greva foamei, 30 de ani; interviu la televiziunea franceză.

[1] Despre Leontin Iuhas s-a menționat: fiul Doinei Cornea, concediat din Centrul de calcul Cluj.

[1] Despre Ferencs Barabaș s-a menționat că lucra la fabrica textile Miercurea Ciuc, arestat în  iunie ’83, condamnat la 7 ani de închisoare pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste, acuzat că a răspândit manifeste cerând plecarea lui Ceaușescu; cu el condamnată soția lui (Paraschiva Barabaș) 75 de ani eliberată apoi în ’85 prin amnistie.

[1] Despre Petre Mihai Băcanu s-a menționat: 47 de ani, jurnalist RL, arestat 25-27 ian. ’89, autor pamphlet.

[1] Despre Mihai Creangă: 47 de ani, critic teatral Rom. Pitorească.

[1] Despre Anton Uncu: 41 de ani, reporter RL.

[1] Despre Alexandru Chivoiu: linotipist Scînteia.

[1] Despre Mircea Răceanu: 31.01.89 arestat.

[1] Despre Eva Gymesi: prof. lit. Univ. Cluj, prietenă Cornea.

[1] Despre Dumitru Iuga: n. 1946 condamnat în sep. ’83 pentru propagandă împotriva sist. soc. la 10 ani, electrician.

[1] Despre Dumitru Mazilu: jurist, amenințat cu moartea, domiciliu forțat.

[1] Despre Mariana Marin: scriitoare, solidarizată, 33 de ani. 18 nov. greva foamei, ’86 premiul Uniunii Scriitorilor.

[1] Despre Andrei Pleșu: scrisoare protest Dinescu, concediat de la România Literară, mutat la muzeu, Bacău.

[1] Despre Aurel Dragoș Munteanu: scrisoare lui D. R. Popescu – protest împotriva persecutării scriitorilor în aprilie ’89.

[1] Despre Ion Fiștioc: arhitect, n. 1929, arestat la începutul  lui 1988.

[1] Despre Dan Deșliu:72 de ani, arestat 16.03.89, psihiatrie 9, Buc, dom. forțat.

[1] Conform CV-ului lui Andrei Pleșu, oferit publicității pe când era ministru al Culturii (28 decembrie 1989-16 noiembrie 1991), biografia sa conține următoarele date semnificative: născut la 23 august 1948, în București în familia unui medic chirurg, creștin ortodox.  Studii: Liceul ,,Spiru Haret” București (1966); Facultatea de Arte Plastice (secția Istoria și Teoria Artei, 1971); doctor în istorie (1980); Bursă Humboldt (Bonn 1975-1977) și Heidelberg (1983-1984).Cercetător științific la Institutul de Istoria Artei (1971-1982; 1985-1989), muzeograf la Muzeul ,,George Enescu” din Tescani (Bacău). Sursa: Personalitățile României contemporane, Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol. 3, Agenția Națională de Presă, Rompres, București, 1995, p. 58. În mod inexplicabil, s-au evitat explicațiile privind plecarea sa la Heidelberg după ce ceilalți adepți ai Meditației transcendentale au fost scoși din învățământ și din cercetare, ca și motivele pentru care a fost trimis la Tescani în 1989.   

Bibliografie

Betea, Lavinia, „La Europa Liberă s-au petrecut toate manifestările anti-regim”, Scînteia  – Jurnalul României 1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 28 ianuarie 2009.

Betea, Lavinia, „Postul în limba română avea audienţa maximă din Europa de Est”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 17 februarie 2009.

Betea, Lavinia, „Eveniment la Radio Europa Liberă”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 10 martie 2009.

Betea, Lavinia,  „Jurnalul Monicăi Lovinescu”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 27 martie 2009.

Betea, Lavinia, „Disidenţa din România locuieşte la Paris şi se numeşte Paul Goma”, Interviu cu Michael Shafir, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment alJurnalului Naţional, 10 iulie 2009.

Diac, Cristina, „Cine sunt disidenţii români din evidenţele REL?”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 13 octombrie 2009.

Hinckel, Laure, „Naşterea oficială a Operaţiunii Satele Româneşti”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 3 februarie 2009.

Pataki, Judith, „Problema fugarilor transilvăneni”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 24 februarie 2009.

Shafir, Michael, „Anotimpul interviurilor: Ceauşescu, presa vestică şi presa naţională”, înScînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 18 septembrie 2009.

Shafir, Michael, „Interviuri în stil Ceauşescu”, în Scînteia  – Jurnalul României 1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 19 septembrie 2009.

Socor, Vlad, „Ceauşescu pretinde că România ar putea fabrica arme nucleare”, în Scînteia  – Jurnalul României  1989 – Acum 20 de ani, supliment al Jurnalului Naţional, 14 aprilie 2009.

Stonor Saunders, Frances, Qui mène la danse? La CIA et la Guerre froide culturelle, Paris, Éditions Denoël, 2003.

Watts, Larry, Ferește–mă, Doamne, de prieteni…, Editura RAO, București, 2011.

Abstract: Free Europe, since its inception and until the fall of the Communist regime, was, in the Romanian space, the main alternative source of information and opinion to the official public discourse. Therefore, in the following, we will present you some significant aspects from the work of the Department who’s destinaton was the romanian space, located in the U.S. institution with its headquarters in Munich, in terms of institutional missions and the particularities of the year 1989. The research is based upon the documentation and the editing of the Scînteia Journal – The Romania’s Journal – Twenty years ago, the historical supplement of the National Journal newspaper, released along with the daily noted during 2009.

Keywords: Radio Free Europe, the alternate source, ”damming” of the communism, ”necessary lie”, dissidence

Publicat în revista “Polis”, Nr. 3 (5)/2014.