Lavinia Betea: “Ceauşescu avea o viziune de pictor naiv asupra politicului, asupra actului decizional. Se încurca în nimicuri” (II)

Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, 9 decembrie 2015

Andrei Ando: Spuneaţi că aţi rescris de zece ori ultimul capitol al biografiei lui Nicolae Ceauşescu. De ce?
 
Lavinia Betea: În primul rând, acest capitol este ca un scenariu cinematografic. În trei zile un om ajunge de la puterea absolută, printr-o simplă ridicare a elicopterului, să fie ucis bestial. Ultimul capitol din trilogie chiar l-am încheiat cu fraza care comprima ce s-a întâmplat acolo. Ceauşeştii nu au ştiut ce urmează să se întâmple. Să ştiţi că soţii Ceau­şes­cu au murit ferm convinşi că vor fi eliberaţi, că există forţe care îi apără, au murit con­vinşi că luptă cineva pentru ei. Nu este exclus, dar eu nu pot să fantazez prea mult pentru că e o anumită rigoare ştiinţifică şi metoda biografică în cercetare, că au crezut până în ultima clipă că vor fi eliberaţi, că li se va întâmpla ceva providenţial. Nicolae Ceauşescu s-a dus în faţa plutonului de execuţie recitând versurile lui Andrei Mureşanu şi cântând Internaţionala, convins nu doar că pentru urmaşi este un exemplu, ci pentru că dacă este să moară, aşa moare un adevărat revoluţionar! El a murit aşa cum învăţase – la un moment dat s-a im­pregnat de propagandă – că trebuie să moară adevăraţii revoluţionari. A mu­rit convins că îl apără cineva şi trebuia să fie un exemplu luminos, cum se zicea atunci. Ceuşeştii nu au crezut că vor fi imediat executaţi. Sunt nişte mărturii ab­solut tulburătoare care, când au fost luate, sigur că nu au fost mediatizate de teama de a nu trezi prea multă milă sau de a nu trezi simpatie faţă de ei. Moar­tea Ceauşeştilor este un teren extraordinar de minat, mai ales că acest Ceau­şes­cu amprentează istoria României. Sunt nişte mărturii care spun aşa, mărturii ab­solut veridice ale oamenilor care au fost acolo şi destul de în apropierea evenimentului: când soldaţii au vrut să îi lege, soţii Ceauşescu au ţipat: „Nu ne le­gaţi!” Era o chestiune de demnitate care se explica prin statusul lor foarte înalt de atâ­ta vreme. Mai ales, ce n-am ştiut ur­mă­rindu-i: ei erau nişte oameni epuizaţi. Trei zile au fost hărţuiţi. Fuseseră co­borâţi din  acel TAB unde i-am văzut noi la televizor, după ce o noapte întreagă fuseseră plimbaţi cu TAB-ul în frig. Erau nişte stafii. Eu mă mir că s-au dezmorţit în timpul procesului, pentru că au suportat ceea ce se numeşte „tortura pri­vării de somn”. Nu au fost lăsaţi să doar­mă. Mulţi oameni nu au crezut că a fost ucis Ceauşescu, pentru că moşneagul acela jalnic filmat cu cuşma căzându-i în cap nu mai semăna cu Ceau­şes­cu. Era nespălat de trei zile, nebărbierit, nedormit de aproape trei zile, ţinut într-o stare de incertitudine formidabilă şi el şi soţia sa. Erau nişte stafii!
 
A.A.: Nu s-au aşteptat ca imediat după proces să meargă pe ultimul lor drum
 
L.B.: Nu s-au aşteptat. Nu intra în uzanţe execuţia imediată după proces. Nici măcar Pătrăşcanu, în ultimul proces stalinist, nu a fost executat imediat. A fost executat după trei zile de la pronun­ţarea sentinţei. Pe ei i-au scos din sala aceea improvizată de tribunal şi i-au adus în faţa garnizoanei. Garnizoana din Târgovişte nu ştia că ei sunt acolo. Ştiau numai câţiva din garnizoană. Când i-au adus, ea a început să ţipe: „Nicule, Ni­cu­le!”, când a văzut zidul din faţă, pe ca­re Stănculescu îl pregătise dinainte. Şi foile de cort în care urmau să fie învelite cadavrele le pregătise Stănculescu înainte de proces. „Nicule, Nicule! Ce fac ăş­tia cu noi? Ne împuşcă ca pe câini!”, a zis ea. Era o chestie formidabilă. Din cre­ierul ei a apucat să mănânce câinele unităţii! Nicolae Ceauşescu a început să cânte Internaţionala. Paraşutistul care ştia că din cauza teroriştilor lui Ceau­şes­cu au murit colegii săi l-a izbit cu pumnul în coaste, l-a înjurat, proiectându-l în faţa pistolului mitralieră. Ultima frază pe care Ceauşescu a auzit-o înaintea co­menzii comandantului plutonului de exe­cuţie a fost rostită de acel paraşutist ca­re îl escorta. Fraza a fost: “Tacă-ţi gura!” Paraşutistul credea ceea ce auzise, că teroriştii lui Ceauşescu omoară oa­meni, omoară militari prin ţară. În realitate oamenii nu muriseră din cauza lor, muriseră din cauza manipulărilor ca­re s-au făcut cu bună ştiinţă în cele trei zile. În ce îl priveşte pe Nicolae Ceau­şescu, Internaţionala, cântecul re­vo­luţionarului de profesie care crede că îi e permis orice ca să schimbe lumea, s-a cur­mat. Paraşutistul care îl escorta spre peretele unde avea să fie împuşcat l-a în­jurat, l-a înghiontit, proiectându-l sub tirul pistolului mitralieră. Eu cu acest ta­blou am încheiat trilogia despre Nicolae Cea­uşescu. Am avut însă grijă să introduc anumite scene pe parcurs, ca un fel de racord, pentru că au fost scene de groa­ză. Imaginaţi-vă că nu le-am descris în întregime, dar am dat locul unde pot fi căutate. Am găsit într-o carte a lui Do­me­nico o relatare scrisă a celui care i-a avut la morgă pe soţii Ceauşescu.
 
A.A.: Ei au zăcut la morga Spita­lu­lui Militar Central după ce au fost îm­puşcaţi.
 
L.B.: E o relatare formidabilă care spu­ne cum pe el l-au ciuruit gloanţele şi cum sângele s-a impregnat în paltonul acela gros, foarte bine căptuşit, pe care îl purta. Deci sângele nu s-a scurs. În cele trei zile la morgă temperatura nu era foar­te scăzută, nu era de îngheţ. El a in­trat aproape în putrefacţie. Ea, în schimb, cu ţeasta spartă, sângele scurs, era într-o stare mult mai bună. Gelu Voican, unul dintre liderii revoluţionarilor, venise la morgă însoţit de o cucerire, de o duduiţă pe care o fermecase. Era o arătare Gelu Voi­can atunci, o caricatură a lui Che Gue­vara. A cerut să fie dezgolit trupul lui Ni­colae Ceauşescu, în faţa sa, să îl vadă gol. Ceauşescu dezbrăcat! Şi când l-au văzut despuiat, s-au pornit cei doi proaspăt amo­rezi pe comentarii care te duc cu gândul la ceea ce se numeşte profanare morală de cadavre. Nu vreau, prin relatarea unui astfel de amănunt, să spun: “Doam­ne, uite ce a păţit Ceauşescu!” Nu îi mai pasă nimănui ce i se întâmplă când este mort. Dar cumva trebuie să spui: “Uite cine a venit după Ceauşescu!”
 
A.A.: A făcut Voican aprecieri referitoare la bărbăţia lui Ceauşescu, în­tins în faţa sa pe masa de disecţie?
 
L.B.: Exact! Nişte lucruri care îţi aduc voma în gât. Se pune acum problema: de ce am fost noi în stare să îl lăsăm pe un om ca Traian Băsescu, care a fost membru de partid sau mai mult decât membru de partid, să vină să condamne comunismul, cu pretenţia că el are dreptul să îl condamne?! Nu l-a legitimat ni­mic pentru acest lucru! Ca şi pe Ceau­şes­cu, de fapt. Nici pe Ceauşescu nu îl legitima nimic să se prezinte drept cel care a fost conducătorul revoluţiei de la 23 au­gust 1944. O mare minciună în care el s-a substituit altor persoane. Exact aşa a fă­cut Băsescu, substituindu-se. Mereu am avut în România o disidenţă articulată în jurul unui program. Am avut nişte contes­tatari. Contestatarii aceştia aveau niş­te conexiuni externe care îi fereau de pe­ri­colele care s-ar fi putut abate asupra ce­tă­ţeanului de rând. Nu-i totuna!
 
A.A.: Care este concluzia cercetătorului Lavinia Betea? Viaţa în Româ­nia în perioada comunistă a fost aşa cum s-ar fi aşteptat liderii comunişti să fie?
 
L.B.: Nu. Nimeni nu s-a aşteptat şi avem în acest sens „Scrisoarea celor şase”, actul de protest din 1989 care a fost considerat de Europa Liberă un act în jurul căruia s-ar fi putut cristaliza o miş­care. Din nefericire, oamenii aceia erau foarte în vârstă. Este un act de protest foarte interesant dacă îl citeşti. Aceşti oameni care fuseseră vârfuri în no­menclatura comunistă, protestau faţă de si­tua­ţia în care s-a ajuns. Nu se putea însă să nu se ajungă acolo. În momentul în care Gorbaciov a vrut să reformeze so­cie­tatea, societatea aceea a capotat. Era o societate care nu putea fi reformată şi de aceea i-am şi spus ultimului volum „Ti­ra­nul”. Doar sub tiranie putea fi menţinută acea utopică societate. Să ştiţi că nici măcar Ceauşescu nu este un model pentru ideile pe care le promova. Găsim „n” Ceauşeşti în societatea românească de azi, care îţi spun cum trebuie să lupţi tu pentru instituţie şi cum trebuie să te zbaţi tu, timp în care el are grijă să lupte pentru binele lui, nu contează pe ce căi.
 
A.A.: Există o vorbă românească despre ceea ce face popa şi despre ce­ea ce spune popa.
 
L.B.: Nu este normală! Popa acela nu ar trebui să mai existe în funcţia respec­tivă. Eu mă întreb câţi oameni ai bi­se­ricii îl citesc pe Dostoievski? El are o foarte frumoasă parabolă, în care spune: „Ce s-ar întâmpla dacă Iisus Hristos ar veni pe pământ şi capii Biseicii ar zice: Du-te, că noi nu avem nevoie de tine!? Noi ne descurcăm teribil de bine fără ti­ne, care ne spui că trebuie să fim săraci, că trebuie să ne aplecăm asupra sărmanului, că trebuie să ne îngrijim de nevoile bolnavului. Noi ne îngrijim de noi, de funcţiile noastre, de averile pe care le acumulăm.” Nu ar trebui să existe astfel de oameni pe astfel de funcţii! Aceste lu­cruri sunt foarte grave în planul sănătăţii unei societăţi. Şi mai ales această admiraţie! De fapt, e un binom. Şi noi cu Ceau­şescu ne-am aflat într-un binom. O dicta­tură nu se creează singură. Trebuie să fie la un capăt un „1”, un manipulator, dis­tanţa se măreşte în timp, şi la celălalt capăt nişte oameni care stau cu capetele ple­cate, înjură uitându-se către pământ şi aşteaptă să vină cineva care să îi salveze acum sau în viaţa de apoi.
 
A.A.: Cum se explică această docilitate a românilor în contextul dictaturii comuniste? Polonezii s-au răzvră­tit, cehii s-au revoltat, ungurii s-au revoltat, la noi nu a explodat mămăliga decât în ceasul al 24-lea.
 
L.B.: Fac o paranteză şi am să vă răspund şi la această întrebare. Doresc însă să completez ce spuneam mai devreme. Ceauşescu lua două salarii. Lua un salariu ca secretar general al partidului şi lua un salariu ca preşedinte al României. În timpul acesta, în ţară era interzisă salarizarea prin cumul de funcţii. Nu doar el lua două salarii, ci şi nevasta sa lua două sa­larii. Un salariu ca vice prim-ministru al Guvernului şi celălalt salariu îl lua ca directoare la ICCHIM, deşi ea nu mai lu­cra de multă vreme acolo. În casa lor ei nu plăteau absolut nimic. Te întrebi la ce le trebuiau lor banii? În casa lor intra în fiecare lună echivalentul preţului unei ma­şini Dacia sau al unui apartament cu două camere! Duplicitatea mergea şi la bi­juterii. Ei interziceau deţinerea de va­lută, interziceau deţinerea de aur însă pri­meau nişte cadouri fabuloase pe care le ţi­neau la reşedinţă. Pe mâinile cui au ajuns aceste cadouri, nu ştiu.
 
A.A.: Să revenim la întrebare…
 
L.B.: Societatea românească, în ultima ei etapă, nu se putea revolta cum s-au revoltat polonezii. Aceasta este o acuză gratuită pe care o aducem românilor din perioada respectivă. În 1964, în Româ­nia a încetat să existe categoria de deţinut politic. Culpa de deţinut politic a fost ştearsă. Putea fi mascată, cum a fost în ca­zul revoltaţilor de la Braşov, chiar şi la Ti­mişoara, prin tulburarea liniştii publice şi alte formulări. Dar nimeni nu era deţinut politic. Dacă ai fi devenit deţinut politic, ai fi avut poate un alt statut. Eu l-am admirat foarte mult pe Adam Mi­ch­nich, care la o întâlnire cu intelectualii Ara­du­lui spunea: „Mie mi-a fost bine ca deţinut politic. Am scris.” Intrai în atenţia or­g­anizaţiilor internaţionale care te mo­ni­torizau, te protejau şi aveai un status foarte respectat. La noi nu mai exista ins­tituţia “deţinutului politic”. Cea mai ma­re spaimă este spaima de necunoscut. Nu ştiai ce te aşteaptă dacă ripostezi, da­că protestezi. Doina Cornea nu a găsit clujeni care să o susţină, pentru că aceşti clu­jeni ştiau că Doinei Cornea, cu fiica în străinătate şi cu posibilitatea aceasta a fi­icei de a alerta ambasada Franţei la Bu­cureşti dacă mama ei nu îi răspunde, nu i se poate întâmpla o tragedie. Muncitorul obişnuit nu avea această speranţă că, da­că ar fi fost deţinut politic, nu era eliminat. Astfel se explică faptul că noi am avut o al­tă istorie.
 
A.A.: Biografia aceasta a lui Ceau­şescu este, de fapt, o biografie a Ro­mâ­niei în acea perioadă. Rămâi şocat uitându-te cât de multe lucruri făcea în calitate de şef al statului.
 
L.B.: Aşa e, este surprinzător să ur­măreşti pe câte planuri activa. În calitate de cercetător trebuie să umbli în documentele secţiei economice a Comi­te­tu­lui Central, pentru că el se ocupa până şi de şuruburile dintr-o fabrică. El nu avea o percepţie normală a politicului. O percepţie normală este aceea ca a unei picturi. Am în spate o pictură care are nişte ele­mente de fundal şi nişte elemente de prim plan. Există o perspectivă în această pictură. Pictorul trebuie să ştie matematică, altfel este un pictor naiv când le pune pe toate în prim plan şi le tratează la aceleaşi dimensiuni. Or, Ceauşescu avea o viziune de pictor naiv asupra politicului, asupra actului decizional. Am scris acest lucru. Se încurca în nimicuri. Pe­rioada sa este o istorie a României cu o concluzie destul de tulburătoare. Nu mă feresc să o spun, deşi în carte m-am ferit să fac această afirmaţie: cei care i-au succedat lui Ceauşescu sunt încă mai vi­novaţi decât el. L-am urmărit şi pe Ion Ili­e­scu pe parcursul acestei biografii şi l-am urmărit pentru că el s-a impus atenţiei publice în 1989, ca dizident. Nu se poate documenta o altă dizidenţă a lui, cu care el nu se poate mândri public, de­cât aceea legată de conspiraţia lui Ion Io­ni­ţ­ă care a fost o conspiraţie, aşa cum spun martorii, în directă legătură cu so­vie­ticii şi care viza o răsturnare a lui Ceau­şescu la dorinţa sovieticilor. Ruşii nu do­reau o lume mai bună atunci, pentru că în 1982 nici vorbă să fi fost încă Peres­tro­ika, doreau, pur şi simplu, să aibă un partener de dialog mult mai maleabil decât Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu era o voce foarte dură în Tratatul de la Var­şo­via, în contextul acesta al Războiului Rece cu cele două organizaţii suprastatale. De aceea a fost copilul preferat, aş pu­tea spune, al americanilor. Ceea ce el fă­cea în Tratatul de la Varşovia, modul în care li se opunea sovieticilor, iniţiativele lor pentru dezarmare erau privite cu mare simpatie de lagărul advers. Noi am fost până la sfârşitul comunismului în ceea ce se numeşte Război Rece. Or, Ceau­şescu se situa între linii, ceea ce e foarte avantajos pentru duşmani.
 
(VA URMA)