INTERVIU Andrei Marga: „Îmi place muzica uşoară. Bonnie Tyler, de pildă, este excelentă“

Declaraţiile unui manager la început de mandat sunt un angajament public. Pentru ziarul „Adevărul“, preşedintele ICR, Andrei Marga detaliază aspecte ale programului şi strategiei instituţiei, derivate din accepţiuni actualizate ale culturii şi creaţiei.  Convorbirea a fost şi un bun prilej de demontare a unor „legende“ privind biografia spirituală şi politică a omului de cultură  Andrei Marga. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Leonard Doroftei, preşedinte Federaţia Română de Box: “Era viscol în v… Promisiunile de Anul Nou ne programează pentru eşec. Cum să ne ridicăm… Tudor Chirilă: „Tata deschidea uşa camerei şi, dacă mă vedea citind, … Domnule Profesor, interdependenţa dintre instituţii, practici, mentalităţi  crează o anume istorie. Punţile dintre cultura română şi cultura universală n-au început din anul 2005, aşa cum site-ul instituţiei pe care dvs. o reprezentaţi acum lasă  să se înţeleagă. M-am uitat pe această prezentare a ICR şi mi-a părut stranie persistenţa acestui tip de manipulare sau, dacă vreţi,  complex  managerial. Cu atât mai mult cu cât istoricul clădirii unde funcţionează ICR-ul e complet şi corect… De ce, încă, acest decupaj? Andrei Marga: Nu-l lăsăm. Dacă vă uitaţi bine în declaraţiile mele, am spus mereu că decizia majoră s-a luat înainte de 2005. Discuţia despre cum să prezentăm mai cuprinzător cultura română în afară, s-a purtat imediat după revoluţie. Iar temelia acestei instituţii este Fundaţia Culturală Română. Este o instituţie generată de dorinţa românilor de a le fi reprezentată cultura în străinătate. Pentru că sectoarele şi persoanele abilitate se îngrijiseră de exportul creaţiei populare (de masă) şi de traducerea operei Ceauşeştilor. Andrei Marga: Eu am subliniat importanţa Fundaţiei Culturale Române ca punct de plecare, instituţie condusă de Augustin Buzura. Toate deciziile de reprezentare a culturii române în  exterior prin ICR s-au luat în 2004. Se poate vedea în Monitorul Oficial. După strategia anunţată, ICR  parcurge acum o etapă de „consolidare şi expansiune“. La care dintre aceste capitole aţi trecut inovaţia celor patru filiale ale ICR din provinciile istorice ale României? Andrei Marga: La sincronizare. Ce se întâmplă?  Aceasta a fost strategia începând din 2004-2005, expansiunea în exterior. Acum trebuie să cuprindem mai bine în strategiile culturale resursele  din interior, provinciile istorice ale României. Şi am luat Iaşul, Clujul, Timişoara şi Craiova, în prima fază. Pe de altă parte, în exterior continuăm expansiunea prin înfiinţarea de noi institute. Dar acestea sunt legate şi de un proiect de sincronizare, de aducere  la zi în raport cu nevoile de astăzi ale României, în raport cu nevoile diasporei româneşti, în raport cu dispunerea forţelor culturale mondiale. De aceea, vor fi create institute ale ICR la Moscova, Beijing, Alexandria. Pe de altă parte, pentru a satisface nevoile diasporei, creăm institute la München – Nurenberg şi Montreal. Şi, de asemenea, la Kiev, eventual extensiune la Cernăuţi, la Belgrad, după datele care sunt acum. După cum vedeţi, încercăm să sincronizăm Institutul Cultural Român cu nevoile de azi. O facem sub multe alte aspecte. Revin la filialele ICR din ţară, o creaţie foarte comentată. Sincronizarea de care vorbiţi nu conţine şi o suprapunere birocratică între ele şi centrele culturale judeţene? Andrei Marga: ICR are această misiune – să procure vizibilitate şi prestigiu culturii române, s-o facă mai bine cunoscută. Noi nu substituim Ministerul Culturii, respectiv reţeaua de inspectorate pentru cultură care funcţionează în judeţe. Ţinta noastră nu este să preluăm competenţele lor, ci să sprijinim reprezentarea externă a culturii. Să vă dau câteva exemple. Ceea ce se face la Sibiu în jurul regizorului Silviu Purcărete merită să fie intrenaţionalizat, scos în afară. Sprijinim la Tg. Jiu un program, un spaţiu legat de opera lui Brâncuşi. Pot să dau exemple de domeniul ştiinţelor sociale şi din alte domenii. Sunt opere realizate în provincie care merită promovate pe plan internaţional. Până acum ICR a funcţionat într-un sistem foarte centralizat. Dar noi ne aflăm la o cotitură a lumii civilizate, care a făcut din cultură o forţă în societate. Forţă care susţine politica, forţă care are efecte economice. Or, dacă noi susţinem dezvoltarea culturii în provincie, creăm,  în acelaşi timp, şi un interes turistic şi un interes economic pentru acele locuri. Cultură, aşadar, în sensul larg, funcţional al bunurilor materiale şi spirituale. Andrei Marga: Să vă dau un argument, care nu-i neapărat al meu, dar pe care-l citez cu plăcere. A fost zilele trecute la mine ambasadorul Coreeii de Sud. Şi mi-a spus: „veniţi cu un institut cultural român şi la noi. Coreea de Sud vă cunoaşte prea puţin ca ţară. Investiţiile Coreeii de Sud în România nu sunt mari, nu sunt multe, dar, dacă etalaţi cultura română acolo, cu siguranţă vor spori şi investiţiile“. Iată un aspect care nu-i neaparat consacrat, dar care poate fi important.        Cu vestea bună a înfiinţării de noi institute culturale în străinătate aţi anticipat altă nedumerire cu care venisem la dvs. Voiam să vă întreb de ce – dacă şi sensul funcţional al creaţiei e cel extins de la creaţia artistică, la cea ştiinţifică – ICR omite Beijingul sau Moscova, zone de maxim interes pentru cercetătorii în socio-uman? Multumesc, aşadar, pentru răspunsul anticipat. Dar rămân la impresia unui raport periculos între funcţionarii instituţiilor culturale şi breslele de creatori. Prea mulţi birocraţi pot fi o forţă contraproductivă… Andrei Marga: Noi nu ne suprapunem cu ceea ce fac birocraţii la care vă gândiţi. Vine ora, va veni ora când vom face un institut cultural în colaborare cu altă ţară din UE. Încă nu s-a făcut aşa ceva. Vine şi ora când un institut va reprezenta două-trei ţări europene. După sistemul deja practicat în reţelele de cercetare ştiinţifică… Andrei Marga: Reprezentarea culturală se poate face direct din acele oraşe unde-am creat filiale. Se poate face şi prin personalul ambasadei. Formele de reprezentare sunt diverse – ţin şi de banii ce-i avem la dispoziţie, şi de realităţile din afară.  Prin cooperările cu diplomaţii, facem explorări acolo unde interesele României, şi culturale, şi economice sunt mai pregnante. Sau unde sunt solicitările  diasporei. Revenind la filiale. Cât e de mare organigrama? Andrei Marga: Patru-cinci persoane. Nu mai mult. Pentru că, încă o dată, aici sarcina este reprezentarea în exterior. Noi numim un director, un director adjunct şi trei referenţi. Vedeţi reglementarea publicată, care dă detalii. Care-i scopul filialelor? Scopul lor este să facă cunoscute programele centralei ICR, încât să vină concurenţi şi de acolo pentru bursele de creaţie, pentru traduceri, pentru orice program al ICR. În al doilea rând, aceste filiale pot propune ele însele programe. Dacă tot am discutat de Sibiu, cei de acolo ne-au propus un turneu al teatrului care să  cuprindă câteva ţări – Turcia, Germania şi China. Este un proiect al lor. Actorul Dorel Vişan a fost recent în Peru, tot pe baza unui program astfel conceput. Deci ICR susţine şi astfel de reprezentări. În al treilea rând, filialele însele pot iniţia şi intra în cooperări internaţionale. Şi, în patrulea rând, aceste filiale pot să obţină resurse financiare care să le fie de trebuinţă şi lor, dar şi centralei. Este o cale pentru a aduce mai mulţi actori economici, direct, în serviciul culturii româneşti. Sisteme de evaluare       Aveţi un sistem elaborat de evaluare care să-i constrângă la eficienţă? Întreb cu gândul la cealaltă noutate dezbătută: numirile de noi directori în străinătate. Predecesorii protestează invocând evaluări bune… Andrei Marga: Unii s-au perceput ca fiind numiţi pe viaţă. E un subiect fierbinte. Prima observaţie: este normal ca în fruntea institutelor culturale să fie personalităţi profilate cultural. S-a mers pe profilul de manager cultural şi acum se vede, pe acte şi rezultate, că n-au fost manageri sau că managementul a fost dezastruos. Pe de altă parte, se vede că unii dintre ei nu au orientare în cultură. Nu doar că n-au avut acţiuni importante, ci s-au ocupat de acţiuni lipsite de semnificaţie. Nu poţi să mergi şi să susţii „festivalul piftiei“ cu bani publici… Cei care vor citi, vor bifa, din spusele dvs, termenul „orientare culturală“. Mai explicit?… Andrei Marga: Am spus orientare culturală, nu politică. Orientare în cultură – a face distincţia între lucruri importante şi lucruri mai puţin importante în planul valorii culturale. Să vă dau un exemplu. Într-un institut s-a pus  în program o discuţie de trei zile despre barocul clădirii, cu cheltuieli mari. Clădirii unde funcţiona institutul? Andrei Marga: Da. Unde? Andrei Marga: Mă abţin. Nu discut cât s-a plătit. Dar important ar fi fost să se fi discutat despre şcoala de pictură de la Bucureşti, de exemplu. Pentru că e o pictură foarte bună. Când am spus de orientare culturală, m-am gândit la distincţiile culturale pe care trebuie să le facă un director. Dar, revin la personalul instituţiei. A fi la conducerea ICR, a fi în funcţie aici, trebuie să fie şi o şansă pentru fiecare de a-şi dezvolta propriile proiecte. În orice caz, trecem la concursuri pentru angajări. Deschidem complet sistemul pentru cei interesaţi şi calificaţi. Chiar astăzi se scot la concurs, cred că a plecat deja anunţul, posturile de director adjunct la New York, Lisabona, Varşovia, precum şi posturi de referenţi. Vor fi concursuri cu două baze – CV-ul şi proiectul managerial. Să fiu sincer, părerea mea este că un director e bine să fie o personalitate mai profilată, care să şi atragă şi prin propriile sale merite. Personalităţile emergente, ca să folosesc un termen uzitat, au şi ele locul lor. Luăm în considerare şi noile generaţii… Pe ce motive i-aţi rechemat pe cei din posturi? Andrei Marga: S-a făcut o evaluare. Iar evaluările continuă. Care au fost argumentele? Primul argument – spectrul de acţiuni care se desfăşurau în acel institut. Să luăm activitatea de la New York unde, de fapt, directorul şi-a dat demisia. Se vede bine că acţiunile s-au profilat pe profesia directorului. Cam în toate cazurile problema a fost managementul finaciar şi cultural. S-a văzut bine că nu se făcea distincţia între acţiuni hotăritoare şi acţiuni care pot fi înlocuite unele cu altele. Să vă dau un exemplu, simplu. Era foarte bine ca actorii teatrelor să fie puşi în prim-plan ca emisari ai ţării. Or, dacă te uiţi în documente, observi uşor că sunt abia doi-trei actori de prim plan cărora li s-a conferit un astfel de rol de reprezentare în exterior. Să fim serioşi, avem mulţi actori de prim-plan. Şi al treilea argument, să aducem în prim-plan personalităţi care au operă culturală. Peste tot unde-am numit, am ţinut cont de asta. Doina Uricariu e o personalitate a culturii române. Din varii puncte de vedere. La Paris, Alexandru Dobrescu este unul dintre istoricii literari şi criticii de prim plan. La Lisabona, la Chişinău am mers pe personalităţi profilate. Am luat deci trei criterii de evaluare atunci când a fost vorba de schimbare – managementul cultural, managementul financiar şi personalitatea reprezentantului. Malpraxisul instituţional Aici sunt şi  vor fi nesfârşite discuţii aprinse, ca în tot ce incumbă opinii, afecte, interese … Aţi sintetizat, public, câteva nereguli ale fostei conduceri. Unele formulări sunt foarte incitante în a solicita detalii. Formularea aceasta bunăoară: „plăţi pentru activităţi prin excedarea practicilor europene de multe ori nefăcând distincţia între remunerarea firească şi mituire…“ Ce-nseamnă, în exemple? Andrei Marga: N-aş face-o. Aş stârni două impresii. Că am ceva cu acel cineva. Şi că numai acela pe care-l dau drept exemplu, a făcut. Măcar faptele, ca exemple de malpraxis… Cea mai scump plătită conferinţă? Andrei Marga: Analiza managementului financiar al ICR a făcut-o Curtea de Conturi şi documentele sunt limpezi. Şi publice? Andrei Marga : Trebuie să întrebaţi Curtea de Conturi. Noi nu le-am ţinut secrete şi am comunicat pe baza lor. De ce? ICR nu mai are bani suficienţi, bugetul pe 2012 la multe capitole era epuizat când am preluat instituţia, în 11 septembrie 2012, şi erau déjà multe alte activităţi angajate prin contract. Primesc şi acum facturi de pe diverse meridiane că s-a angajat nu ştiu ce acţiune. Iar eu şi colegii mei trebuia să spunem cum stăteau lucrurile la 11 septembrie 2012, din acest punct de vedere. Specific, însă, că tot ce-am spus acolo despre nereguli, stă bine în picioare, cu argumente financiare…Nu formulări polemice, ci aserţiuni bine argumentate, pe documente. M-aţi întrebat de conferinţe. Sunt unele pe care s-a luat 3 000 de euro. Despre ce? Andrei Marga: Despre subiectul în care conferenţiarul era mai specializat. Despre literatură, istoria lui 1989 în Europa… Bine, societatea românească a ajuns în starea în care, prin comparaţie cu cifrele mari ale jafurilor din economie va spune ce sunt aceia 3 000 de euro? Sunt însă salariul pe patru luni al unui profesor universitar… Andrei Marga: În multe plăţi, mi s-a atras şi mie atenţia, e depăşit standardul european. De pildă, la traducerile româneşti în străinătate. Nu-i vorba să nu se plătească. Dar dacă tarifele sunt moderate, adică aduse la nivelul european, sunt bani să facem mai multe traduceri. Să-i folosim pentru cât mai mulţi autori. Recent, echipa noastră s-a deplasat la Paris şi a semnat documentele pentru Salonul de Carte din martie 2013. Francezii spuneau: „De ce n-aţi apelat la edituri mai prestigioase, dar cu tarife mult mai joase? De ce n-aţi mers la Sorbona, unde se putea negocia mult mai jos şi aţi mers la edituri care nu sunt de prim-plan, dar sunt mult mai scumpe?“ Trebuie puse sub control aceste lucruri, în sensul de a chibzui mai bine resursele şi a face mai mult. Sau, să vă dau un alt exemplu. Am fost la Beirut şi acolo mi-au spus că au fost plătiţi, pentru predarea limbii române unor copii, cu 64 euro ora, când în Uniunea Europeană este cam 30 şi ceva ora.  Cel care face acţiunea şi primeşte banii se bucură, fireşte. Dar nu e bine să rămână şi altora bani? Încă o dată, toate evaluările publicate de noi sunt argumentate şi cine vrea să vadă ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, ar fi bine să ia în seamă rapoartele anuale ale ICR, care sunt publicate. Şi constată singur realitatea, care e plină de carenţe.      Gândirea socială s-a pervertit atât de mult,  înştiinţată fiind de 20 de ani despre mari „tunuri“, încât diferenţele de 30 de euro i se vor părea ridicole… Andrei Marga: Sunt de acord cu dv., dar argumentul meu este acesta: dacă vom chibzui banii, atunci ne-ajung pentru mai mulţi. În ţinta noastră este o aritmetică simplă: să întâmpinăm dorinţa de consacrare a mai multor oameni. Dacă nu facem asta, rămânem în elitism. Rămânem la buget. Bugetul ICR, comparativ cu instituţia similară din Budapesta, să zicem, în ce raport se află? Andrei Marga: Nu am datele cele mai recente. Bugetul nostru e de zece milioane de euro. Bugetul permite funcţionarea la dimensiuni actuale. Dar dacă e vorba să ne extindem la Moscova, Beijing, Munchen, Sao Paolo şi în alte locuri, atunci, evident, mai trebuie bani. Bugetul, din câte ştiu eu, este competitiv, dar mai trebuie adăugată o observaţie. Resursele extarbugetare, şi de anul acesta şi de anul trecut, sunt doar de trei la sută din finanţare. Institutul Goethe, spre exemplu, face mulţi bani din cursurile de învăţare a limbii germane, care este, ştiu, o limbă intrenaţională. Alte institute fac bani din unele activităţi. La rândul său, ICR va trebui să apeleze şi la alte resurse. Noi zone de interfaţă culturală Reformă a ajuns un cuvânt care evocă mai curând distrugerea şi eliminarea unor elemente, decât reconstrucţia. Ne consumăm de mai bine de 20 de ani în această primă etapă  de critică şi anihilare a precedenţei. Cât va mai dura? Care-i estimarea dvs. de exeget în filozofie contemporană? Andrei Marga: Pe suportul experienţei mele, aş spune că România trebuia să facă trei reforme. Şi nu numai România, orice ţară din regiune. Ceea ce România a făcut, şi eu am făcut când am fost ministru al Educaţiei Naţionale, se numeşte reforma de recuperare – o reformă de reconstrucţie instituţională pentru a face faţă schimbărilor democratice şi noii economii. Trebuia apoi o reformă de sincronizare pentru a ne aduce la nivelul ţărilor din UE. Şi, în sfârşit, este nevoie de reforma de înfruntare a globalizării. O reformă pe care România nici n-a conceput-o încă. Din acest punct de vedere, vă dezamăgesc. În România n-am făcut decât prima reformă, cu reforma a doua ne confruntăm, iar acum ne apropiem de cea de-a treia. Din această interfaţă instituţională a culturii române de azi cu cea universală, ce vi se pare-a fi la noi mai ocrotit de muze? Andrei Marga: Se poate judeca doar după recunoaşterea din exterior, iar acest lucru e foarte important pentru noi. Este clar, cinematografia a ajuns la performanţe intrenaţionale recunoscute şi e foarte bine. Eu sunt de părere că avem o artă plastică foarte bună, dar ea n-a fost scoasă în exterior suficient. Când eram încă la Cluj, am propus să organizăm o expoziţie românească permanentă la Frankfurt am Main, pentru că, personal eram în contact cu anumiţi oameni de-acolo, care doreau asta. O galerie de artă… Andrei Marga: Dacă eşti într-un loc precum Frankfurt am Main, intri în atenţia lumii. Artele plastice au o şansă. Galerii de artă pe lângă centrele culturale. V-am spus, nu s-a făcut ceea ce trebuia să se facă. Orientarea culturală n-a ajuns până acolo. Merg mai departe. Este clar că literatura românească merge şi cu o serie de prozatori tineri, Florina Iliş, de pildă, este foarte bună, pe lângă prozatorii care merg în faţă – Vosganian, Stelian Tănase, Cărtărescu, Horia Ursu şi alţii. Sunt prozatori mai mulţi, care se pot bucura de succes în exterior. În muzică situaţia este similară. S-a mers în faţă cu muzică modernă, chiar post-modernă, dar, desigur, postmodernitatea nu e ceva dorit de mulţi oameni. Aţi pleda pentru folclor? Andrei Marga: Un folclor bine, bine făcut. Gheorghe Zamfir, ştim bine, a preluat, chiar cu orchestre simfonice, melodii din folclorul românesc. Depinde cine intrepretează. Depinde de calitatea interpretării. Să fie clar, folclorul, preluat cu acurateţe şi interpretat cu precizie, procură prestigiu. Scurtă selecţie personală Dvs. v-aţi putea recomanda ca bun consumator al produsului artistic? Andrei Marga: Cu siguranţă. N-am trasportat-o încă la Bucureşti, dar am o mare colecţie de muzică de operă, acasă, la Cluj. Cărţile mele sunt scrise pe muzică de operă. Muzica uşoară îmi place. Nu că e doar agreabilă. Interpretată de Bonnie Tyler, de pildă, este o muzică excelentă. Muzica simfonică este un mediu cotidian pentru mine. Îmi place să lucrez pe simfonii şi compar interpretările. Analizând cum interpretează von Karajan, „Parsifal“, spre exemplu, este un exerciţiu filozofic extarordinar. Îmi place arta plastică, dar sunt pentru o artă plastică care spune mai mult decât conceptele filozofice. Ţine de formaţie. Îmi place arta modernă. Romanul… Ce romancieri români preferaţi? Andrei Marga: Liviu Rebreanu. Camil Petrescu. Şi Marin Preda. Acum am început să-l citesc pe romancierul chinez care a luat Premiul Nobel 2012. Este o literatură excelentă. Cu muzica românească de azi găsiţi afinităţi? Andrei Marga: Între cei de azi, i-am urmărit pe Cornel Ţăranu şi pe elevii săi. Mi se pare interesant. Şi alţii. Arte vizuale…? Andrei Marga: Am urmărit ce s-a întâmplat în film. Este această generaţie – Porumboiu, Mungiu, Giurgiu, care face o treabă foarte bună. În teatru, ceea ce au facut regizori precum Măniuţiu, Cornişteanu, Tocilescu, Purcărete rămâne de valoare foarte competitivă. Ca manager al ICR preferaţi o echipă alcătuită din personalităţi emergente sau din tinere speranţe? Andrei Marga: Tineri sau netineri―nu este pentru mine o obsesie. Pot fi şi unii şi alţii. Mai important e dacă-şi asumă autonomia şi răspunderea performanţei, dacă şi fac ceea ce revine rolului lor. Dacă dai autonomie, se consideră că nu se face, dacă nu dai, te face monoton. Eu sunt pentru cât mai multă autonomie, dar pe proiect împărtăşit cu întreaga instituţie. O instituţie trebuie să fie ca o orchestră. Opţiunea pragmatimsului reflexiv       Foarte frumos spus! Trăim însă paradoxuri în cunoştinţă de cauză. Se ştie că liderul autoritar obţine succes pe termen scurt, iar cel democrat pe termen lung. Schimbările repetate care se fac nu îngăduie însă managerilor democraţi să atingă eficienţa scontată… Ce ideologie creditaţi? A propos de traseul dvs. politic… Andrei Marga: Formaţia mea decisivă e datorată filozofiei lui Habermas. Pot să spun că dintre personalităţile întâlnite pe traseul vieţii, el m-a marcat cel mai mult. Se vede şi din textele mele – chiar dacă de la un punct a trebuit să o iau pe cont propriu -, se vede această apartenenţă. E un liberalism reflexiv sau, dacă vreţi, un pragmatism reflexiv. Unde-aţi găsit dvs. acest liberalism reflexiv în partidele ivite din societatea românească? Andrei Marga: Când am venit la liberali, am făcut-o cu convingerea că mai apropiaţi de această formulă sunt liberalii. Biografic, şi prin profesie, am cunoscut foarte bine social-democraţia. Făcând studii pe lângă Şcoala de la Frankfurt, am învăţat o social-democraţie avansată, capabilă să facă faţă lumii moderne. Am devenit ministru independent într-un guvern condus de ţărănişti, apoi am devenit membru al PNŢcd, mai apoi preşedintele partidului. Acolo am cunoscut bine creştin-democraţia. Prin lecturile mele, prin conexiunile mele, prin investigaţiile mele în filosofia germană, am lucrat şi la un program creştin-democrat sub inspiraţie germană ! Venind la liberali, dar având şi lecturi şi conexiuni, ştiu bine cele trei doctrine mari care se manifestă pe teritoriul României. Putem discuta şi care e distanţa dintre programul unui partid şi aceste ideologii. Când am spus că ştiu bine aceste trei concepţii, n-am spus că le ştiu doar din practica politică sau doar de la noi. Le ştiu bine şi datorită lecturilor. Eu sunt contemporanist şi lecturile mele filozofice – chiar dacă îi citesc şi pe Apostolul Pavel, şi pe Diogene Laertios, de pildă – sunt predilect din filozofia contemporană. Cu atât mai interesantă îmi pare convingerea dvs. că un curent de gândire, fie el şi metamorfozat într-o ideologie, mai poate să anime mulţimile de azi… Trăim în societăţi modelate de media care „lichefiază“ prezentul şi viitorul într-o durată a „morţii ideologiilor“. Andrei Marga: Depinde de ce se înţelege prin aceşti termini. Noi avem multe probleme în viaţă şi datorită faptului că atribuim conotaţii divergente aceloraşi termeni. Am o curiozitate de demult, iată prilejul.. De ce când aţi fost ministru al Învăţământului nu aţi introdus disciplina predată de dvs. în tinereţe studenţilor de la filosofie, la Cluj – logica formală, logica aristotelică? Cunoaşterea legilor gândirii corecte ar fi fost un bun vaccin de  imunizare la mediul social atât de toxicizat de publicitate şi propagandă… Andrei Marga: S-a introdus pe o scară mai largă, dar după aceea s-a revenit. Când se elaborează curiculumul prevalează o mentalitate a competiţiei. Dacă intră alte discipline, unii au impresia că li se iau orele lor din trunchiul obiectelor de învăţământ. Şi eu cred că în dezbaterea publică din ţara noastră acum se simt acut lacunele stăpânirii logicii.  Faci o afirmaţie, ea se decupează şi se combate, după ce i s-a distrus sensul din spusele tale. Deformezi spusele unui preopinent şi apoi le combaţi uşor – e o tehnică prea răspândită. În fond e un sofism, care se studiază temeinic în şcolile din SUA şi Anglia. O manipulare prin omisiune… Andrei Marga: Să revenim la moartea ideologiilor. Este limpede că acum societatea mediatică a ocupat un teren pe care altădată îl ocupau ideologiile. Aş face distincţia între ideologii şi filosofii. Eu cred că intrăm într-o perioadă în care importanţa filozofiilor creşte. Ideologiile s-ar putea să se atenueze. Ce-nseamnă ideologiile? Înseamnă, în fapt, viziuni societale legate de interesele unui partid. Ele au o soartă dificilă şi s-ar putea ca eficienţa lor să se reducă. Dar, în acelaşi timp, creşte, pe de altă parte, importanţa viziunilor despre lume. A filosofiilor. Aceasta se va întâmpla în anii ce vin. Legenda omniprezenţei Securităţii Aş vrea, acum, să lămurim câteva „legende“. Iată, conspectând documente ale grupului de decizie condus de Ceauşescu, am găsit o stenogramă din vara lui 1967. Comitetul Executiv al CC al PCR a discutat atunci activitatea Ministerului de Interne şi a decis înfiinţarea Consiliului Securităţii Statului. Mari motive de supărare erau actele de indisciplină din întreprinderi  şi rămânerea în străinătate a unor specialişti trimişi în interes de serviciu. Atunci – şi nu în anii 80! – a decis Ceauşescu să nu mai plece nici un român în străinătate, fără a fi instruit de grupurile special constituite  pe lângă ministerele de resort şi care acţionau sub coordonarea serviciilor speciale. Pe dvs. cum v-au instruit la plecarea în Germania, în 1975, cu bursă de un an? Andrei Marga: N-am fost niciodată instruit de aceste organisme. Nu mi-a cerut nimeni să cooperez şi nu am cooperat cu Securitatea. Când se lansează zvonuri de acest fel nu se ia în seamă contextul. Am plecat în Germania, în 1975, mai mult de 150 de români universitari şi din cercetare, din întreaga ţară şi din diverse domenii. Aceasta în cadrul punerii în aplicare a acordului semnat între Willy Brandt şi Corneliu Mănescu. Era de fapt prima generaţie de bursieri în Germania selectaţi de fundaţiile germane, nu de autorităţile române. A fost un acord prin care România recunoştea Germania Federală, iar Germania Federală, printre alte prestaţii, a dat susţinere pentru ceea ce se numea atunci refacerea vieţii academice. Multe înţelegeri, survenind momentului 1967, n-au fost făcute publice. Precum acela privind emigrarea germanilor după plata taxelor de şcolarizare şi expertiză… Andrei Marga: Între altele, da, a fost şi acest acord cu bursele noastre. În Germania am aflat şi eu pe ce bază erau bursele. Am plecat cu trenul. Ne-am adunat la Bucureşti, aşteptând paşapoartele, înainte de plecare, la Ministerul Învăţământului. Atunci paşapoartele şi vizele de lungă durată se dădeau la minister. Nu a fost nici o instruire. Nu ne-a instruit nimeni de la Securitate. Nu ştiaţi, nu vi s-a spus dvs. că acolo e Securitatea. Nu se mai făceau chemările de dinainte la sediile lor, acţionau ei, pe faţă, în priză directă cu conducerea şi angajaţii… Andrei Marga: Daţi-mi voie să vă invoc contextul. Regimul, după 1971, nu mai avea ca bază de legitimare filosofia, ci istoria. Ştiţi asta, aţi şi scris. Filosofia era socotită un lux, tolerat la nivelul academic. Mai fac o menţiune – eu n-am fost niciodată la o catedră de socialism ştiinţific. Acesta-i alt fals lansat de responsabilii defăimării… Legenda socialismului ştiinţific „Legenda“ dvs. printre studenţi era că fuseserăţi trimis cu bursă pentru o specializare în marxism, dacă nu chiar în socialism ştiinţific. Şi că dvs. aţi deturnat sarcina primită acasă, specializându-vă în filozofie contemporană. Devenind singurul specialist clujean în domeniu. Ca pedeapsă, predaţi la secţiile de filozofie logica aristotelică şi doar la secţia de istorie, filozofie contemporană…  Andrei Marga: Eu am fost reţinut, după studenţie, la catedra de filozofie şi sociologie, condusă de profesorul Nicolae Kallos. Dânsul trăieşte. Este adevărat că din această catedră s-a permis să se desprindă, din nou, mai târziu, catedra de istorie a filosofiei şi logică. Aranjamentul celor plecaţi cu burse era să facem pregătirea de doctorat în Germania, dar teza să o susţinem în România. Am susţinut-o cu profesorul Kallos. După ce mi-am încheiat doctoratul, (o teză despre Marcuse), profesorul Dumitru Isac a cerut să predau filosofia contemporană, care la Cluj nu se ţinuse. Am acest privilegiu de a fi iniţiat istoria filosofiei contemporane la Cluj. A intervenit, da, şi o reacţie – s-a dispus să fiu transferat urgent la Politehnică…Şi n-am acceptat.. Unde n-aţi  fi avut ce preda decât socialismul ştiinţific… Andrei Marga: Am ramas, ameninţând cu scandalul în cazul transferului, să predau cursul de filozofie contemporană la secţia de istorie. Iar studenţii de la filozofie tot încercau să li se prezinte şi lor acest curs. Am debutat, ca asistent, în 1971, seminarizând filozofia istoriei şi filozofie sistematică. La cursul cui? Andrei Marga: Al lui Ion Aluaş. Un profesor fără doctorat…! Andrei Marga: Da, dar foarte citit. Să reluăm firul. Dumitru Isac – şi îi sunt recunoscător – a propus trecerea mea pe filosofie contemporană şi logică generală. A mai fost un moment legat de Dumitru Ghişe, care a ţinut la mine. El mi-a fost profesor la Cluj. După aceea a plecat la Bucureşti, la Academia de Ştiinţe Sociale, devenind preşedintele ei. M-a ajutat. În ce sens? Ca să poţi pleca în străinătate, aveai nevoie de aprobarea unei instituţii. De la Universitatea din Cluj n-o puteam obţine, era un rector foarte parcimonios, dar Dumitru Ghişe mi-o dădea şi cu ea puteam obţine plecările. Primeam şi din Germania invitaţii, profesorul Habermas şi profesorul Riedel mi le trimiteau. Nu vi s-au cerut la sosire informări? Andrei Marga: Nu. Am depus la minister, conform obligaţiei, după bursă, raportul de cercetare – ce-ai studiat, cu cine, ce temă, ce rezultat. Atât. Un exemplar ar putea fi îndosariat şi la Securitate. Andrei Marga: Nu ştiu, nu am avut nicio legătură cu aceasta. Aşa stau lucrurile, cum am spus. Toate aceste legende care circulă se contrazic uşor de fapte. Legenda şcolii de la Păltiniş Altă „legendă“ – aţi fost în cercul de la Păltiniş, există şi o fotografie a dvs. cu Noica… Andrei Marga: Noica a fost la noi, la Cluj, cu vreo zece luni înainte de-a muri. N-am frecventat şcoala de la Păltiniş. Am fost acolo o singură dată. Noica, undeva, m-a reperat. Emil Hurezeanu a precizat că la căpătâiul lui, la dispariţie, era traducerea din Habermas pe care o făcusem cu nişte colegi şi a apăruse în colecţia „Idei contempoarane“. Pe Noica l-am întâlnit la Sibiu, în casa unei profesoare care fusese colegă de liceu cu soţia mea. Doamna respectivă l-a dus acasă, seara, cu maşina, la Păltiniş, şi atunci ne-a dus şi pe noi acolo. El m-a bătut la cap, în sensul bun, să trec de la Habermas la Heidegger. Iar eu îi spuneam că la Habermas e soluţia. Mă rog, a fost găsită cartea lui Habermas la căpătâi, la decesul lui. Constantin Noica a fost şi la noi acasă, la Cluj, o noapte. Seara am invitat prietenii – Marian Papahagi, Ion Pop, Vasile Muscă, mulţi alţii – am discutat până târziu. A doua zi, Constantin Noica a avut o întâlnire la revista „Steaua“ şi a plecat. Aţi publicat greu prima carte – „Curente filozofice contemporane“? Andrei Marga: Se intervenea în text. Când era vorba de contemporaneitate, intervenea gheara controlului. Dar trebuia să publici ca să exişti. Atunci se trăia o mare foame de contemporaneitate, de filosofie contemporană. Voi republica în curând cartea de debut în forma originală. Dar de ce faceţi dvs. politică? Andrei Marga: Formaţia pe care mi-am consolidat-o, sub impactul idealismului german, era una de angajament în cunoaştere şi în acţiune. Fichte spunea: „raţiunea include voinţa de raţiune“.  Chiar dacă Habermas nu a ajuns să intervină în politică, toată argumentaţia sa era că un filozof trebuie să meargă până la capăt. La noi se crede că dacă relaţionezi investigaţiile teoretice cu angajamente practice eşti marxist. Nici vorbă. Dimpotrivă. Relaţia aceasta a teoriei cu praxisul este greacă la origine. Ea a fost modelată, în cazul meu, de Charles Peirce, a cărui operă am studiat-o în Germania. La un moment dat, mi-am dat seama că rămânând doar la cunoaştere, poţi deveni un foarte bun profesor, sper că şi sunt, dar această ţară are nevoie de angajamente, de oameni energici, cultivaţi şi capabili să conceapă şi să acţioneze.    

Vă mulţumesc.

Publicat în “Adevărul”, 2 decembrie 2012