Dr. Lavinia Betea, despre anatomia corupţiei la români (II)

Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, în 2 iunie 2015

Andrei Ando: Sunt curios, în calitate de cercetător, de psiholog, cum evaluați profilul liderului post-revoluţionar, al celui care ajunge să conducă structurile de vârf ale so­cietăţii româneşti, primari,  pre­şedinţi de partide dau de consilii județene, miniştri, prim-miniştri.
 
Lavinia Betea: Există o percep­ţie globală şi percepţia aceasta globa­lă este una proastă, nu? Toată lumea spune că avem o clasă politică scanda­loasă. Chiar mă amuzam într-o zi, la Bucureşti. În piaţa unde este lo­cu­ința mea există un fel de bufet, încă de pe vremuri, unde se bea bere şi se adu­nă băutorii din cartier şi filoso­fea­ză…
 
A.A.: Un soi  de poiana lui Io­can.
 
L.B.: Mai degrabă ca în crâșmele lui Caragiale. Este un fel de replică de modă nouă la celebra berărie a lui Caragiale, doar că ăştia nu mai încap şi stau pe trepte. Așa am auzit un dia­log care tare m-a amuzat. Îşi spu­neau unul altuia: “măi, ce bine ar fi în ţara asta dacă n-am mai avea niciun po­li­tician şi nu ar mai fi politică. S-ar des­fiinţa aceste structuri ale politicului şi fiecare cetăţean şi-ar vedea de via­ţa lui, de ce precepte”. Și chiar m-am gândit, “ia uite, domnule, ce idee se poate impune la nivelul stră­zii!” Asta ar fi ce spunea omul acela în reprezentarea globală a politicului: politicul ne-a adus nenorocirea. Politicul ne-a adus în primul rând ne­norocirea prin Ceauşescu, aşa zi­ceam în ’89. Credeam că dacă o să cra­pe Ceauşescu, o să plece şi ai lui, iar noi vom fi fericiţii între fericiţi. Cam aşa gândeam. Plecarea lui Ceau­şescu însemna fericirea noastră, bu­năstarea, nu ştiam în ce fel, dar ştiam că va fi nemaipomenit. Mai era o idee, că vor veni investitorii străini şi vor face aici nişte fabrici dotate ca în oc­cident, unde românii vor munci în to­talitate, nimeni nu credea că va fi şo­mer, şi vor fi plătiţi cu salariul de oc­cident, nimeni nu-şi imagina că vor primi un salariu care astăzi e la un nivel, tradus în bani, la nivelul anilor ’64, ’65, nicidecum nu se apropie de occident sau de alte părţi ale socie­tă­ții decente. Ei, şi s-a ajuns, din pă­ca­te, aşa cum s-au cernut lucrurile în cei 25 de ani, ca un om cinstit, un om talentat politic (pentru că şi aces­ta este un talent să faci politică) să nu se mai poată impune. Sistemul po­litic este cimentat, nu mai prea poate ieşi la suprafaţă o valoare nouă. Ca să ajungă într-o poziţie eligibilă el are nevoie de bani. Şi acum să ne gân­dim: cine dă banii aceia, cu ce scop îi dă? Nu îi dă omul de afaceri de dragul politicianului, îi dă să își  re­cupereze o cotă…
 
A.A.: Corespunzătoare?
 
L.B.: O cotă cel puțin dublă față de investiția inițială în politicianul respectiv. Cum să ajungă un om cins­­tit într-o funcție cheie, dacă nu are sus­ținerea necesară? Vedeți şi aceas­tă pleiadă de tineri care înfloresc Par­lamentul, în spatele lor se află părin­ţii care i-au ţinut în şcoli în străinăta­te, le-au compus un CV mai mult de­cât onorabil, dar banii sunt ai părin­ţi­lor, iar majoritatea acestor tineri sunt trimişi în Parlament ca să repre­zin­te interesele familiei, interesele segmentului de unde vin. Nu se poa­te spune că această infuzie de tineri a fost spre mai bine sau că tinerii aceştia au venit efectiv pentru că unul câş­tigase nu ştiu ce competiție internă dintr-un partid. Îi mai mulți sunt pro­movați pe linie scurtă şi li s-au cosmetizat şi biografiile. Eu iarăşi mă amuzam auzind nişte oameni care lu­crau cu un ministru tânăr, proas­păt, cum povesteau ei ce le spunea ministrul cel tânăr care fusese decuplat de România. Îşi făcuse el nişte is­torii romanţate cât era de sărac şi cum îl trimitea taică-su în gară să fa­că giumbuşlucuri şi pe banii pe care îi dădeau cetăţenii din gară el îşi cum­păra Eugenii, şi cum l-a trecut mă­tu­şa în occident clandestin, în portbagajul maşinii. Ascultătorii tineri, care nu ştiau ce însemna timpul lui Ceau­şes­cu, credeau. De unde să ştie ei că tă­ticul disidentului fusese lector tri­mis în străinătate de patria română să predea limba română, că fiul ră­mă­­sese acolo, că fiul îşi cosmetiza bio­­grafia şi profesional?! Şi-a pus nişte măşti ca la cruciada copiilor.
 
A.A.: Spuneți că filosofia actua­lă este comparabilă cu ipocrizia antichității de a trimite copiii în cruciadă să recupereze mormântul lui Iisus? Acum, respectând pro­porțiile, scoatem nişte tineri şi îi trimitem în această cruciadă a pretinsei asanări a clasei politice.
 
L.B.: Exact! Iată, acum se vede cât de mult apăra Băsescu independen­ţa justiţiei.
 
A.A.: Deci vorba românească “peştele de la cap se împute” are un corespondent concret în ulti­mii 25 de ani?
 
L.B.: Nu se poate spune că aceşti oameni au fost capul. Și într-o socie­ta­te schimbarea nu se face după mo­delul capului. În această schimbare nu a existat în primul şi în primul rând un model de transformare a unei societăţi totalitare într-o socie­tate democrată, deci să transformi o eco­nomie centralizată în econo­mie de piaţă. A existat modelul descris de Marx şi de adepţii lui, cum se transformă o societate cu economie de pia­ţă, pentru că de la economie por­nim. Democraţia nu rezistă când la un pol există o societate, un nucleu de oameni bogaţi, şi la cealaltă parte oameni săraci. Nu există posibilita­tea întronării democraţiei. Demo­cra­ţia se clădeşte pe, asta nu le place po­li­ticienilor noştri să spună, pe o anumită bunăstare, pe o relativă siguran­ţă a întregii populaţii. Mie, dacă am unde dormi decent, dacă am ce mân­ca decent, dacă nu tremur că mă va lo­vi cineva în cap când ies din casă, mie nu îmi pasă că vecinul meu e mi­liardar. Nu mă afectează miliardele lui, dar mie îmi pasă foarte mult  că ve­cinul meu este miliardar dacă nu am ce mânca. Până la urmă tendinţa mea este că mă alienez, mă dezechi­li­­brez psihic și îi dau în cap și devin anar­­hist. Lumea noastră este croită în felul acesta în care oamenii aceştia descurcăreţi, rapace pentru ei și nu pentru societate, găsesc justificare pentru toate faptele lor. Eu mă amuz când îl aud pe Copos: „am creat 100 de locuri de muncă”. Da, dar câte lo­curi au dispărut ca tu să ai acele lo­curi de muncă? Această analiză lip­seşte din raţionamentul public. Noi am ajuns la o mimare a democraţiei, nu este o noutate pentru societatea ro­mânească, este o reîntoarcere la perioada interbelică despre care pe ne­drept s-a construit o reprezentare idilică. În lumea românească interbelică, istoria scrisă de străini excelea­ză în descrierile faptelor de co­rup­ţie. Corupţia aceasta este pusă în seama regimului fanariot. Noi învă­ţam despre fanarioţi, dar învăţam în­tr-un anumit fel. Ce se întâmpla în regimul fanariot? După Constantin Brân­covenu, după Dimitrie Can­te­mir, care au trădat jurămintele de va­salitate, la Poarta otomană s-a consi­derat că nu mai pot avea încredere în domnii pământeni. Şi atunci au scos la licitaţie tronurile Țării Româneşti şi ale Moldovei. Cine puteau să le li­citeze? Nu venea iobagul din ţara ro­mânească…
 
A.A.: Bancherii greci din sfera de interes a sultanului.
 
L.B.: Erau nişte greci ştiutori de carte, cu o situaţie, foarte descurcă­reţi, buni negustori. Aceşti negustori din cartierul Fanarului, din Constan­ti­nopol (de aici “regimul fanariot”), li­citau cum se face astăzi, cum se dau as­tăzi sponsorizările de campania electorală: eu dau atâtea pungi de gal­beni ca să ocup tronul 3 ani de zi­le. Mandatul, nu? Dădeau atâţia galbeni sau mă rog, îi promiteau, ve­neau cu apropiaţii lor, cu familiile lor, îşi aduceau păzitori plătiţi din Al­bania (aceştia sunt celebrii arnă­uţi, care-şi părăseau familiile). Ve­neau de 2-3 ani aici cu familiile lor, îm­­proprietăreau după cum credeau de cuviinţă, apăraţi de aceşti arnăuţi. Evident că îşi scoteau cu vârf şi îndesat investiţia, şi tocmai ăstora noi le-am dat restitutio in integrum, pă­mân­turile, pădurile şi aşa mai depar­te, nu?
 
A.A.: Sau cel puțin urmaşilor a dintre ei. 
 

L.B.: Păi de ce le-am dat? Mai ales că noi plătiserăm mai mult chiar decât li s-ar fi cuvenit, n-aveam de ce să le mai dăm nimic! A fost o reformă agrară în 1919, în care proprietă­ţile au fost limitate, cât despre seculari­za­rea averilor mănăstireşti asta a fost pe vremea lui Cuza Vodă, şi unde ne-am întors noi de fapt cu istoria? Tre­buia să ajungem până la Vlad Ţe­peş, eventual sau la Ştefan cel Mare, să le găsim urmaşii și să îi împroprie­tărim pe aceia, pe boierul Movilă şi aşa mai departe?! Deci în istoria aceas­ta în care ne reîntoarcem, unde ne reîntoarcem de fapt? Că nu te mai poţi întoarce, după toate legile firii și nor­malitate. Eu vreau să am 15 ani, de exemplu, dar mai pot să am? Este un nonsens să mă gândesc la așa ce­va, dar exact la fel este şi în istorie. Unde ne reîntoarcem? (Va urma)