Dr. Lavinia Betea, despre anatomia corupţiei la români (I)

Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, 1 iunie 2015

Andrei Ando: Discutăm cu doamna profesor dr. Lavinia Be­tea, biograful lui Nicolae Ceau­şes­cu şi un foarte bun cunoscător al pe­rioadei comuniste, cercetător aple­cat asupra fenomenului co­mu­nismului şi dinamicii nomenclaturii  dinainte de 1990. Doam­na Betea, aş dori să aducem aceas­tă discuţie în actualitate, prin ana­lizarea în oglindă a fenomenului corupției politice. Care ar fi fost ati­tudinea oficială cu două decenii şi jumătate în urmă față de situații­le care acum au zguduit din te­me­lii societatea românească: miniş­tri acuzați de șpăgi de milioane de euro, primari susceptibili de abuz și deturnare de fonduri, președinți de consilii județene arestați pentru luare de mită.
 
L.B.: Mă puneţi oarecum în în­cur­cătură, pentru că m-aţi abordat foar­te direct într-o temă pe care ar fi trebuit să o documentez în prealabil. Sigur că dacă ar fi vorba de un discurs scris mi-aş verifica toate datele pe care le am. Dar este o conversație, ast­fel că voi da mai puţine cifre şi voi face trimitere la situații și anumite cazuri concrete pe care le cunosc. În pri­mul rând, cred că în regimul co­mu­­nist nu puteau să se întâmple astfel de lucruri. Noi avuseserăm o conversaţie mai devreme despre profesori care se expun şi îşi etalează nu­dul pe internet și vă spuneam că în co­mu­nism așa ceva ar fi fost de neconce­put.
 
A.A.: Nu numai fiindcă nu exis­ta internetul atunci, ci pentru că moralitatea era alta.
 
L. B.: Exact! Nu pentru că n-ar fi fost profesoare care n-ar fi avut astfel de tendinţe exhibiţioniste care fri­zea­ză anomalia, frizează anormalita­tea, ci fiindcă exista conștiința faptului că ai o profesie cotată în viaţa pu­blică cu o reprezentare care impune so­brietate. Tot astfel, nu era posibil ca în regimul comunist, într-o socie­ta­te de dictatură, o societate ultrasu­pravegheată să se petreacă astfel de fap­te de corupție. N-ar trebui să fie po­sibile nici într-o societate democra­tică, vorbesc de o societate unde func­ţionează instituţiile, mecanismele democratice, dar la noi lucru­ri­le în cei 25 de ani de tranziţie au de­vi­at de la normal. Îmi amintesc cum vorbeau despre o “democraţie originală” cei care au succedat lui Ceau­şes­cu. În fapt democraţia aceasta ori­gi­nală este un derivat de la demo­cra­ţia socialistă. În regimul comunist se pre­tindea că adevărata democraţie este cea socialistă, socialismul fiind pe­rioadă de tranziţie, nu democraţia burgheză.
 
A.A.: Iată că noi, după ce a că­zut regimul comunist, am ajuns tot la un surogat de democraţie: de­mocraţie originală.
 
L.B.: Da, şi răul a început cu pri­ma echipă de conducere postceau­şis­tă, căreia eu nu i-aş spune o echipă de­mocrată. Ea spunea presei ce voia să spună, să se audă, exact ca propagandiştii dinainte, deci nu poate fi vor­ba de o echipă de politicieni care re­almente au făcut o politică în in­te­re­sul public. Ei au făcut o politică în dauna interesului public, începând cu unul dintre primele decrete (căci Ili­escu a guvernat la început prin de­crete). Era acel CPUN, o instituţie su­rogat care nu era mandatată de nimeni. Aş face o paranteză. Îmi amin­tesc că aveam un coleg care a scris rubrica de sport la ziarul Fla­că­ra Roşie din Arad, Nicolăiţă se nu­mea. Un tip foarte simpatic, un tip foar­te boem, care după revoluție toc­mai se pensionase şi pe care îl apucă să înfiinţeze un partid, Par­ti­dul Ecologist. Noi eram cu totul şi cu totul şocaţi, dar ajunge colegul acesta în CPUN. Eu sunt convinsă că acel CPUN a fost făcut pe subteran, cu nişte oameni mandataţi, oa­meni care au aprobat nişte anomalii. În primul şi în primul rând CPUN a dat un decret prin care furtul din pro­prietatea de stat, proprietatea obş­teas­că (pe care acum el îl reboteza (“proprietate comunitară”), era considerat ceva benign. Se abrogaseră legile dure din vremea lui Ceauşescu și în noul context era mult mai peri­culos să furi o bicicletă de la vecin de­cât să furi nişte garnituri de mobilă de la întreprinderea unde lucrai. S-a impus atunci că tu de fapt eşti un ex­tra­ordinar cetăţean democrat dacă vandalizezi bunurile statului. Aici a început nenorocirea. Oameni care în timpul regimului comunist săvârşise­ră delicte, pentru că era un delict ace­la să deții, de exemplu, valută să îţi ro­tunjeşti veniturile, au început a fi pri­viţi ca marile voci ale neamului ro­mânesc. Insist să spun că ei nu în­călcau legea ca să fie împotriva siste­mului, ci din interese personale, fi­ind­că asta e important pentru profi­lul moral al noilor lideri. Pe de-a doua parte, noi nu am avut o mişcare de di­zidenţă şi nu am avut o mişcare de dizi­denţă pentru că la noi nu exista ca­tegoria de deţinut politic. Deci sunt nişte lucruri care sunt altfel de­cât în alte ţări.
 
A.A.: Şi cei de la Braşov au fost condamnaţi pentru vandalizare, pentru huliganism, pentru tulburarea liniştii publice, dar asta în­sem­na că tu nu puteai să benefici­ezi de statutul de deţinut politic şi nu te riscai.
 
L.B.: Nu-ţi lua nimeni apărarea. Nici Doina Cornea, indiferent câtă pu­blicitate i s-a făcut, nici ea nu avea un program politic. N-a putut să cris­talizeze în jurul ei un nucleu şi n-a pu­tut nimeni cristaliza un nucleu pen­tru că era o situaţie specifică  în România. Dar în această penurie s-a recurs la o altă manipulare. Toţi foş­tii legionari care au fost condamnaţi, înainte de a fi instaurat regimul co­mu­nist, sub incidenţa legilor de răz­boi, au apărut din nou ca şi revolu­ţio­nari anticomunişti. Apoi a fost o re­trezire, o redeşteptare a Partidului Naţional Ţărănesc care la fel nu mai pu­tea avea un program politic ancorat în secolul XXI, de fapt nu putea să aibă un program politic de nivel occidental, la nivelul Europei occidentale. Cum să mizezi tu pe ideea că agricultura este cea care aduce bu­năstarea poporului? Din păcate mai aud şi acum astfel de aprecieri: “ce bine o să trăim noi din agricultu­ră”. Din agricultură poate trăi, pe mă­sură ce se modernizează socie­ta­tea, un tot mai mic segment de oa­meni. O ţară întreagă nu poate să pros­pere din agricultură în lumea în care trăim. Ei, acest Partid Naţional Ţă­rănesc eu aş spune că a făcut enorm rău din punctul de vedere al programu­lui şi acţiunilor politice. S-a reîntors la stilul comunist de acţiune din 1945, când partidul incita să se intre pe moşiile boiereşti şi să se împartă de către ţărani. PNŢ a incitat oame­nii care duseseră pământul în CAP şi animalele să vandalizeze CAP-urile, să vandalizeze sistemele de irigaţii. Nu mai spun ce legi s-au adoptat, care permiteau unui om care lucra, era maistru, să spunem, sau inginer într-o antrepriză, să îşi facă o firmă, să ia cei mai buni muncitori care erau în ace­laşi timp, ca și el, salarizati de stat şi de fapt el să falimenteze întreprin­de­rea de stat cu bună ştiinţă prin ceea ce azi spunem concurenţă neloială. Toate aceste lucruri care au favorizat o anumită categorie de oameni, după 1990, au dus la corupţia actuală. În 25 de ani pe un astfel de fond care a fost creat de echipele ceauşiste, pe s-a promovat tipul acela rapace al indivi­­dului care se descurcă, al individului care face orice. În societatea ro­mâ­nească s-a impus o sintagmă lua­tă din lumea ţigănească. Ţiganul care fura de demult spunea, scuzându-se:  “fur pentru copii, că nu am ce să le dau să mănânce”. Nimeni nu întreba: “dar de ce nu te duci tu să lucrezi, să dai copilului să mânânce?” Era o scu­ză extraordinară: “fac infracțiunea pentru copiii mei”. Ei, această sintagmă a fost preluată de aceşti indivizi postdecembrişti care îşi scuză orice, simplu: “fur pentru copiii mei, fac pen­tru copiii mei”. Adică, cum? Tu dai în cap indirect altor copii, pentru copiii tăi?
 
A.A.: S-a şi spus – marii perdanţi ai acestor tranziţii (pentru că noi am trecut dintr-o tranziţie în alta!) au fost oamenii cinstiţi.
 
L.B.: Eu aveam acreditare în 1990-1993 în Parlamentul Ro­mâ­ni­ei. Vă rog să mă credeţi că eram si­de­ra­tă. Stând de vorbă cu personajele, şi am stat de vorbă cu tot ce poate fi nu­mit crema politicii româneşti, eram de-a dreptul contrariată. Noi tot spunem acum că în Parlamentul Ro­mâniei nu au fost în evoluţie, mă refer la calitatea parlamentarilor, ci in­voluţie. Eu însă eram siderată la în­ceputul anilor 1990, când constatam ce aşteptaserăm noi şi ce auzeam eu de la crema parlamentarilor. Stă­team de vorbă cu Adrian Severin şi avea fraze ca şi Ceauşescu, de 80-100 de cu­vinte. Tu trebuia să îi comprimi discursul, era o tragedie. De pe un re­portofon, cu asta se lucra atunci, de pe un reportofon în care aveam o bandă înregistrată de o oră şi jumăta­te, nu eram în stare să fac ce ar fi as­tăzi 50 de rânduri din care să iasă ceva coerent. Altfel personajul era extraordinar de impozant. În timp, calitatea umană a lui Severin s-a vă­zut. Cum a ajuns Severin acolo? Ca ne­pot al lui Silviu Brucan! Iată o ve­rigă în lanțul slăbiciunilor…
 
(Va urma)