Dan Goglează: “Trăim în viitorul zilei de ieri”

Cu urna la psihiatru - Un doctor analizeaza mizele electorale

Dan Gogleaza (nascut in 1951, in Vrancea) este absolvent al Sectiei Psihologie-Sociologie (1976) si doctor in psihologie al universitatii iesene. Timp de zece ani a lucrat ca psiholog clinician la Focsani. Dupa care, folosindu-se de o calatorie turistica, a cerut azil politic in Germania (1986). In prezent, pe langa activitatea curenta de psihoterapeut, participa la activitatea stiintifica a unor prestigioase cercuri si asociatii de specialitate din Germania si Romania. A fost si ramane totodata o prezenta apreciata in publicistica romaneasca.

Jurnalul National: Doctore Dan Gogleaza, la a cata alegere “pentru Romania” din afara granitelor ei va aflati?

Dan Gogleaza: La a patra.

Cum a evoluat intre timp interesul diaspora fata de alegeri?

Reflexul “celor de afara” nu poate fi inteles fara analiza “celor din interior” si a ceea ce s-a intamplat imediat dupa 1990. “Fratii de acasa” au dorit doar ajutorul financiar al celor de afara sau standardul material, nu si ideile sau mentalitatea acestora. Si “inchistarea de decenii” a facut ca schimbarea sa fie blocata de structurile de gandire care au preferat pastrarea “convingerilor stabile”.

Daca inainte un “strain” era tratat admirativ, chiar invidiat, dupa 1990, “cei de afara” au fost perceputi ca atentatori la proprietati sau privilegii, dar a existat si o manipulare oficiala in acest sens. Interesul actual s-a observat prin participarea redusa la vot cauzata primar de existenta a doar trei urne de vot pentru toata Germania (!), insa si a dezinteresului oficial pentru diaspora. Este pentru prima data cand un candidat la presedintie ni se adreseaza direct in mesajul sau electoral. O alta explicatie este si faptul ca interesul oficial masurat sa zicem prin stirile tv despre Romania a devenit aproape nul dupa 16 ianuarie 1990, desi pana atunci, zilele incepeau si se terminau cu stiri despre noi.

Mai “binele general”

Daca inainte de ’89 se vota numai pentru “binele tuturor”, nici dupa aceea politicienii de acasa nu au reusit sa schimbe mesajul. Pentru ce ar vota un psiholog?

Fiecare dintre noi avem nu numai perceptia, dar si paradigma propriei intentionalitati care vine in contradictie cu “binele general” ce are o conotatie morala. Insa a vota pentru “viitorul luminos”, desi electrificarea a ocolit sute de sate, este o parodie. Binele general nu poseda un continut psihologic, el este o capcana speculativa, nu poate fi nici probat, nici infirmat, adica un fel de a vorbi fara a spune ceva. Personal as vota numai pentru mine, dar si pentru schimbarea in gandire, baza oricarei schimbari comportamentale reale, insa aceasta nu poate fi posibila fara un set explicativ socio-uman cu denumiri noi, altfel ramanem prizonierii “cuvintelor” trecutului. Dar, daca m-am decis pentru “binele general” preferand sa raman la fel de sarac, atunci inseamna ca eu in mod inconstient sunt un altruist care ma gandesc la “binele aproapelui meu” din Jeep-ul care vine pe sens invers si ma striveste sub rotile lui. As desemna asa ceva ca un fel de masochism mioritic prelungit al resemnarii ancestrale.

Sa ne imaginam un experiment: unui lot de alegatori i se citesc ofertele electorale ale candidatilor fara nominalizarea acestora. Care ar fi criteriul de identificare cel mai eficient: doctrina politica afisata oficial sau gradul de populism continut?

Mesajul trebuie sa vizeze un public bine definit daca vrea sa aiba rezonanta si sa foloseasca “limbajul” acestuia. Ca psihoterapeut trebuie sa “preiau” limbajul pacientului daca vreau sa-l inteleg si-i ofer explicatia sau solutia in cadrul acestei limite. Publicul electoral nu-l poti defini usor, deoarece el creeaza intotdeauna o realitate psihologica ad-hoc care dispare dupa evenimentul “alegeri”. Nu sunt nici reguli sigure si nici mecanisme garantate pentru a reusi intotdeauna o pliere spontana a mesajului pe oscilatiile emotionale ale publicului, astfel ca un candidat trebuie sa fie extrem de bine antrenat mintal si concomitent liber de “scheme”. Acest lucru este insa posibil numai dupa o analiza personala a “complexului puterii” si rezolvarea lui.

Dintr-o alta perspectiva, nu numai ca orice afirmatie poate crea “o lume noua”, dar si un gest comportamental poate diviza asistenta. Lumea se asociaza si disociaza in relatie directa cu aceste “lumi” pe un parcurs care nu poate fi decat “simtit”, iar cine are incredere in propriile emotii empatice este “alesul”. Eu nu cred ca prin folosirea unor concepte socio-politice de tipul “populism” sau altele de acest gen vom ajunge la o intelegere eficienta a relatiei, planul este mai profund si conectat la procese individuale aparent fara legatura. Electoratul nu cauta sa descopere nici inteligente si nici strategii tehnocrate sofisticate, el se vrea inteles si iubit, iar aici aterizam pe un teritoriu psihanalitic. Inainte de alegeri, electoratul este adulat ca fiind “totul”, insa dupa aceea devine ceea ce a fost, un “nimic” ce poate fi abandonat pentru patru ani. Din perspectiva dinamicii subterane, electoratul este cea mai periculoasa forma de putere si chiar daca nu are “nimic” de spus, el trebuie sa devina constient de faptul ca si saracia are demnitatea ei, eventual sa ne se mai lase “cumparat”.

Intre vechiul si noul presedinte

In ce masura Romania a fost mai mult sau mai putin amprentata timp de 15 ani de un anumit tip de presedinte?

Amprentarile sunt si ele ad-hoc, au o anumita concretete, insa destul de labila. Nu cred ca s-a creat un model deoarece “amprenta originara” apartine comunismului si avem de a face mai degraba cu o “postamprenta” sau prelungiri comportamentale ale “epocii de aur” de tipul autoritar si paternalist. Pe de alta parte, din dorinta de a fi “cu totul altfel” s-a trecut la strategii disociate pe care eu le denumesc “ferestre duplicitare”. La vedere s-a abrogat un stil “laissez faire”, insa din “spate” s-a intervenit la fel de autoritar si paternalist, ceea ce denota o moralitate dubla, iar in termenii psihoterapeutului asa ceva este pervers. Nu poti extrapola o strategie “laissez-faire”, dovedita efectiva doar la nivelul dinamicii grupului mic, la arealul unei societati. Lucrurile neatinse sau neluate in seama tind spre dezordine si haos, dar si gandurile lasate la voia intamplarii iau aceeasi directie. A nu face ceva sau nimic intr-o relatie umana in care esti prins poate deveni o catastrofa daca nu se inceteaza cu “tacerea” sau pasivitatea si aceasta ofera un nou fundament ontologic oricarei relatii.

Cat de greu sau de usor ii va fi noului presedinte sa se elibereze de acest “model”?

“Noului” presedinte ii va reveni sarcina ruperii definitive de modelul comunist, insa un profil veritabil va fi conturat numai de natura problemelor pe care va dori sa le rezolve. Cum combaterea coruptiei este sarcina de fond, acesta va fi nevoit sa renunte la amprenta paternalista si sa treaca la una justitiara, dar va trebui sa fie si asa cum o vor asteptarile noastre vizavi de jocul rolului. Fiind un purtator al sperantei colective, care este in fond o “iluzie”, el va trebui sa fie foarte atent intrucat iluziile dispar mult mai incet decat perceptiile realitatii si chiar tind sa declanseze procese sociale extrem de agresive.

Amenintarea cu “imaginea Romaniei”

Una din strategiile electorale de influenta a fost amenintarea cu “imaginea Romaniei” peste hotare. S-a incercat astfel inocularea unei anumite responsabilitati fata de anumite asteptari ale Europei. Pot avea alegerile un impact asa de serios asupra acestei imagini?

Se vorbeste in termeni goliti de continutul lor real, cuvantul Europa nu are nici forma geografica si nici spirit. Generalizarile pausale nu spun niciodata ceva precis, iar imaginea unei tari nu este data nici de presedinti si nici de alte oficialitati, ci de populatia tarii respective. De pilda, imaginea Romaniei in Germania este si aceea pe care si-au facut-o pacientii mei despre mine in toti acesti ani, dar si prin toti romanii integrati aici si care-si fac datoria. Acestia sunt un reper constant de referinta si nimeni nu confunda imaginea Romaniei cu Ceausescu, dupa cum nici America nu este Busch.

Imaginea despre un popor si o tara se creeaza la fata locului, Europa poate sa-si faca si singura o imagine documentata despre Romania prin analistii proprii. O tara nu se poate compromite pentru ca a votat intr-un fel sau altul, dupa cum nici o europenizare fortata nu va aduce laptele cu miere pentru popor. Argumentul “votati cu ochii la Europa” este expresia epuizarii formulelor mobilizatoare vizavi de un popor fata de care statul este extrem de indatorat. S-au contabilizat numai datoriile externe, insa cele interne sunt mult mai mari si au efecte extrem de catastrofale prin satisfacerea acestora dupa simpatii politice, ceea ce dezbina natiunea si acest lucru este o amenintare reala la siguranta nationala, nu afirmatia candidatului X sau Y. Imaginea corectitudinii unei societati este reflectata de modul in care un stat isi indeplineste obligatiile fata de cetatenii ei si nu fata de organismele internationale. In loc sa se ceara credite de miliarde, mai bine s-ar importa gandirea de a face miliardele, insa in DDR n-au aparut miliardari nici dupa 14 ani!

Un alt mesaj electoral a fost munca romanilor in strainatate si asteptarea ca intoarcerea fiilor risipitori ar putea schimba mentalitatea. Poate fi o solutie?

Este o desertaciune, nu o solutie, dar si dovada esecului unei societati cu un management deficitar si la capitolul educatie sociala. A spera ca asa-zisii “capsunari” sa schimbe mentalitatea celor ramasi acasa inseamna a recunoaste neputinta, dar si absenta unor proiecte constructive reale. Am uitat ca “patria ubi bene”? Cati dintre cei plecati se vor mai intoarce? Eu cunosc informaticieni veniti cu Green-Card in Germania pentru 5 ani, ei bine acestora li s-a aprobat prelungirea contractelor, iar dupa 8-10 ani, ei pot deveni cetateni germani. Nu inseamna ca ne facem iluzii cu intoarcerea lor si ocolim stoparea emigrarii materiei cenusii care va avea efecte sociale extrem de negative pe termen lung?

Care ar fi asteptarea cea mai realista pe care si-o poate face electoratul de la runda finala?

Asteptarea a ceva ce nu apare de 15 ani devine un paradox si ar trebui sa ne punem problema formularii acesteia. Absurdul unei astfel de situatii este bine descris de un experiment parabola: daca intr-un labirint se ascunde un calup de branza si punem un om si un sobolan sa-l caute se obtin urmatoarele rezultate: omul ajunge mai repede la branza si va dezvolta strategii mai eficiente decat cobaiul.

Diferenta inexplicabila se obtine cand se elimina branza si sunt trimisi s-o caute “ca si cum” ar exista: dupa cateva esecuri, cobaiul inceteaza sa mai astepte branza, insa omul o asteapta la infinit, iar felul cum isi justifica absenta ei este si mai distractiv. S-a demonstrat ca suntem tentati sa dezvoltam mai degraba ipoteze fanteziste decat un spirit autocritic, ca renegam adevarul si ne mizam pe hazard. Nevoia unei explicatii justificative sacrifica dovada si chiar s-a demonstrat o incapacitate biologica a creierului uman de a face o diferenta intre imaginea mintala obtinuta de o reprezentare concreta si aceea rezultata in urma unei fantezii. Astfel, in loc sa-ti schimbi comportamentul de asteptare asumandu-ti esecul si responsabilitatea incercarii unui traseu nou se prefera ideea importantei contextului. Trebuie insa sa fim foarte atenti cu ceea ce “credem”, intrucat convingerile tind sa devina autosugestii si autoprofetii care ne pot marca viitorul fara sa ne dam seama de asta. Dar si a face totul pentru viitor inseamna a nu face nimic pentru prezent, va trebui sa incetam a gandi si a actiona in ideea ca o facem pentru copiii nostri, pentru altii, pentru Europa sau pentru ziua de maine, noi traim deja in “viitorul” zilei de ieri.

Publicat in “Jurnalul Naţional”, 8 decembrie 2004