Istorie, repovestită fără părtinire

Pe doamna Ioana Berindei am cunoscut-o în urmă cu câţiva ani în împrejurări fără legătură cu cercetarea istorică. Soţie, fiică şi mamă de istoric, doamna Ioana Berindei este ea însăşi licenţiată în istorie.

Fiică a liderului ţărănist Ioan Hudiţă, doamna Ioana Berindei este azi un “martor” rar prin apartenenţa sa la categoria socială menită dispariţiei de către regimul politic comunist. Are însă o biografie unică în istoria acelei vremi în România, prin condiţia de femeie ce a purtat o sarcină, a născut şi şi-a crescut, până aproape de un an, fetiţa-n închisoare.

Impresionată în egală măsură de farmecul distinsei doamne, am fost curioasă să ştiu cum se raportează la trecutul apropiat un astfel de trăitor al lui.

În povestirea istoriei proprii, marcată de momentele de “fractură” 1944 şi 1989, doamna Ioana Berindei pledează pentru rescrierea istoriei fără părtinire şi fără ură, cu demnitate şi respect pentru lege şi adevăr. Căci dacă în spiritul aceloraşi valori ar fi continuu trăit şi prezentul cotidian, drame ca acelea ale biografiei sale nu ar fi fost şi n-ar mai fi posibile. (Lavinia Betea)

Licenţiată “magna cum laudae” în istorie

– Pot folosi reportofonul?… Sunteţi soţia istoricului Dan Berindei şi Dv. înşivă aţi studiat istoria…

– Cum vă spuneam, eu am făcut istoria deoarece am fost un copil cuminte şi ascultător. Am vrut să fac ştiinţele naturii fiindcă şi locuiam lângă grădina botanică. Şi speram că voi reuşi până la urmă, că voi fi directoarea Grădinii Botanice. Un vis care cred că s-ar fi împlinit. Dar tatăl meu1) care şi-a făcut doctoratul la Paris, cu bursă regală – cum primea bursa, îşi cumpăra cărţi. Cu greu şi-a adunat lăzi cu cărţi. Nu cu haine, cu cadouri şi cu boarfe, ci cu multe cărţi a venit în ţară. Casa noastră de la Iaşi – că la Iaşi a fost el conferenţiar universitar – era cum vedeţi aici, până-n tavan, biblioteci pline cu cărţi. Mai am o soră care a făcut pianul. Şi a intrat chiar prima la Conservator. După ce-am luat bacalaureatul, am spus că la toamnă dau la ştiinţele naturii ca să fac botanică. Tatăl meu mi-a lăsat un timp să rumeg treaba asta şi într-o zi, după dejun, îmi spune: “Măi fată, sora ta face pian – am constatat că are talent, o lăsăm să lucreze -, dar tu trebuie să faci istoria. Eu cui să las biblioteca asta?”

Istoricul Dan Berindei, aflat aproape, râde…

“Da, dar mie nu-mi place istoria …n-am acest talent!” Eu ştiu să răspund şi să vorbesc la ce-am înţeles bine. Şi într-adevăr, istorie diplomatică ştiu. Dar dacă mă pui pe mine să vorbesc în date precise de-aici până aici şi în aceste date să ştiu ce s-a-ntâmplat…. Ştiu şi ce s-a-ntâmplat, dar nu mă pune să vorbesc despre asta… istoriceşte! N-aş fi fost bună de profesoară pentru nimic în lume! Totuşi am dat examen, în toamnă, la istorie. Şi acolo l-am cunoscut pe Dan. El era deja-n anul doi, eu anul întâi. L-am cunoscut la un seminar al lui Gheorghe Brătianu.

– În ce an?

– În ’42 mi-am luat bacalaureatul şi în toamnă am intrat la facultate. Am fost colegă cu Monica Lovinescu. Am dat două examene cu tatăl meu. Aveam colegă şi pe Fraga Tomaziu). Tomaziu, soţul ei, a făcut închisoare foarte multă, a scris o carte despre închisoare. El a făcut închisoare pentru englezi şi englezii l-au scos şi i-au dat pensie până la moarte. Am întâlnit-o, după multă vreme, pe Fraga la Paris. Şi Fraga a chemat-o pe Monica. Acolo ne-am revăzut cele trei foste colege.

– Când, la Paris?

– În ’73. Iar eu le-am spus: “Am un fiu) la Paris ce-a terminat la rându-i istoria însă el zice, mamă, vezi pe cine vrei, dar eu nu vreau politică, nu vreau să mă implic”. Asta-mi aminteşte Monica de câte ori mă vede. Şi după aia, întâmplător, l-a cunoscut pe Mihnea. “Şi de-atunci ne biciuieşte pentru treburi româneşti; el ne mână!” – aşa mi-a spus Monica.

– Revenind la biografia Dv. Aţi terminat Facultatea de Istorie?

– Am terminat Facultatea de Istorie, am dat examen de licenţă cu Giurescu – principal, cu Papacostea – istoria popoarelor balcanice şi cu tatăl meu – istoria diplomaţiei. Şi am luat “magna cum laudae”.

– Nici atunci nu gândeaţi să faceţi istorie?

– Nu m-am gândit… Am învăţat pe rupte ca să nu mă fac de râs. Eram colegă cu el (gest către soţ) care lua numai “foarte bine” la toate examenele. Eram foarte ambiţioasă, nu voiam să fiu mai prejos că deja îmi făcea curte din anul întâi. Şi pe urmă, mai era ceva. Nu voiam să se spună că fiica profesorului Hudiţă merge pe pile. Şi învăţam, luam parte la toate seminariile, ridicam mâna tot timpul…

O naştere asistată de ofiţerul politic

– Dar aţi lucrat în specialitate?

– N-am lucrat pentru că în ’47 mi-am terminat licenţa – din cauza războiului. În ’48 l-am născut pe Mihnea după ce în ’47, toamna, îl arestaseră pe tata. Când ne-am căsătorit, în 1945, noi am crezut că o să avem patru-cinci copii. Aşa vedeam eu – o casă plină cu copii. O casă adunată şi o grădină mare, plină cu copii.

– Aţi avut tatăl arestat, mama, soacra, socrul arestaţi, dumneavoastră, fetiţa ce-aţi născut-o-n închisoare… În ce ordine v-au luat?

– Pe tatăl meu l-au arestat în ’47, toamna. În primăvara lui ’48, în martie, pe 22, îl nasc pe Mihnea şi-n 23 îl arestează pe bărbatul soacrei mele, tatăl vitreg al lui Dan, Alexandru Balş4). Pe care n-am mai reuşit să-l văd niciodată; a murit la Piteşti. Un om minunat, om care mă iubea foarte mult… Peste încă patru-cinci zile au arestat-o pe soacra mea. Am venit cam după zece zile după naşterea lui Mihnea, acasă la bunicii lui Dan căci noi ne vândusem garsoniera – cadou de nuntă de la tatăl lui Dan – din strada Brezoianu 7 şi achiziţionaserăm un mic apartament în strada Toamnei 94-96, la etajul 4 care nu era încă gata. În vară ne-am mutat cu Mihnea la mama mea unde era mai mult spaţiu şi grădină. De aici am reuşit să fim la casa noastră. De aici, din strada Toamnei, am fost arestată. Mihnea avea 2 ani şi 4 luni.

– Sub ce acuzaţie aţi ajuns în arest?

– Acuzaţia la urmă am aflat-o. La proces, după doi ani de detenţie. Ruxandra avea deja şase luni când am fost judecată.

– Ce se numea că faceţi? Închisoare administrativă?

– Eram în prevenţie. Am născut în prevenţie fiind.

– În chiar celula de închisoare sau la spital?

– Am făcut opt luni la Jilava şi când s-a văzut că sunt gata să nasc, m-au dus la Văcăreşti. La Văcăreşti am născut în aşa-zisul spital, făcut în paraclisul mănăstirii.

– V-a asistat cineva?

– Am fost asistată de-o moaşă, deţinută de drept comun pentru că în noaptea în care am început eu să nasc, nu era de gardă nici un medic. Era doar un sanitar ce mi-a adus o moaşă de la drept comun, însoţită de poliţaiul de drept comun. Şi bineînţeles, a venit, imediat, miliţianul de politic ca nu cumva, eu în momentele alea în care nu-ţi trecea nimic prin cap… să transmit ceva. Că dreptul comun avea vorbitor, noi, politicele, nu.

– În chinurile naşterii…

– În chinurile naşterii să nu transmit cumva vreun mesagiu politic, afară!

– Fetiţa cât a stat cu Dv.?

– Fetiţa, Ruxandra, avea 11 luni când a fost luată din închisoare. A stat în închisoare de când am născut-o şi până în 1 martie. În 13 aprilie ar fi împlinit anul.

– Eraţi mai multe deţinute în celulă?

– Eram cu multe deţinute şi bolnave. Care, trebuie să spun, au fost foarte drăguţe cu mine. Trebuie să spun asta. Dacă Ruxandra plângea, nu se supărau. Ele săreau s-o legene, s-o plimbe…

– Şi pentru ele cred c-a fost …

– …o mângâiere! Lângă celula noastră era alta, cu tuberculoase. Una dintre femeile de-acolo, care era lăptăreasă pe-aici pe la Snagov, la Gruiu, madam Covrig o chema, mă ruga: “sunt tuberculoasă, dar lăsaţi-mă s-o plimb c-o ţiu cu spatele lipită de mine să-mi amintesc şi eu de copiii mei”.

– O lăsaţi?

– Săraca femeie! Aşa cum era, se lega la gură, să nu atingă fata cu suflarea ei – că răsufla în capul Ruxandrei, nu spre ea – şi o ţinea în braţe ca-ntr-un scăunel, plimbându-se cu ea pe coridorul ăla nenorocit…

– Fetiţa Dv. ţinea pentru acele femei locul copiilor ce-i aveau acasă. A fost mai iubită ca oriunde!

– Vă daţi seama! Cum plângea, săreau: “lasă-mă pe mine să văd ce are”. În fiecare zi: “lasă-mă să-i fac baie în seara asta!”

– Dar unde-i făceaţi copilului baie?

– Primeam un lighean, primeam alcool ca să-l dezinfectez şi o găleată cu apă caldă.

– În fiecare zi.

– În fiecare seară. La Văcăreşti. Ea împlinise şase luni acolo şi procesul încă nu venea. Noi eram sănătoase, iar spitalul avea nevoie de paturi. M-au dus la Mislea. Ei, noaptea aia în tren, cu Ruxandra în braţe… s-o schimbi, să ai grijă de ea… nu mi-a fost chiar uşor…

– Fără ajutor, dar bine păzite.

– Păi, eu când m-a luat d-na Hossu la “Memorialul durerii” i-am zis: “Doamnă, eu consider şi povestesc prietenelor mele că am născut ca o regină. Cu suita în jur. C-aveam doi miliţieni. Ăla politic stătea cu mâna pe perete şi eu c-un picior pe mâna lui”. Că nu ai condiţii într-un spital de puşcărie ca într-o maternitate. Aveam un sul de pătură sub mine şi pe biata moaşă. Care-a fost excepţională. Am mulţumit atunci acestei femei care se numea Ioana ca şi mine şi …. n-au dat treaba asta. Eu o admir pe d-na Hossu pentru ceea ce face, dar n-a dat ce-am povestit eu despre naşterea fetiţei mele la Văcăreşti, nici mulţumirile pe care le aduceam celor care se purtaseră omeneşte…

– I-a fost teamă, probabil, de imaginea “ireverenţioasă” ce se compunea în mintea telespectatorului sau eu ştiu…

– Nu, a dat tot ce-am spus, afară de faptul că eu la oameni cumsecade mulţumeam. Adică trebuia să iasă numai rău şi numai rău. Şi nu-i chiar aşa. Nicăieri nu-i doar aşa – numai rău şi oameni răi… Doamnă, eu dac-aş mai apare într-o emisiune, aş face-o doar pentru a mulţumi oamenilor care s-au purtat bine în mizeria aia cumplită. Cum scrie Lena Constante, care a suferit cumplit şi care-a fost judecată absolut pe nedrept, condamnată pentru spionaje şi Dumnezeu mai ştie ce… Totuşi o miliţiancă îi tricotează nişte şosete şi cu spaima-n suflet, i le dă. Ăsta e un lucru nemaipomenit când tu eşti cu picioarele goale, în iarnă! Păi, dacă eu vă dau azi dv. o pereche de şosete, o să spuneţi “am primit o pereche de şosete, mulţumesc”. Dar dv. mai aveţi şosete şi astea, ale mele – vă plac sau nu vă plac. În timp ce acolo… Eu am făcut Jilava în pantofi de vară. Ajunsesem în Jilava în 19 august şi primisem nişte bocanci care nu mi s-au dat. Şi în decembrie am rămas cu ciorapi şi pantofi albi, cu tocul înalt. Sandale erau că fusesem arestată pe-o căldură nebună. Şi acum am să povestesc un lucru urât pe care-l evit de obicei. Am ieşit la raport şi am spus “Domnule ofiţer, eu sunt însărcinată şi am picioarele goale”. Vişinescu se numea acest personagiu. Mi-a spus: “Dar ce? Eu te-am îmborţoşat?…” M-a făcut să mă ruşinez. Nici nu ştiusem că-s însărcinată când m-au arestat.

“Valoarea” unui bileţel

– Cum aţi fost arestată?

– Am fost arestată… E-aşa de complicat! Şi stupid în acelaşi timp. Mama mea a primit un bilet de la un colaborator de politică sau cum să spun eu, un deputat din Moldova, de la Botoşani, mi se pare. Se numea Cozlovschi, ţărănist care făcea spionaj, pentru Anglia, cred. Şi întâlnirile lui se petreceau cu nişte colonei, nişte generali… Unul dintre ei era Liciu, încă unul… nu-mi amintesc numele. Culmea este că nevestele acestor domni au ajuns să stea cu mama mea, în aceeaşi celulă, la Jilava. Duse, mă rog, de Securitate. După interogatoriile de la Interne, le-au dus la Jilava în aşteptarea procesului. Şi mama spunea: “Eu sunt arestată pentru un domn, prieten cu soţul meu…” Ele spuneau “suntem arestate pentru soţii noştri”, dar niciodată n-au făcut legătura că ar fi împreună în acelaşi caz. Abia în noaptea în care le-au spus “Hai, îmbrăcaţi-vă că mergem la proces!” şi le-au scos pe sală pe toate trei, în boxă s-au trezit vreo 30 persoane în acelaşi proces. În care era şi mama şi D-na Liciu şi alte doamne… Omul de legătură era Cozlovschi. Antrenase şi pe nepoata lui care era Nina Verzea, nevasta lui Ernest Verzea, poetul. Şi erau şi ei închişi…

– Dar ce făcuse, în mod real, acest Cozlovschi?

– Cozlovschi, venind la Bucureşti şi vrând să se ascundă, a stat la un prieten şi a trimis-o pe nepoata lui, pe Nina Verzea cu o scrisorică la mama mea. Că prietenul lui nu-l mai poate ţine. Îi era frică, probabil. Şi Nina Verzea a apelat la prietena ei care întâmplător era şi prietena mea, fiica istoricului Ştefan Grigore Berechet. Şi această Gili Popescu, fostă Berechet, în loc să se ducă cu tramvaiul 17, unde locuia ea, pe Giurgiului, să schimbe la Universitate, să ia pe 14, s-ajungă la mama mea care stătea-n Vatra Luminoasă, a mers direct cu 17 la noi, în Toamnei unde locuiam. Că era mai comod. Vine şi-mi spune: “Dragă Mimi – că Mimi mi se spune mie în familie – te rog, du asta doamnei Hudiţă că mă roagă Nina Verzea pentru un unchi al ei, Cozlovschi”. Şi în această scrisoare care era un sfert de coală de hârtie, scria aşa: “Stimată Doamnă Hudiţă, vă rog să mă găzduiţi câteva zile până-mi fac buletinul de Bucureşti”. Ăsta era pretextul… Eu vorbind cu mama, am mototolit-o şi-am aruncat-o, aşa cum făceam cu biletele de tramvai. Cred şi-acum că dac-o aveam îmi dădeau drumul că era justificativă… Ei nu ştiau că eu nu ştiu că el face spionaj, că mama nu ştie…

– Poate că nici n-a făcut spionaj. Aşa cum nu făcuse nici Lena Constante, nici mulţi alţii condamnaţi în acea vreme pentru spionaj…

– Acuma mai e ceva. Fiind şi tatăl arestat, or fi spus: “Băgăm toată familia asta de nenorociţi la puşcărie…” Nu nenorociţi, or fi spus, ci bandiţi. Bandiţi eram noi, n-aveam voie să le spunem “tovarăşe”… Că la Jilava o deşteaptă îi spune unuia “tovarăşe”… A înjurat-o bine şi-a spus “eu sunt domnule, nu poţi tu fi tovarăşă cu mine”.

– Şi-aşa v-aţi pomenit…

– Şi-aşa m-am pomenit şi cu Ruxandra. În proces şi la proces. La cinci dimineaţa, în faţa dubei, un miliţian nu voia să iau copilul cu mine şi-atunci am spus: “Aşa, eu nu mă judec niciodată; eu cu copilul mă duc…” Şi-atunci unul din miliţieni zice: “Las-o, urc-o!” M-au băgat cu copilul meu în dubă.

– Dar ce regim de închisoare avea fetiţa nou-născută?

– Eu nefiind judecată, nefiind condamnată, de la Ministerul de Interne venea în fiecare zi un individ care aducea pentru Ruxandra mea un litru de lapte, vara struguri, biscuiţi şi zahăr. Vă daţi seama că Ruxandra nu putea să mănânce tot ce primea. Şi ce rămânea, împărţeam colegelor mele de celulă. Şi trăiau şi ele mai bine. Iar Ruxandra era hrănită cum trebuie. Avea lapte, biscuiţi. Că mâncarea ce-o primeam eu, era cartofi cu sosuri, mult mai bine-n Văcăreşti decât la Jilava unde erau lături şi nimic mai mult. La proces trebuie să vă spun că am făcut o figură de care nu-mi pare rău. În îmbrăcămintea Ruxandrei, am băgat şi zahăr şi biscuiţi ca să dau celor din jurul meu. Nu ştiu dacă miliţianul a văzut şi-a tăcut sau n-a văzut că eram eu ageră. Nici la proces n-am fost cu mama mea. M-au disjuns pentru că atunci când fetiţa avea şase luni, m-au dus la Mislea în aşteptarea facerii procesului. Şi între timp au judecat lotul. Pe mine m-au luat în noaptea de Crăciun din Mislea să mă aducă la Bucureşti şi procesul a avut loc în ziua de Sfântul Ştefan, în ’52. Deci Ruxandra avea 6 luni. Se născuse în 13 aprilie.

– Ce condamnare aţi primit?

– Să vedeţi, în mod curios, procurorul… Eram propusă la favorizare de infractor – asta era de la trei ani în sus. Tot procesul avea acuzaţia de “crimă de înaltă trădare”.

– Cum se numea lotul respectiv?

– Nici nu mai ştiu. Cred că Cozlovschi. Sau poate Liciu. Pentru că pe Liciu… Şi încă un general căruia îmi scapă numele. Îmi fuge nu ştiu cum… Nu mi-l pot aminti… Şi procurorul a cerut, ţinând seama că am copilul în braţe, că n-oi fi fiind aşa de vinovată şi că sunt a şaptea roată la căruţă, să fiu trecută la omisiune de denunţ care era de la cinci luni la doi ani. Mi-au dat maximum – doi ani.

– Doi ani! Îi făcuserăţi deja…

– Făcusem. Eu trebuia să ies în iulie 1952. Şi am ieşit în 18 februarie ’53.

Mame şi fiice în închisoare

– Dar fetiţa? Ce vină purta?

– Fetiţa… La proces, avocatului Benea i-am spus: “Domnule, te rog, caută-l pe Dan, spune-i că trăiesc, uite, mă vezi… Şi să facă o cerere să ia copilul că nu mai am ce-i da de mâncare”. Fiindcă din ziua în care am fost condamnată, au sistat ajutorul adus Ruxandrei. Şi mâncarea ce-o primeam eu, o spălam ca să-i dau ceva copilului să mănânce. Spălam boabele de fasole, spălam bucăţile de cartofi din raţia de deţinută ca să-i dau ceva să mănânce, să poată înghiţi. Îi dădeam pâine. Ceaiul de dimineaţă i-l dădeam cu pâine. Că eu nu mai aveam lapte. Şi mâncarea ce-o primeam, o mânca şi ea. Începea să slăbească. Iar Dan făcea cereri peste cereri şi eu ieşeam mereu la raport să trimitem acasă copilul.

– Asta am citit în cartea soacrei Dv., Dina Balş. Câteva scene impresionante cum n-am întâlnit altele în amintirile şi memorialistica din închisorile politice. Cum a fost preluată fetiţa de la gardienii şi comandantul închisorii – un pacheţel albastru din care străluceau, tot albaştri, ochişorii ei. Cum după ce-a fost adusă acasă, mânca întruna, astfel că scăpată o vreme din ochi, mâncase abajurul unei lămpi, de foame…

– Da, de foame cerea atunci tot timpul “dă-i, dă-i, dă-i”… Că murea de foame în regimul de care v-am povestit… La Văcăreşti când au venit, au zis “împacheteaz-o că vin să ţi-o ia”. Iar eu am zis: “Dar vreau să ştiu dacă a venit cineva din familie dacă eu n-am voie s-o predau. Că nu vreau s-o dau la creşa Ministerului de Interne. Vreau s-o ia cineva din familie!” A făcut semn un miliţian să am încredere. ăla era un sanitar. Om cumsecade. Chiar miliţianca care era foarte crudă şi rea şi ne arunca în toate felurile, a trecut după aceea şi-mi spune “Să nu plângi că a venit un popă să ţi-o ia cu soră-ta”.

– “Popa” fiind Dl Dan Berindei care poartă barbă…

– Când a zis “popă”, mi-am zis că o fi fost Dan cu soră-mea sau cu soacră-mea. Pentru că în Jilava când era frigul-frigului, am primit toate câte-o carte poştală în care să scriem “mă simt bine, mi-e foarte bine, dar trimiteţi cutare şi cutare şi cutare…” Şi eu am scris “trimite-mi burtiera de sarcină care este în sertarul cutare” – ca să înţeleagă Dan că sunt însărcinată. Şi mi-a trimis-o. Că eu plecasem cu un chiloţel cu nasturi, cum purtam când eram copil. Şi cu un elastic de la fete făcusem o cheiţă şi pe măsură ce-mi creştea burta, lărgeam elasticul acela. Cu chiloţii ăia am stat până când am născut. În pachetul primit, soacra mea mi-a trimis blana ei. Şi-am priceput că ea e liberă. Asta a fost o scrisoare. Dar am văzut pe listă şi bocanci. Şi am ieşit la raport – “eu am primit nişte bocanci…”. “Nu-ţi ajunge cât ai primit?” Iar m-au înjurat, iar m-au trimis în rând şi nu mi i-au dat. Şi-am rămas într-o blană cu pantofi albi. Noroc că aveam ciorapi!

– Îmi povestiţi nişte momente absolut ieşite din comun… Intimităţi sortite s-aducă bucurie, convertite în locul sordid al închisorii în umilinţe şi traume. Cu atât mai uluitoare cu cât fuseserăţi pregătită pentru cu totul altă viaţă…

– A, bineînţeles…

– Cum reflectaţi atunci la ceea ce vi se întâmplă? Avea vreun spaţiu analiza istorică sau filosofică în gândurile Dv.?

– Nu!… Eu având sentimentul nevinovăţiei, în fiecare seară, după arestare, cu nişte cârpiţe, îmi puneam părul pe moaţe. Fiindcă eram convinsă că mâine-mi dau drumul, se vor lumina… Şi vor înţelege că eu trebuie să ajung acasă. Şi mă gândeam cum să ajung ca o nebună, acasă? Măcar să fie bine părul, să arate într-un fel… Şi asta am făcut, seară de seară, timp de trei ani. Am avut grijă de părul meu că voiam să arăt omeneşte. Chit că eram în pantofii ca vai de lume şi c-o haină de blană – un “shop”. Blana miţoasă, elegantă, a soacrei mele!… În care am ţinut-o pe Ruxandra. Ca-ntr-un “berceau”.

– N-aţi căutat să identificaţi nişte cauze politice, să vă imaginaţi un scenariu în care aveaţi un rol anume, să vă asumaţi suferinţa -cum aşa des se spune – în numele unui crez politic ?

– Habar n-aveam ce se întâmplă afară, că n-aveam nici o legătură.

– Dar în momentul arestării aveaţi o imagine despre această nouă lume – sovietizarea ţării, războiul rece, planul Marshall, eliminarea “duşmanului de clasă”?

– Să vă spun ceva foarte caraghios? Când am fost arestată – ştiind că se arestează lumea, că tatăl meu e luat, că soacră-mea e luată, că sunt atâtea dintre cunoştinţele noastre arestate – am avut un sentiment de “Dumnezeule, intru şi eu în nebunia asta să văd ce se întâmplă!” Am intrat cu curiozitate, nu mi-a fost frică de nimic… M-au arestat după-masa, mi-au dat ceva de mâncare, bineînţeles că n-am putut nici să mă uit la ce mi-au dat şi m-au luat la anchetă. Se făcuse seară şi până la unu noaptea am tot scris pagini întregi despre cum am ajuns eu acolo – în Ministerul de Interne. Mihnea era la mama. Asta era într-o sâmbătă – 29 iulie, sâmbătă. Îl lăsasem pe Mihnea să doarmă la mama şi mergeam şi eu şi Dan să mâncăm cu ea, să ne luăm rămas bun că plecam a doua zi, duminică, la mare. Dan avea concediu. Pînă la urmă, femeia, Floarea – pe care o crescuse tata, o luase din satul lui şi ne devenise un om de încredere – ne-a salvat o parte din lucruri şi a ajutat-o pe sora mea când a fost dată afară din casă. Pentru că după ce-au luat-o şi pe mama, au dat-o afară şi pe sora mea din casă. Şi umbla cu traista-n băţ şi dormea pe la unul, pe la altul… Chiar familia care era în Bucureşti, o ţinea doar o noapte de frică, să nu se afle şi să-i umfle şi pe ei… Femeia, săraca, însă, pe ea au lăsat-o în subsolul casei şi ea a cărat lucruri şi le-a ascuns pe unde-a putut, a avut grijă de sora mea care-a fost liberă…

– Cine-a scăpat, de fapt, de închisoare din familia Dvs.?

– Dan şi cu Mihnea şi cu sora mea au fost liberi. Tata a avut toţi fraţii arestaţi. Şi sora şi fraţii. I-au cules din toată ţara.

– Cum vi s-a comunicat că fetiţa născută în închisoare ajunsese acasă?

– Mi-a spus întâi miliţianca: “Nu plânge că ţi-au luat-o un popă şi cu soră-ta”. Seara, la numărătoare a apărut directorul care nu venea pentru asta niciodată. Numărătoarea o făcea un adjunct, subdirectorul. A apărut directorul şi s-a apropiat de patul meu. M-a întrebat aşa, pe tăcute: “Bărbatul dumitale – chiar dumitale mi-a zis, nu tu… Bărbatul dumitale e popă?”; “Nu, e istoric. Mulţumesc!” – am spus eu. Cu asta am dormit liniştită. Ca după şapte sau opt zile să fac icter. Deşi eram fericită că Ruxandra-i acasă, m-am îmbolnăvit. Dar aveam grija grijii lor. Mă gândeam cum se descurcă bietul Dan cu doi copii? Având blana soacră-mii, zic, sigur că ea care-i foarte mămicoasă şi care adoră copiii, e cu Dan şi are grijă. Eram liniştită şi neliniştită. Dar mi-era şi dor. Vă daţi seama, fetiţa avea 11 luni când a plecat acasă!

– Abia acum rămăseseţi singură în închisoare!

– Şi-am rămas singură. O aveam pe mama acolo. Dar pe mama cine-o vedea?

– Nu v-aţi întâlnit în închisoare?

– Nu ne-am întâlnit. Nici măcar la proces. Dar s-a-ntâmplat ceva de pomină. Când m-au luat pe mine în vederea procesului, în noaptea de Crăciun, m-au adus tot la Jilava. Dar nu m-au mai băgat în camera 1 unde stătusem eu opt luni cu fata. M-au pus într-o cămăruţă în capătul culoarului unde erau înşirate cele patru celule cu femei. Mama era la celula patru, iar eu eram într-o nişă cu o uşă de lemn, închisă cu un lacăt într-un belciug. La proces te luau dimineaţa la cinci. Deci eu am sosit ziua în Jilava. Pentru culoarul acela era miliţiancă domnişoara Nuţi, domnişoara Lenuţa ce fusese însărcinată în aceeaşi perioadă ca mine. Şi îi spun: “Domnişoara Lenuţa, ştiţi că o am pe mama la celula 4. Ori scoateţi-o să spele pe jos ca să vadă fetiţa sau când se-nchide, luaţi-o în braţe şi duceţi-i-o să i-o arătaţi”. “Bine, bine, stai tu acolo, că văd eu ce fac!” – a zis ea. “Dar vă rog foarte mult… Nu-i comunicaţi nimic, arătaţi-i fetiţa…”, am continuat eu rugăminţile. Dar ea n-a făcut-o că s-a gândit la pielea ei. Şi-o înţeleg. Dar ce-am făcut eu? Când ajunsesem la Văcăreşti iar mi-au dat o carte poştală să cer îmbrăcăminte pentru copil. Şi i-am scris lui Dan “te rog, trimite-mi leieta lui Mihnea “. Şi au înţeles şi soacră-mea şi Dan şi mi-au trimis toată îmbrăcămintea de copil a lui Mihnea care exista. A mai trimis soacră-mea, săraca, o bucată mare de pânză în care-a învelit toate astea care era bleu cu roz. Vine fată, vine băiat, să fie şi ceva roz. Dar celelalte, totul era bleu. Pe Mihnea l-a crescut foarte multă vreme mama. Şi-i cunoştea lucrurile. Şi-atunci, ce mi-a venit în cap? Am zis: “Domnişoara Lenuţa, fetiţa-i udă, o schimb, fiţi drăguţă, puneţi pe sârmele acelea de-afară astea să se usuce”. Şi ea a făcut ce-am rugat-o. Şi când am auzit “celula 4 ieşiţi la plimbare”, l-am binecuvântat pe Dumnezeu. Mama când a ieşit şi a văzut scutecele lui Mihnea, era să leşine. Mi-au povestit pe urmă, fetele. Spune: “Vai, Mihnea, lucrurile băiatului, e Ioana aici!” Fetele au zis: “Doamna Hudiţă, taci din gură, ţine-ţi firea!”. “Asta-i scrisoare, înţelegi? Ăsta-i copilul”, se tulburase ea. Mama ştia că dacă mai nasc, fata va fi Ruxandra şi băiatul Bogdan. Când a văzut totul albastru înşirat, zice “s-a născut Bogdănel”. Ce-am făcut apoi noaptea? După ce s-a închis şi s-a făcut numărătoarea, m-a apucat disperarea. Miliţianca aceea care născuse şi ea o fetiţă, poate avea remuşcări sau bine îndoctrinată, nu? Nu ştiu, dar şi-a păzit pielea şi slujba şi nu mi-a îndeplinit rugămintea. M-am aruncat în uşă cu o aşa furie că a ieşit belciugul şi s-a deschis uşa. Am umflat-o pe Ruxandra în braţe şi-am fugit până la uşa camerei 4, am tras vizeta şi-am început să spun: “Mamă, mamă, mamă, uite-o pe Ruxandra!”. Mama a venit la vizetă şi zice: “Ne nenoroceşti, ne nenoroceşti…” fiindcă afară treceau miliţienii. Norocul meu a fost că n-au văzut-o pe mama la uşă, la vizetă. Când a ieşit din închisoare, mama povestea: “Am văzut ceva albastru”. Că Ruxandra se uita în altă parte… Tot culoarul acela era vopsit până la un metru şi ceva cu smoală. Şi pe smoala aia era un brâu cu lalele albastre…

– Iar copilul privea florile desenate…

– Se uita la lalele. Şi mama a văzut doar îmbrăcămintea ei albastră şi poate i-a văzut ochii că tot albaştri erau. Am fugit. Ei bine…În toate celulele erau turnătoare. Dar probabil au fost atât de impresionate de ce-am făcut şi că am dus copilul la mama, încât una n-a spus o vorbă… Asta a fost chiar o minune.

– S-au gândit, probabil, în acele momente la judecata Celui de Sus…

– Nu ştiu de ce puteau sau nu să se teamă, dar vă spun, eu am rupt uşa, asta s-a auzit… A, şi vorbeam cu fetele din celula de lângă nişa mea – că era o distanţă de 20 cm: “Fetelor, sunt eu, Ioana!”. “Vai, Ioana, ce faci?” Zic: “Acuma încerc să pun belciugul la loc că am dus fata s-o vadă mama”. Şi mamei i-am aruncat nişte bucăţi de zahăr. Şi le-a împărţit cu fetele. Iar celulei mele, am luat un pumn de zahăr şi le-am spus: “Fetelor luaţi zahărul ăsta să-mi spuneţi când nu-i miliţianul sub geamul vostru”. Şi culmea! Erau 18 fete şi le-am dat, fără să ştiu câte sunt acolo, 18 bucăţi. O întâmplare… Vorbisem la vizetă cu Lulu Miclescu.

Ani de la marginea lumii

– După ce-aţi ieşit din închisoare…

– După ce-am ieşit din închisoare am avut doi ani “domiciliu obligatoriu”. În fiecare săptămână trebuia să mă prezint. Îmi aduc aminte că soacră-mea îi dusese pe copii la Târgovişte, la o prietenă, să-i mai aerisească. Iar eu m-am dus – deşi n-aveam voie să părăsesc Bucureştii – într-o sâmbătă la ei. La întoarcere l-am întrebat pe Mihnea. “Dacă mai vin, ce să-ţi aduc?”. “Adu-mi şi tu ceva ieftin” a răspuns copilul care avea vreo 5 ani. Ca să vedeţi ce era în mintea lui!… Dan îl învăţase să fie cumpătat, să fie mulţumit cu cât se putea. Am revenit acasă bolnavă!

– Ce-aţi lucrat?

– M-am dus în audienţe. Nu m-au primit. Mi-au promis şi până la urmă mi-au găsit un loc, după Chitila, nu ştiu unde, ar fi trebuit să merg cu tramvaiul încă vreun kilometru…

– Profesoară de istorie?

– Profesoară la o şcoală, dar trebuia să merg prin zăpadă, prin iarnă, un kilometru pe jos. Şi-am refuzat. Şi-atunci m-am dus la “Arta Lemnului” la un fost deţinut care ieşise, Aristică Schileru, prieten cu tata. Lucra la “Arta Lemnului” şi m-a luat colaboratoare. Şi-am lucrat patru ani şi jumătate acolo până când m-am intoxicat cu tiner, cu acetonă, de lacuri şi de toate alea…

Dintr-o altă încăpere unde a început între timp să lucreze la calculator, o corectează soţul cu ceva…

– A, da, în 18 februarie 1953 am ieşit din închisoare. De Sfântul Petru i-am telefonat lui Petre Constantinescu-Iaşi care fusese bun prieten cu tatăl meu. Făcuseră împreună Liceul Naţional din Iaşi. Constantinescu-Iaşi era Ministrul Cultelor atunci. I-am telefonat şi i-am spus “La mulţi ani, domnule profesor!”, deşi el era comunist. Era şi fusese comunist convins, tata – ţărănist convins, dar l-a ajutat pe el înainte de ’44. În sensul că, la un Paşte, împreună cu mama, cu mine şi cu soră-mea, ne-am dus la Doftana cu aprobarea lui Ralea care era ministrul Muncii. Tata s-a dus la Ralea. “Măi, suntem colegi cu bietul Iaşi care-i la Doftana. Dă-mi un bilet de voie să mă duc să-l vizitez”. Toţi făceau politici diferite. Ralea a fost drăguţ, i-a dat tatii voie şi vă spun că-n ziua de Paşte eram la Doftana cu cozonac, pască, ouă roşii…Şi ne-am îmbrăţişat printre gratii. El era îmbrăcat într-un costum gri doar că n-avea şireturi la pantofi şi cravată. Dar n-avea zeghe cum am avut noi după aceea… În vara lui ’53 i-am telefonat de felicitare. M-a întrebat ce fac. “Vino mâine că te-aştept” – a zis el. Mi-a spus unde-i Ministerul Cultelor, m-am dus. …Era pe undeva unde-i Liceul Regina Maria. M-a primit, a chemat secretara: – “Fă-ne o cafea!” M-a pupat, m-a luat în braţe. Şi i-am spus “Domnule profesor, Dan lucrează la «Arta lemnului», la «Mecanica nouă», face blacheuri…”

– Dan e domnul academician Dan Berindei… făcea blacheuri… nu-mi pot imagina…

– N-aţi ştiut? Să vă povestească Dan că e de râs-plâns… Şi pe el a reuşit să-l strecoare Constantinescu-Iaşi la ICSOR, să scrie istoricul oraşelor ce se restaurau. Acolo s-a împrietenit cu mulţi arhitecţi ce m-au iubit şi pe mine. Eu vă povestesc însă mai departe… Şi îi spun: “Găsiţi-mi şi mie aici ceva de lucru, să fac ceva… Istoricul mănăstirilor care se restaurează, vă rog, ceva…”. Zice: “Vino mâine că îţi dau răspunsul!”. Mâine când m-am dus, spune: “Draga mea, nu am ce să-ţi dau. Nu e nimic de tine aicea. Îmi pare foarte rău”. “Păi, nu face nimic. Asta-i soarta mea” – am zis eu. Şi la despărţire mi-au dat lacrimile… Şi el, la lacrimi era… foarte sensibil…

Dl Dan Berindei intervine din camera vecină: “Funcţionarele la instituţii îi făceau figura asta. Nu-şi făceau treaba şi el se enerva, îşi ieşea din fire şi arunca după ele cu călimara. Dar după aceea îi părea rău. Şi le dădea primă. Iar ele, la sfârşitul lunii, îl enervau… ca să le dea primă!”

– Şi-a chemat atunci pe Dogaru care era şeful departamentului de cultură. Şi i-a spus: “Uite ce te rog, găseşte-i ceva de lucru fetei ăsteia, o juma de normă, ceva, că ea la Doftana mi-a adus mâncare şi trebuie s-o ajut”. Şi într-adevăr Dogaru care-a devenit şeful departamentului când n-a mai fost ministerul minister şi Iaşi a decăzut şi n-a mai fost agreat chiar de partidul lui iubit, m-a dat afară. Dar trei ani şi jumătate… nu, Dane?… am primit 1 500 lei la trei luni.

– În total?

– În total. Din trei în trei luni mă plăteau. Făceam istoricul monumentelor care se restaurau la Suceviţa, la Moldoviţa, la Voroneţ, la Dragomirna, la Humor. Când ministerul a devenit departament, n-au mai avut nevoie de mine. Ştiţi cu cine lucram? Cu părintele Stan care era o somitate în materie şi cu viitorul patriarh ce-a fost Iustin Moisescu. El vânduse sticle, borcane, păţise şi el multe, dar acuma era profesor, profesor de greacă, mi se pare, în cadrul Ministerului Cultelor. Ei doi erau cei care preluau materialele mele. Cu părintele Stan devenisem foarte prieteni, ne vizita, discutam, era foarte, foarte drăguţ. Dar cu Moisescu… el număra rândurile. Şi ştiu c-am făcut istoricul Bisericii Precupeţii Vechi, noi locuiam pe Toamnei, la 96, în spatele altarului bisericii. Şi când am făcut aceasta, el a numărat rândurile şi mi-a spus “trebuie să mai scrii ceva…”. Nu citea ce-am scris, număra câte rânduri am scris. Cât să nu aibă el neplăceri că e prea puţin. Şi m-am dus acasă şi am spus: “Dane, hai să mai inventăm ceva, vreo două rânduri, ca să fie…”

– După a fost “Arta lemnului”. Şi apoi?

– Păi numai la “Arta lemnului” încă. Pe urmă, când m-am îmbolnăvit, a intervenit Fraga Tomaziu care lucra secretară la profesorul Petraşcu, băiatul pictorului. El preda istoricul arhitecturii la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” şi-o avea secretară pe Fraga Neamţu, măritată cu acest pictor Tomaziu, colega mea de facultate şi a Monicăi Lovinescu. Ea-mi spune “Ioana dragă, rectorului nostru îi pleacă secretara”. Era doamna Stern, cumnata renumitului violonist din America. Bărbatul ei murise, era arhitect şi ea era secretară la Ascanio Damian, rectorul arhitecturii. Fraga mi-a spus că rectorul îi ceruse: “Găseşte-mi o secretară, o fată cumsecade…” Şi ea mi-a spus: “Du-te, repede!”; “Dar eu nu ştiu să bat la maşină”; “Nu-i nimic, înveţi. Dar tu du-te repede şi prezintă-te că eu îi vorbesc de tine”. Ei se tutuiau. “Dar nu-i spune că ai făcut puşcărie că el e comunist convins”. Dar ce să-i spun?

M-am prezentat cu diploma de licenţă, mare şi frumoasă şi-i spun: “Tovarăşe profesor, eu sunt Ioana Berindei, aş vrea postul care este liber numai dacă nu-l solicită cineva. Pentru că eu nu ştiu să bat la maşină şi nu ştiu dacă voi face faţă. Dar bunăvoinţă am”. Zice: “Păi, da, dumneata îmi dai mie o licenţă de asta? Eşti mult prea savantă pentru ce-ţi cer eu. Fă-mi o hârtie, fă-mi de mână o autobiografie…”

– Habar n-avea de unde şi ce calificare de expertă în scrierea autobiografiilor aveţi!

– Şi autobiografia mea de-acolo a fost cam aşa: “Subsemnata cutare şi cutare… am născut în 1948 băiatul Mihnea, în ’51, am născut fetiţa Ruxandra. Deci aveam dreptul să stau acasă să-mi cresc copiii. Dar acuma sunt mari şi soţul meu e istoric, e cercetător la Institutul de Istorie”. Şi el îmi spune: “Du-te acasă şi ai să primeşti telefon”. Dar telefonul nu l-am primit după o săptămână, ci a doua zi. “Aici e Institutul de Arhitectură, şeful cadrelor, vă rugăm la 11 să fiţi aici”. Şi la 11 m-am prezentat, iar Ascanio Damian mi-a spus: “Du-te cu el să-ţi facă formele. Şi să vezi unde-ai să lucrezi. Dar te rog un lucru, învaţă să lucrezi la maşină. Eu lipsesc zece zile din Bucureşti, dar nu învăţa de la colege nimic fiindcă vreau să fac nişte schimbări. Ai să ai în grijă studenţii din anii patru şi cinci.”

– Cât aţi lucrat acolo?

– 16 ani. 16 ani minunaţi după tot ce păţisem. 16 ani într-o lume de artă şi cultură. Şi astăzi, cu mulţi arhitecţi cu care-am lucrat suntem prieteni. Evocăm când ne-ntâlnim clipe minunate.

– Între “Arta lemnului” şi secretară la Arhitectură aţi mai făcut ceva?

– Am dat nişte lecţii de franceză care nu-mi plăceau deloc.

Cum să rescriem istoria?

– Ce părere aveţi despre cum e scrisă acum această istorie ce vă conţine şi pe Dv. cu acest destin ieşit din comun?

– Ce părere am?

– Cum ar putea fi scrisă bine această istorie contemporană astfel ca o existenţă ca a Dv. să fie încastrată în ea, să o regăsească la modul exemplar cei care învaţă acum istorie?

– Păi, ce să vă spun eu? Cred că nu ar fi interesat tineretul de ea. Nu interesează. Dar Dan spune că are acuma nişte studenţi pe care-i iubeşte nespus de mult pentru că dau semne că încep să se reîntoarcă la cultură.

– Încep să revină la matcă lucrurile.

– Încep să se liniştească. Dan cred că s-a născut de mic copil istoric şi istoric va muri… El şi-a dorit să predea istoria. Până în ’90 nu a avut voie. După plecarea lui Mihnea, în 1970, din ţară, Dan care fusese ales director adjunct la Institutul de Istorie a fost repede înlocuit.

– Fiul Dv., Mihnea Berindei e, de asemenea, istoric, nu?

– Da, e istoric, de Ev Mediu. A făcut la facultatea din Bucureşti patru ani, dar a făcut şi turcă. La Paris face un curs de limbă turcă, la Sorbona. Nu ştiu câtă istorie face acuma. Face politică. Când îl cauţi, nu-l găseşti acasă. Poţi să-l găseşti la Chişinău unde cu un grup a înfiinţat un partid social-liberal. E încântat de ce face.

– Clivajele din mediul universitar nu atât studenţilor se datorează, cât profesorilor… Ei au fost cei care s-au dovedit primii dezinteresaţi de profesiile lor şi le-au confundat, în continuare, cu politicul…

– Aici să vă spun ceva. Mihnea a plecat pentru că învăţând turca, fiind şef de promoţie i-au dat drumul în călătorie. Când am fost la Paris după fuga lui Mihnea şi l-am întrebat: “De ce ai fugit?”… Zice: “După ce mi-au semnat plecarea, un politruc m-a luat de braţ în Cişmigiu şi – spune el – n-am să uit cum apăsam caldarâmul fiindcă-mi venea să-l strâng de gât şi nu puteam; m-a luat de braţ şi mi-a spus: “Tu eşti prieten cu fata lui Berciu…”

– Istoricul şi arheologul Dumitru Berciu?

– Da. “Când te-ntorci o să te rugăm să te-mprieteneşti şi mai mult şi să mergi în casa lor şi să vezi ce se vorbeşte acolo şi să ne spui şi nouă. Puteam eu, mamă, să fac aşa ceva?”- mă întreba el. Nici pe mine nu m-au lăsat să plec, la Paris. Mi-au refuzat întâi plecarea. Până la urmă, m-a primit în audienţă un anume general Gheorghe care mi-a spus: “Tovarăşa Berindei, noi vă dăm drumul dacă îl aduceţi pe Mihnea înapoi”. “Nu vă pot promite decât că vin eu înapoi. Eu sunt nevasta lui Dan Berindei, îmi iubesc bărbatul, îmi iubesc băiatul, dar vin înapoi pentru că sunt şi fiica tatălui meu. Nici tatăl meu, după ce şi-a luat doctoratul, nu a rămas la Paris să ţină cursuri deşi a fost invitat. Că şi el şi-a luat doctoratul “tres honorable”. Ei bine, eu pentru tatăl meu, pentru soţul meu, pentru că sunt româncă, vin în ţară. Şi vin să vă spun ce s-a întâmplat cu băiatul. Pentru că bărbatul meu a ajuns, din cauza plecării băiatului, din director adjunct simplu cercetător. Şi noi suferim din cauza plecării lui, dacă mă credeţi…” După ce-am venit de la Paris, m-am dus la el. “V-am promis că vin să vă spun. Poate fac un rău cuiva. Dar nu e vina mea. De ce-a rămas băiatul meu? Căutaţi să vedeţi cine era personagiul care l-a invitat să se facă turnător”. Am vrut să fiu liberă după ce-am ieşit din închisoare şi-am hotărât cu Dan să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu fie nevoiţi să se uite prin gaura cheii. Într-adevăr, copiii mei nu mint.

– Revin la întrebarea anterioară cu observaţia că e o mare problemă a istoricilor să rescrie istoria contemporană.

– Păi, nu erau pregătiţi. Pentru că bietul Ceauşescu şi zic bietul Ceauşescu, ar trebui să zic împuşcatul, nu? cum îl numesc atâţia. Cred că, după capul meu de om care-am suferit, dacă nu avea nevasta care-a avut-o, n-ar fi devenit ce-a fost. Ăsta-i adevărul. Eu nici pe ăia ce m-au înjurat nu pot ca să-i urăsc.

– Şi nici atunci nu i-aţi urât?

– I-am dispreţuit pentru că aceia din închisori, miliţienii şi gardienii, pentru mine erau scursura satelor. Erau împuţiţi, erau mahalagii, erau înecaţi în ură. Lor li se băga cu pâlnia ura contra noastră a bandiţilor… La un duş, o miliţiancă ne bătea. Cu băţul ăla cu care se ducea hârdăul, ne lovea. Eu care eram însărcinată, am scos burta-n faţă şi ea a rămas cu băţu-n aer. Seara, fetele erau învineţite, pe şolduri, pe spate… Şi am refuzat mâncarea. Şi ăia – “de ce?”; “Vă rugăm să duceţi mâncarea cui doriţi, noi nu mai mâncăm în seara asta şi nici nu mai facem baie”. Şi-a venit Maromet. Directorul. Bâlbâit. Şi ne-a spus: “Dudumnezeii mamii voastre de… bandite! Aţi vrut să fiţi menestrese toate! Menestrese! Aţi vrut să fiţi menestrese! Acuma vă-mpuşc. De ce nu mâncaţi?” Şi-atuncea mie mi-a venit o idee. Zic: “Fetelor, ridicaţi-vă fustele-n cap să-nţeleagă domnul director de ce nu mâncăm. Şi nici nu mai facem baie!”. De ce? “Ca să mergem la baie, suntem bătute. Dar de ce nu ne-mpuşcaţi?” Şi-atunci, deodată el s-a-mblânzit: “Vă rog să primiţi mâncarea!”… Noi am fost tâmpite, trebuia să facem greva foamei. Lor le era frică de treaba asta. “Vă rog să primiţi mâncarea şi de mâine nu o s-o mai aveţi pe această miliţiancă la voi”. Şi-aşa a fost.

– Spuneţi că nu priviţi înapoi cu ură…

– Spuneţi-mi mie pe cine-ar trebui să urăsc?

– S-a vorbit mult în anii din urmă de “procesul comunismului”…

– La ce bun să-l faci? Cui să-l faci? Nu vedeţi că sunt dispăruţi în natură? Ori au murit, ori au fugit, ori şi-au schimbat numele. Că anchetatorii toţi aveau nume conspirative. Nu-i chemau cum ne spuneau nouă că-i cheamă. Poate unii, da.

– Şi dacă un istoric preocupat de acestă istorie v-ar cere sfatul? Ce manieră de scriere a istoriei i-aţi recomanda? Să dea mai multă însemnătate martorilor? Ori documentului de arhivă? Să scrie cât mai neutru sau să inducă şi anumite judecăţi morale? Politice chiar?

– Iată, de curând am auzit-o în două emisiuni pe fata lui Tătărăscu, pe Sanda Negroponte. O fiinţă admirabilă. A povestit cu un calm şi o linişte nişte lucruri îngrozitoare petrecute tatălui ei, soţului ei, cumnatului ei… şi ei personal. Ei bine, cu o seninătate, cu o ţinută!… o doamnă adevărată. Şi din spusele ei îţi dădeai seama că nu urăşte pe nimeni. Aceea a fost o epocă şi noi am avut nefericirea s-o trăim în felul în care v-am povestit. Dar pe cine să urăşti? Pe nişte nefericiţi pe care-i dispreţuieşti din adâncul sufletului? Ce-ar trebui să facem cu cei puţini ce mai supravieţuiesc? Să-i adunăm şi să-i împuşcăm?

– Dar când scrii despre unii ca aceştia ce “ton” ai putea adopta? Istoricul nu trebuie să judece politic?

– Istoricul adevărat nu trebuie să facă politică. Nu poate. Dacă face înseamnă că e părtinitor…

– Istoriei orale – unei mărturii ca a Dv. ori poate a unuia ce v-a fost judecător sau gardian – ce pondere ar trebui să i se dea?

– Ponderea… Cine ştie? Dar să spui adevărul. Să-ncerci să povesteşti ce s-a întâmplat, indiferent în care parte ai fost. Cu binele şi răul ce-au fost acolo. Şi să nu fii cu ura în suflet. Pe care s-o povesteşti de-aşa manieră încât să sădeşti tot ură mai departe. Vedeţi, pe mine mă supără unii prieteni evrei. Mă înnebuneşte povestea asta cu holocaustul care nu se mai termină. Să nu uităm, să nu uităm, să nu uităm, zic ei… Doamne, dar cum să nu terminăm cu ura aceasta? Nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru, nu vedem că trăim pe-o bombă atomică?

– Ar fi atunci 1989, poate, un punct zero?

– Uitaţi-vă la Iliescu. Uitaţi-vă la el! Şi tatăl lui a suferit. A crescut copil sărac, a făcut şcoală îmbrăcat prost, vor fi râs copiii de bogătaş în jurul lui. Dar a învăţat să trăiască în prezent. Nu este în 1989, ci trăieşte continuu în prezent. Vedeţi câte concesii a făcut de-atunci? Pentru că trăieşte în prezent.

– Vreţi să spuneţi că şi Dv. aţi trăit continuu în prezent?

– Eu, da. Am trăit şi trăiesc în prezent.

– Poate şi asta să vă fi salvat?

– Eram şi tânără. Ne dădeau să mâncăm lături. Nu puteam mânca mâncarea din Jilava. Şi mâncarea mea o dădeam unei fete mult mai solide decât mine care murea de foame. I-am spus: “Vreau să păstrez sarcina asta. Nu pot căra hârdaiele. Îţi dau mâncarea mea”. Seara nici nu gustam, mânca ea. Când era ciorbă de burtă, mă ţineam de nas. Vă daţi seama, eram şi însărcinată. Mâncarea aceea de burtă n-am gustat-o. Nici arpacaşul din Jilava nu l-am gustat. Cine să-mi fi spus că voi ajunge la o astfel de mâncare? Eu am mâncat arpacaş la Mislea unde-l făceau fetele, deţinutele şi-l făceau curat. Vedeţi, fiecare prezent… Dar sunt istorici care vin cu ură, deşi n-au suferit. Dar nu vreau să dau nume. Din ură nici nu mai poţi înţelege prezentul!

– Dar religia poate fi un bun filtru de selecţie sau interpretare a faptelor?

– Nici religia. Imixtiunea dogmei religioase nu are sens. Religia e religie. Cine vrea să creadă, crede. Eu sunt o credincioasă, dar nu o practicantă. Însă oamenii îi iubesc şi dacă sufăr din partea oamenilor, mă retrag, dar fără scandal. Nici dragoste cu sila nu fac.

– Şi totuşi cum aţi scrie istoria de după anii ’50 cu viaţa Dv. în ea, dar şi cu a acelora care au prosperat cum n-ar fi putut visa vreodată părinţii şi strămoşii lor?

– Fără ură. Fac o pledoarie pentru umanitate, umanism, corectitudine. Şi pentru a face istoria dreaptă, fără părtinire. Fără ură. Nu ştiu dacă mă puteţi înţelege. După documente adevărate. Să foloseşti sursele şi să nu le interpretezi după capul tău, după interesul tău. Pentru că atunci nu mai faci istorie, faci politică. Istoria, cercetarea istorică trebuie despărţite de politică.

– Ce-aş mai putea să-ntreb?… Vă mulţumesc.

Note

1) Ion Hudiţă (1896-1982), om politic ţărănist, apropiat al lui Iuliu Maniu, mort în închisoarea de la Sighet unde a fost deţinut zece ani fără proces şi deci condamnare.

2) Fraga Tomaziu, născută Neamţu, fiica unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Craiova, căsătorită, a treia oară, cu pictorul Gh. Tomaziu. Stabilită în Franţa.

3) Mihnea Berindei, născut în 1948. Istoric. Stabilit în Franţa din 1970.

4) Alexandru Balş, al doilea soţ al Dinei Balş, mama lui Dan Berindei, inginer de mine, mort în închisoarea de la Piteşti în împrejurări relatate de Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele.

Publicat în “Romania Literară”, Numărul 8, 26 februarie 2003

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *