Despre “crima de propagandă”

Amintirile lui Iosif Corpas despre închisorile şi penitenciarele prin care-a trecut ca deţinut politic se distanţează de literatura de profil românească prin câteva date.

În primul rând, cele ce ţin de biografia – am putea spune apolitică – a autorului. S-a născut în 1926 la Arad, într-o familie ce reflectă bine compoziţia etnică a Transilvaniei (tatăl român, iar dinspre mamă, bunicul maghiar şi bunica germană). La numai 13 ani a trecut graniţa clandestin în Ungaria de unde-a fost expediat înapoi, la părinţi. A plecat apoi, din nou ilegal, în 1948, în Vest. Cofetar (prima sa calificare), muncitor minier ori din alte munci ocazionale a trăit următorii ani în Germania şi Franţa. Repatriat în România, în 1956, la cererea sa, neobişnuitul căutător de mai bine pentru acele vremuri şi aceste locuri, va fi curând condamnat la 4 ani şi 6 luni pentru trecere frauduloasă de frontieră. I-a petrecut în penitenciarele Oradea, Aiud, Gherla şi coloniile de muncă de la Periprava, Salcia, Stoieneşti şi Grădina din Balta Brăilei. După eliberare, a revenit în oraşul natal unde-a lucrat până la pensionare ca muncitor vopsitor, preocupat intens şi individual de studiul muzicii şi al filosofiei.

Aşadar, din 1957 până în 1961, Iosif Corpas a făcut parte dintr-o categorie de “politici” aparte – “frontieriştii”. Consideraţi de către “adevăraţii” opozanţi ai comuniştilor ca indivizi nedemni de-a le aparţine, “frontieriştii” ilustrează însă ceea ce autorul numeşte rezultatul “crimelor de propagandă” de care s-a făcut, printre altele, culpabil vechiul regim. Căci ce altceva ar putea fi numit decât “crimă”, propaganda “libertăţii” cetăţenilor din ţările socialiste închişi, în fapt, ca-n colivii de oţel în graniţa lor? Cum altfel decât crimă apare, alăturat aceloraşi discursuri propagandistice, delictul de-a fi deţinut “130 forinţi RPU şi 5 mărci germane”? – cum specifică actul de acuzare şi condamnare al autorului.

O carte cu astfel de conţinut cum trebuie să fie? – se-ntreabă singur autorul. Răspunsul lui (“fără patetism, sinceră, instructivă”) este deplin respectat în povestirea vieţii de captiv. Descrierea dormitoarelor (“locuiam acum într-un adevărat WC public” – e amintirea Gherlei), foamea continuă a deţinuţilor tineri (“ca nişte prucei în guiţare” aşteptând prânzul mizer), “bătăile obişnuite”, clasificarea oamenilor după criteriul rezistenţei în închisoare şi alte tragice “secvenţe” sunt sustrase patetismului comun. “Solidaritate? Camaraderie? Nici vorbă!” – evaluează sincer, autorul, rezultatul convieţuirii oprimaţilor în asemenea mediu.

Dar cât de instructivă-i relatarea lui? În acest punct, cartea despre care vorbim se sustrage “stilului” consacrat de scrierile altor foşti deţinuţi politici care-au descris ororile din viaţa-n închisoare ca datorate exclusiv torţionarilor şi gardienilor. Corpas se află-ntre puţinii ce mărturisesc mecanisme mult mai subtile de producere a suferinţelor şi schimbării personalităţii claustraţilor în sensul politic dorit. La Salcia şi-n oricare penitenciar sau colonie, nu era loc pentru morală. Întipărit în “conştiinţa josniciilor noastre” a rămas traiul din coloniile de muncă, se confesează autorul.

Sistemul reeducării prin muncă, experimentat în diverse forme în lagărul socialist, ce conţinea şi “principiul autoconducerii”, a avut ca efect imediat crearea unor mecanisme de constrângere mai eficiente decât cele produse de nişte inculţi şi lipsiţi de entuziasm gardieni oarecare. Cu asemenea scopuri, brigadierii au fost aleşi dintre deţinuţii politici intelectuali, uneori foşti profesori universitari. Oficial, sarcinile brigadierilor au fost “organizarea” şi “mobilizarea” celorlalţi deţinuţi. Aveau dreptul doar să nu muncească fizic, fără privilegii suplimentare. Puţină vreme după “reorganizare”, administratorii şi paznicii lasă plictisiţi sarcina conducerii coloniei pe seama pricepuţilor brigadieri. Şi nu greşesc. Aceştia (cu aspect de “rumeni, rotofei şi vioi” prin privilegiile ce singuri şi le creează) vor produce dovada cum apriga întrecere de muncă între brigăzi şi avantajele slujbei de brigadier (ori “polonicar”) îi transformă în “bestii în toată puterea cuvântului” printre semenii lor. Datorită acestui sistem – altă “crimă de propagandă” (a autoconducerii deţinuţilor în reeducarea prin muncă) – nu regimul comunist şi devotaţii declaraţi ai acestuia vor fi percepuţi de deţinuţi drept cauză directă a istovirii şi umilinţelor lor. Ei, foştii camarazi de suferinţă ce impun “munca, ordinea şi norma” sunt reprezentaţi ca torţionari. Temperându-le zelul, slujbaşii din respectivele posturi fac bună figură de indivizi omenoşi.

Metoda de a face din victime călăi şi-a dovedit eficienţa şi în îndoctrinarea propagandistică la care-au fost supuşi “politicii” începând din 1960. Dacă în prima sa etapă de detenţie – afirmă Corpas – auzeai de la ei că regimul comunist mai ţine un an, maxim doi, părerile li s-au întors pe dos. Doar bomba atomică va distruge comunismul, prefigurau reeducaţii.

În binomul relaţiei speciale în care intră o carte cu cititorul ei, Iosif Corpas întrezăreşte şi dificultăţile celui din urmă (ce-ar trebui “să fie pregătit pentru orice”). Într-adevăr, semnificaţiile “secvenţelor” sale se sustrag comandamentelor obişnuite de-a scrie istorie. Ilustrează însă câteva dintre teoriile ştiinţifice ale psihosociologiei. Întâi că închisorile nu sunt spaţii de afirmare a eroismului ori “universităţi politice”, ci lăcaşuri ale suferinţei unde calităţile morale ale fiinţei umane din lumea obişnuită se pierd. Oamenii închişi – fie ca deţinuţi de drept comun, fie politici – suportă efectele frustrării; implicit creşterea agresivităţii îndreptată spre cel aflat mai aproape, tovarăşul de sferinţă. Nu sadici sau alte genuri de psihopaţi au fost şi sunt torţionari, ci indivizi proveniţi din categoria ambiţioşilor ori obedienţilor, trăsături de caracter dezirabile în instituţii şi locuri “normale”.

“Frontieriştii” n-au scris cărţi şi nici nu prea citesc, ne înştiinţează autorul. E poate un noroc acesta pentru cititorul “secvenţelor” ce ilustrează relaţiile speciale dintre cadrele amintirii individuale şi memoriei sociale. Victimă nu a “luptei de clasă”, ci a “crimei de propagandă”, autorul ne-a descris viaţa din închisorile şi penitenciarele politice ale regimului comunist, sub semnul rar al adevărului. Căci Iosif Corpas a rămas “frontieristul” care, zice el, e “tipul de soldat cu care poţi câştiga o luptă”.

Publicat în “România Literară”, Numărul 17, 30 aprilie 2003.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *