Convorbiri cu Serge Moscovici

Recentul volum al colecţiei “Duplex” a Editurii Polirom – Serge Moscovici în dialog cu Adrian Neculau, Urmele timpului. Iluzii româneşti, confirmări europene – dincolo de datele deja enunţate, este o premieră între apariţiile editoriale româneşti. Mai multe argumente susţin afirmaţia anterior enunţată. în primul rând, intervievatul – psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici – este o personalitate a lumii ştiinţifice mondiale. Adrian Neculau, ce şi-a asumat rolul de iniţiator al dialogului, a devenit, la rându-i, o personalitate a psihologiei româneşti. Dincolo de competenţele ştiinţifice şi manageriale, profesorul ieşean contrastează imaginii de “universitar scorţos” cu evoluţia marcată de “ţarcul catedrei”, ale cărui producţii de specialitate nu reuşesc să depăşească genul “sintezele creatoare” ce-au excelat în vechiul regim. Autor a peste o sută de lucrări publicate, vicepreşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România, membru fondator al L’Observatoire Européen des Représentations Sociales şi al European Association of Experimental Social Psychology, al altor forumuri şi organizaţii psihosociologice, Adrian Neculau a găsit totodată energie recuperatoare a etapei de eliminare a disciplinei, iniţiind şi coordonând colecţii editoriale şi publicaţii de specialitate. Tema principală a convorbirii – cercetarea în psihologie – este, la rându-i, de mare interes pentru publicul cititor românesc. Specializarea în psihologie, reapărută după mai bine de 20 de ani de absenţă din profilurile învăţământului superior românesc, adună în prezent cel mai mare număr de adepţi dintre absolvenţii de liceu ai promoţiilor de după 1989, raportat la numărul de locuri alocate în învăţământul finanţat de stat.

Din întâlnirea celor două personalităţi ale psihosociologiei a rezultat, aşadar, un dialog ce poate servi ca model metodologic al “interviului creativ” şi convorbirii, tehnici de investigaţie calitativă ale socio-umanului din care tinerii discipoli au avut puţine prilejuri de exemple practice ale magiştrilor lor.

Cine este Serge Moscovici? – poate fi socotită întrebarea-cheie în jurul căreia se dispun informaţiile şi opiniile actorilor ce evoluează în scenele dialogului. în cele trei părţi ale convorbirii (România. Poveste autobiografică; Plecarea. Primii ani; Consacrarea) precum şi în addenda reprezentată de o altă convorbire – de data aceasta de strictă specialitate, pe tema reprezentărilor sociale pe care Serge Moscovici a purtat-o cu Ivana Markova de la Universitatea din Stirling – se răspunde pe înţelesul celor ce vor să afle ce e psihosociologia precum şi celor ce-au ales-o ca specializare. Şi nu în ultimul rând, se dau răspunsuri ce corectează reprezentarea publicului românesc, mai mult sau mai puţin cultivat, despre cercetarea ştiinţifică, muncă lipsită de pertinenţa şi practicile adecvate în domeniile istoriei şi ştiinţelor socio-umane în jumătatea de secol dominată, la noi, de spiritul ideologiei.

Ce-a făcut, aşadar, Serge Moscovici? Vom începe prin a menţiona că s-a născut şi a trăit în România până în 1947 când a emigrat clandestin la Paris. în povestirea autobiografică – tradusă de aceeaşi editură ieşeană cu titlul Cronica anilor risipiţi (1999) şi pe care nu mă voi reţine s-o apreciez, încă o dată, ca fiind cea mai tulburătoare scriere memorialistică ce mi-a fost dat s-o citesc până în prezent – vom găsi, descrise, pe larg momentele conţinute de prima parte a convorbirilor la care ne referim.

După studii de psihologie la Sorbona, la aceeaşi universitate a obţinut un doctorat strălucit cu teza La Psychanalyse – son image et son public, devenită curând lucrare de referinţă în domeniu. Lista publicaţiilor lui Serge Moscovici conţine vreo 20 de cărţi, mai mult de o sută de articole şi capitole în volume colective, cam tot atâtea în colaborare, zeci de conferinţe în spaţiul european şi american. Lucrările sale despre credinţă ca fenomen central al psihologiei sociale, psihologia maselor, reprezentările sociale, personalitatea liderilor, fenomene precum ideologia, democraţia, altruismul şi altele au fost traduse în numeroase limbi, iar autorul lor onorat de cele mai faimoase comunităţi universitare ale lumii. Cei mai importanţi psihosociologi din lume i-au fost şi îi sunt colaboratori. Director al Laboratorului European de Psihologie Socială din Paris, preşedinte al Asociaţiei Europene de Psihologie Socială Experimentală, membru al Academiei Europene de Ştiinţă, Cavaler şi ofiţer al Ordinului “Legiunea de Onoare” – sunt doar câteva dintre recunoaşterile publice ale operei sale. După 1990, când lucrările sale au penetrat şi în fostele state comuniste, Serge Moscovici a devenit membru al Academiei din Moscova şi membru onorific al Academiei Ungare de Ştiinţe. în ultimul deceniu, câteva dintre lucrările sale au fost traduse şi publicate de aceeaşi editură ieşeană, intrând în circuitul public românesc prefaţate ori în colecţii coordonate de Adrian Neculau.

După acest impresionant palmares, prima chestiune ce succede firesc, s-ar putea referi la “cum se construieşte o asemenea carieră” – sintagmă cu sens oarecum contrariu, în acest context, în raport cu reprezentarea ei socială din spaţiul românesc. “Ţin să vă mărturisesc un amănunt, anume acela că în România nici măcar nu auzisem să se vorbească de psihologie, spune Serge Moscovici. în ceea ce mă priveşte, pot spune că am ajuns la psihologie parcurgând o serie de etape. Când am venit la Paris, nu ştiam, de fapt, să fac nimic, sau aproape nimic, abia dacă aveam un franc în buzunar şi nu cunoşteam pe nimeni. Prin urmare, întrebarea la care trebuia să caut un răspuns asta era: cum aş putea, plecând de la datele de mai sus, să-mi construiesc o viaţă?”

Se întâmplă însă şi în zilele noastre, faptul este chiar din categoria celor comune, ca aceia care aleg specializarea în psihologie să descopere abia pe parcursul studiilor ce spirit şi exigenţe are ştiinţa pentru care au optat. Rareori descoperă însă la modul nemijlocit, în această lume a noastră ce depune strădanii pentru încadrarea în normalitate, relaţiile dintre cercetarea de specialitate, actorii săi şi difuzarea rezultatelor obţinute. în acest sens, reflecţiile lui Moscovici le apreciem ca utile tânărului discipol în ştiinţele socio-umane.

în primul rând, ce-nseamnă a fi printre cei ce “fac ştiinţă”? Răspunsurile includ opiniile despre ştiinţă ale cercetătorului, unele dintre ele putând călăuzi pe drumurile noi ori surpate în decursul jumătăţii de secol cu acces interzis. Ca şi Popper, Moscovici crede că cercetarea pleacă de la “probleme” (“o ştiinţă pur teoretică nu ar avea sens, întrucât orice ştiinţă trebuie să ofere răspunsuri şi pentru o serie de probleme practice”). Aşadar, menirea omului de ştiinţă nu e să aibă dreptate ci să creeze ceva. (“Am considerat întotdeauna, afirmă psihosociologiul, că într-adevăr important e să-i spui celuilalt iată ce se poate face, nu iată ce trebuie sau nu trebuie să faci”).

În ce relaţie se situează cercetătorul cu câmpul său de investigaţie? “în ceea ce mă priveşte – sintetizează Moscovici propriile sale raporturi – eram de-a dreptul alergic la ideea de sistem în psihologie socială, poate şi din cauză că foarte tânăr fiind, mi-am dat seama că o jumătate de secol de sistem marxist nu reuşise să producă mare lucru, nici măcar în economie. Personal, ştiinţa îmi face plăcere atunci când înseamnă acţiune. Credinţa mea este că ştiinţa şi filosofia implică ceva ce ţine de artistic şi de intuitiv. Sunt un admirator necondiţionat al epistemologiei lui Einstein, de unde mi-am asumat ca juste două principii, alegând să le urmez toată viaţa: primul că ideile ştiinţifice sunt o creaţie liberă care trebuie pusă în acord cu fenomenele reale; şi al doilea, dificil de acceptat pentru mulţi că, din punct de vedere filosofic, cercetătorul trebuie să fie un oportunist, adică poate fi de acord cu o filosofie într-un domeniu anume, cu o alta, într-altul ş.a.m.d.(…) Scopul meu nu este sistemul filosofic ci inventarea a ceva. Şi, cum ideile reprezintă o creaţie liberă, nu putem spune nimănui ce poate şi ce nu poate să facă. Singurul lucru pe care-l putem face e să-l iniţiem în această muncă ciudată, cercetarea, tot aşa cum un meşter artizan îl iniţiază pe ucenic învăţându-l ce material să aleagă pentru ca obiectul produs să fie frumos. Iată de ce, nu cred că în cercetare se poate avansa în baza nu ştiu cărui concept combinatoric, criticând ceea ce au făcut ceilalţi, căutând neîncetat defecte în orice teorie. Ai dreptul să critici şi să cauţi defecte numai după ce ai propus tu însuţi o idee, o teorie (dar una îndeajuns de deraissonable încât să poată fi adevărată, după cum spunea Bohr)”.

Nu există unitate în ceea ce priveşte cercetarea, subliniază în acelaşi spirit, Moscovici. în cercetare e important să stăpâneşti metodologia, iar deprinderea aceasta se dobândeşte – ca orice deprindere, de altfel -, prin exerciţiu. Criteriul de alegere al metodei este fecunditatea ei (“singurul criteriu de selecţie semnificativ, deoarece ştiinţa este vie”).

Cum apare o temă de cercetare, ce rol au întâlnirile dintre oamenii cu aceleaşi preocupări ştiinţifice (numele unor “vedete” ale psihosociologiei ca Sherif, Festinger, Lacan, Stoetzel, Jodelet, Palmonari, Rouquette, Flament, Doise apar în calitate de prieteni, mentori sau colaboratori), cum se construieşte echipa (“un cercetător bun se formează într-o echipă de cercetători buni”), rostul revoluţiilor ştiinţifice (provocate de existenţa unor “minorităţi în măsură a schimba maniera de a gândi a majorităţii”) – sunt tot atâtea subiecte palpitante pentru aspirantul la cunoaşterea a ceea ce este psihosociologia.

în ceea ce priveşte propria mea grilă de lectură, apreciez ca definitoriu pentru “cariera” lui Serge Moscovici, totodată relevant pentru spiritul cărţii şi excepţionala calitate a celor implicaţi în dialog, episodul candidaturii politice a omului de ştiinţă pentru Primăria Parisului. îl vom cita, aşadar, pe fostul candidat electoral Serge Moscovici: “Un alt eveniment important din viaţa mea a fost publicarea cărţii Essai sur l’histoire humaine de la nature (1968) în colecţia coordonată de Braudel. Nu puţini au fost cei care s-au arătat interesaţi de ideile avansate de mine în această lucrare, alăturându-mi-se în proiectul de a înfiinţa la Paris VII o facultate unde etnologia şi epistemologia naturii să ocupe locul pe care îl merită. Cam în aceeaşi perioadă, am participat la crearea a ceea ce mai târziu avea să se impună sub numele de mişcarea ecologistă. Nimeni nu-şi închipuia atunci cât de influentă urma să devină. într-o primă fază, nu exista nici un fel de implicare politică – dar, împreună cu Dumont, Brice, Lalande etc., i-am imprimat şi un astfel de caracter. Am candidat chiar şi la alegeri, inclusiv pentru Primăria Parisului. Eram însă pe deplin conştient că nu puteam să fac şi politică şi ştiinţă”. Evident, că în acest punct al naraţiunii, Adrian Neculau – avizatul psihosociolog al realităţilor din respectivul domeniu, în partea română! – nu scapă prilejul de a face o comparaţie cu România actuală (“unde nu puţini dintre cei care ar trebui să se ocupe de ştiinţă fac politică”).

Cu eleganţă însă, Moscovici îşi continuă raţionamentele ce l-au determinat la o astfel de expunere pentru popularizarea doctrinei ecologiste (“într-un fel îi ajutam pe cei din jurul meu să câştige într-o bună zi. înţelesesem că oamenii nu votează pentru un om sau un program, pur şi simplu, ci pentru ceva mai puţin tangibil, şi anume idei, utopie, mit, cum vreţi să-i spunem. în definitiv, eram un psiholog social cu oarece experienţă şi, în plus, singurul specialist pe probleme ce ţineau de minorităţile active”). N-ar trebui, oare, ca aceia ce pregătesc campaniile electorale să fie psihosociologii, este întrebat mai departe. “Bineînţeles”, răspunde Moscovici, continuând cu exprimarea unei filosofii de viaţă pentru cel ce-ar sta în faţa alegerii: “Dar trebuie să convenim asupra unui fapt: nu poţi face politică ocupându-te în acelaşi timp şi de activitatea de cercetare”.

Am prezentat in extenso aceste episoade narate în convorbirea celor doi interlocutori, în ideea că spaţiul universitar românesc resimte nevoia unui “cod al bunelor maniere” în relaţiile cu cercetarea. Fără a insista asupra caracteristicilor actorilor lumii noastre universitare – investigate fructuos de acelaşi Adrian Neculau într-o lucrare de psihosociologie – voi cita, din nou, ca posibile repere deontologice, două consideraţii ale strălucitului interlocutor al convorbirilor sale. “Cariera se construieşte pas cu pas, munca este elementul care contează enorm” – ar putea fi o expresie chiar a existenţei lui Serge Moscovici. în reuşita aceasta însă “mai importantă decât competenţa cognitivă a cuiva este capacitatea lui de a pune în practică, de a valorifica acea competenţă”.

Am consemnat aceste păreri despre muncă şi viaţă ale psihosociologului francez de origine română, admirând impresionantul traseu parcurs de la statutul de “marginal cultivat, în România” (cum îl numeşte Adrian Neculau), la savantul căruia prestigioasa instituţie parisiană Maison des sciences de l’homme îi dedica în vara lui 2001 volumul omagial Penser la vie, le social, la nature; Mélanges en l’honneur de Serge Moscovici. Exemplarul dăruit mie (“pentru că sunteţi din România, ca Serge Moscovici”) de istoricul Maurice Aymard, administratorul delegat al fundaţiei, a fost un prilej de a cunoaşte mai bine opera psihosociologului prin evocările şi elogiile prezentate în cele aproape 600 de pagini de mari psihosociologi ai lumii.

Şi… ca să recunosc tot adevărul! – un trist moment de-a-mi aminti cât de stricate-s drumurile româneşti… Dacă şoselele naţionale, chiar cele judeţene acum se mai repară, de câtă vreme-ar fi nevoie, oare, ca traseele dintre mediile ştiinţifice şi instituţiile oficiale de recunoaştere a meritelor lor să fie aduse la starea de firească circulaţie?… Astfel încât şi Academia Română să ia în considerare modelul instituţiilor similare normale, onorându-i pe membrii săi actuali cu prezenţa lui Serge Moscovici.

Text publicat în “România Literară”, Nr. 49, 11 decembrie 2002

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *